„Românul” se grăbeşte a reproduce din ziarul francez „La Presse” un articol intitulat România în care se aduc laude senatorilor guvernamentali, deputaţilor şi guvernului pentru buna lor purtare în cestiunile cele trei impuse de Tratatul de la Berlin.
Aceasta n-ar fi nimic. Un articol de jurnal, mai cu seamă într-o depărtată străinătate care nu se interesează de noi, se cîştigă lesne, mai ales cu motive sunătoare. Guvernul se poate lăuda prin presa străină- i-o permit mijloacele deocamdată. Noi în genere n-am prea dat şi nu prea dăm mult pe părerea străinilor, părere care e sau unilaterală şi formată cu acel prisos de suficienţă individuală pe care în ţara noastră- şi în cea turcească- se crede în drept de a o avea orice gazetar străin, pe de alta cu acea superfluenţă de linguşire care dovedeşte ceva şi mai rău şi aduce aminte de casele de binefacere. Pîn-acum ni s-a întîmplat foarte adeseori să nu ne supărăm cîtuşi de puţin de opinia cea rea a ziaristicei străine şi să nu ne bucurăm de părerea ei cea bună. Prea adeseori s-a întîmplat ca cea dîntîi să fie falsă, cea din urmă plătită, iar fabrica unora şi altora e mai adeseori ţara noastră chiar, în care vestiţii corespondenţi se pun uşor la serviciul cutărei persoane sau cutărui interes. Dar dacă cunoştinţa originei multor producte intelectuale de asemenea natură nu ne inspiră nici vun respect deosebit, nici vro temere în privinţa relei opinii căreia i-ar putea da naştere, pe de alta ne bucurăm oricînd dacă vedem aprecieri adevărate, fie-n rău, fie-n bine; căci adevărul- atingînd susceptibilitatea noastră naţională şi dureros fiind chiar- e tot mai bun decît minciuna aurită. Atîta despre ziare în genere, cărora nu le dăm o importanţă mai mare de cum au într-adevăr.
Aşadar guvernul poate să-şi scrie laude în ziarele străine pe cît îi va plăcea, n-avem nimic în contra, ba ne pare chiar bine dacă caută a inspira încredere acolo unde are nevoie de ea, cu condiţia numai ca acea încredere să nu coste prea scump. Dar ceea ce nu putem trece cu vederea este calomnierea opoziţiei şi confundarea tuturor nuanţelor ei sub eticheta de conservatori. Astfel de ex. moţiunea negativă din Cameră, propusă de d. Vernescu, i se atribuie asemenea opoziţiei în genere.
Propunerea d-lui Vernescu, zice „La Presse”, ia aparenţa unei manopere care tinde a lăsa să se piarză într-adins pentru România provincia care-i era atribuită, ca să poată învinovăţi pe cabinetul actual c-a lăsat să se mutileze teritoriul fără nici o despăgubire.
Acest machiavelism urmează „La Presse” intră cu totul în mijloacele conservatorilor din Bucureşti care, în timpul crizei de acum un an, găseau totdeauna oficioşi grăbiţi, gata să sufle la urechile principelui sfatul că luînd un minister din dreapta va îndrepta ca printr-un farmec reaua dispoziţiune a ţarului.
Principele Carol … a avut destulă perspicacitate şi lealitate ca să recunoască că, luînd un cabinet reacţionar, urît de ţară, riscă să provoace sub ochii roşilor un război civil. Un minister compus de oameni cari fuseseră loviţi într-un mod atît de hotărîtor de toate scrutinele care s-au urmat de la 1875, un minister ai căror membri scăpaseră numai prin răzbel de darea în judecată ar fi fost nu pacea cu ruşii, ci intervenirea ruşilor în afacerile României. Principele Carol a refuzat de-a intra în vederile ce voiau să-i dicteze; a cruţat ţării sale durerea şi ruşinea de-a vedea ordinea restabilită de baionetele ruseşti în folosul cîtorva ambiţioşi.
Bucurîndu-se de aclamările cari izbucneau în calea sa şi ascultînd mulţămirile meritate pe cari i le exprima bărbăteasca elocinţă a d-lui C. A. Rosetti, principele Carol a putut compara situaţiunea actuală cu aceea în care era acum trei ani. Atunci, prizonier al camarilei conservatoare, trăia în cea mai mare izolare. La fiecare moment se vorbea de demisia sa şi trebuia toate silinţele şi toată puterea de persuadare a miniştrilor cari se serveau de dînsul pentru ca să-l reţină. Dacă ieşea din palatul său, trecătorii îşi întorceau capul şi nimeni nu se ascundea ca să-şi exprime opiniunea asupra încercărilor sale dictatoriale.
Trebuie să concedăm că, între multele exemple de onestitate inversă şi de iubire de adevăr intervertită, acest nou Brutus care a scris liniile de mai sus merită un loc deosebit în memoria noastră, precum ar merita un locuşor asemenea deosebit, foarte deosebit, în societate, sau mai bine în afară de ea.
Propunerea d-lui Vernescu e un machiavelism care intră cu totul în mijluacele conservatorilor. S-a suflat M. Sale sfatul de a lua un minister din dreapta ca să îndrepte reaua dispoziţiune a ţarului.
D. Vernescu e un om de treabă, căci toţi aliaţii de la Mazar Paşa sînt oameni de treabă, dar nu-i conservator, ci liberal, tot atît de liberal ca d. C. A. Rosetti, iar cît despre sfatul dat M. Sale ne declarăm în imposibilitate de a-l judeca, pur şi simplu din cauză pentru că, după încheierea convenţiei, M. Sa n-ar fi găsit un ministeriu din dreapta. Iar cît despre M. Sa ţarul, noi sîntem aceia cari am preţuit după adevărata ei valoare purtarea Rusiei faţă cu România şi tocmai fiindcă am preţuit-o îndestul şi nu sîntem în fericita poziţie de a retrage nici cîtu-i negru sub unghie din aprecierile noastre, ne simţim incapabili de a îndrepta reaua dispoziţiune a ţarului, lucru care ar fi de prisos pentru că e cu neputinţă, şi e cu neputinţă tocmai pentru că există multe lucruri de prisos în lumea aceasta de la cari renunţăm cu dragă inimă. Avem din contra perspectiva de a nu plăcea niciodinioară înaltelor personaje cărora roşii le plac atîta.
Atîta despre rolul în stat al dreptei de la convenţie şi pînă azi.
Cît despre războiul civil pe care l-ar fi adus rămînerea la putere a conservatorilor, sîntem pe deplin de acord cu scriitorul articolului din „La Presse”, adecă nu ne îndoim defel că roşii, a căror singură perspectivă de trai sînt funcţiunile statului, ar fi fost în stare, chiar în timpul unei invazii, chiar dacă România s-ar fi opus invaziei cu arma în mînă, să turbure liniştea Bucureştilor prin manifestări de uliţă, să ameninţe pe domn cu detronarea, precum l-au mai ameninţat, să prezinte spectacolul unui război civil în momentul în care am fi avut război cu străinii.
Despre asta nu ne îndoim, pentru că cunoaştem înaltul patriotism de care sînt insuflaţi aceşti copii mai mult importaţi decît importanţi ai nefericitei noastre ţări.
Cît despre estrema noastră fericire de-a fi scăpat prin război de darea în judecată, declarăm că nu sîntem în stare de-a înţelege de ce ni se perpetuează fericirea. Lucrul se poate corija foarte lesne- rugăm pe roşii să ne dea din nou în judecată. O pot face, de nu prin Camere, totuşi însă pe altă cale şi, dacă roşii ar fi oameni oneşti, ar trebui să vadă că ne datoresc darea în judecată. Nici nu ştim alt mijloc care ar răsturna pe deplin toate rămăşiţele acestei bande de esploatatori ai averii şi puterilor statului decît tocmai darea noastră în judecată. Ceea ce dorim de la d-nii roşii şi de la organele lor de publicitate este ca să rămînem totdauna atît de respectuoşi unul pentru altul precum am fost pînă acum şi am fi desperaţi de a vedea că schimbă tonul faţă cu noi, alterîndu-ne astfel acea dulce uniformitate a vieţii cu care ne-am deprins atît de bine prin dovezi de iubire la cari nu sîntem în stare a răspunde.
Într-adevăr, reproducţiunea articolului din „La Presse” în nr. de luni-marţi 16-17 brumărel nu-l opreşte pe „Românul” de a face în numărul său de miercuri 18 brumărel declaraţii de iubire partidului conservator şi- ceea ce mai lipsea- lecţii de politeţă „Timpului”. Într-adevăr noi, cari nu sîntem admiratorii elocinţei bărbăteşti a d-lui C. A. Rosetti, găsisem că glumele făcute de „Românul” asupra partidului conservator sînt de rău gust şi le dădusem epitetele cari le meritau, de vreme ce nu meritau un răspuns serios.
Guvernul, adică întreg partidul liberal azi la putere, iubeşte oposiţiunea. Dar nu ne ştim vinovaţi cu nimic. Nu s-ar putea să ne scutiţi cu dovezi de iubire? Iată, sîntem gata să ne declarăm nevrednici de iubirea voastră, numai daţi-ne bună pace, să rămînem aşa cum sîntem.
Dar nu numai din astă cauză ne simţim neliniştiţi. E drept că iubirea guvernului radical e o … fericire insuportabilă, dar în sfîrşit multe lucruri sînt insuportabile şi totuşi omul trebuie să le ducă. Vorba ceea: să nu dea Dumnezeu omului cît poate purta. Ceea ce ne-ngrijeşte serios e că toată iubirea aceasta a liberalilor cată neapărat să fi ascunzînd vro nouă nenorocire a ţării. Se zice că d. Brătianu a fost din nou la vie la vestita sa vie din Livadia. Este oare petrecerea aceasta la aer curat care pricinuieşte focul dragostei pentru noi?
Noi am crede c-ar fi mult mai demn de-a spune verde ce vor. Bani vor? Oaste vor? Spuie-o curat şi nu mai umble cu tertipuri diplomatice şi cu dovezi de iubire pe care nu le pricepem tocmai de teamă că le-am priceput prea bine.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X