Se ‘nţelege că, după manifestul partidului roşu, publicat în Monitorul- fundescu, toate în ţara aceasta merg strună şi de minune, încât dacă le-ar da cineva crezare, România s-ar fi aflând în apogeul fericirii şi al gloriei. Cel ce bunăoară nu vede că am pierdut mii de oameni pe câmpul de luptă, obţinând drept unic rezultat cedarea Basarabiei, că azi, când ţara e independentă şi fostul voievod rege, se cere ca o târzie compensaţie a recunoaşterii acestor titluri Dunărea romană; cine nu observă că, în acelaş timp în care politicianii se îmbogăţesc, toate clasele acestui popor, de la Vlădică pân-la opincă, dau îndărăt, acela nu poate decât să aplaude la toate laudele pe cari partidul roşu, cu cunoscutul său esces de modestie, şi le aduce singur prin acel manifest.
Oricât am face din acest act obiectul cercetărilor noastre amănunţite, nu vom găsi nimic nou, afară doar de unele nume iscălite sub dânsul, pe cari ne obicinuiserăm a le vedea într-altă parte, dar pe cari le întâlnim alături cu. onor. Costinescu. Aceleaşi glorificări vechi şi de atâtea ori răsturnate a faptelor partidului, aceleaşi acuzări neadevărate ori nedrepte la adresa opoziţiei, c-un cuvânt un act cârpit din petece de reviste insipide ale ,.Românului”, lipite cu platitudinea abituală a acestor oameni pe cât de lipsiţi de talent pe atât de insinuanţi în vorbe şi de incapabili de adevăr.
Astfel emancipare economică se numeşte de ex. răscumpărarea hârtiilor Stroussberg făcută c-un preţ îndoit decum se cotau, un fapt care afară de îmbogăţirea a o sumă de patrioţi prin joc de bursă n-a avut alt rezultat decât sporirea enormă a capitalului datoriei publice.
Tot în rândul emancipării economice se trece răscumpărarea liniei Cernavoda chiustenge, plătită de trei ori pe atâta pe cât face şi decum ceruse societatea engleză din capul locului. Se vorbeşte, desigur pentru oamenii din provincie, de-un port la mare pe care l-am fi având, adecă tot de aşa – numitul port de la Chiustenge care, pentru toate spiritele cunoscătoare, nu există pân’ acum decât în fantazia scriitorilor „Românului”.
În fine vine o polemică lungă la adresa opoziţiei, cu privire la legea electorală în care iar nu se face decât a se repeta toate neadevărurile zise şi rezise pân’ acum. Se vorbeşte şi aci despre lesniciunea cu care s-ar fi corumpând colegiile superioare restrânse, ca şi când rezultatele pe cari ni le-a dat sufrajul universal în cele din urmă alegeri comunale, adecă abţinerea absolută a imensei majorităţi a alegătorilor şi participarea la ele numai a politicianilor şi gardelor civice, nu ne-ar fi dat un tablou fidel şi o idee exactă despre mizeria şi servilitatea unor alegeri făcute în asemenea condiţiuni. Sofismele spuse deja de d. C.A. Rosetti în articolele sale asupra acestei cestiuni se repetă pentru nu ştim a câta oară, ca şi când realitatea, adecă practicarea reformei în alegerile ce-au avut loc n-ar fi dovedit că guvernamentali şi numai guvernamentali pot ieşi din urne şi că la urma – urmelor lupta se reduce în asemenea caz la intrigile din chiar partidul roşu, la certe meschine dintre Serurie şi Sarkez. Sarkez şi Serurie, la apostrofe comune şi înjurături de uliţă între gheşeftari căpătuiţi şi cei cari caută a se căpătui. Alegerile comunale din Bucureşti, cari au umplut consiliul cu capete de post şi oameni de facem-treburi, de tot ce marele oraş are pe de o parte mai mărginit, pe de alta mai puţin onest, membrii comitetului central roşu nu sunt în stare a le considera ca o adevărată şi sângeroasă dezminţire la teoria demagogică a d-lui C.A. Rosetti că colegii numeroase ar fi dând reprezentanţi mai buni.
Se ‘nţelege cumcă ceea ce vede toată lumea, scopul şi esenţa acestei reforme, nu numai că nu e mărturisită, ci se tăgăduieşte chiar. Întărirea sistemului parlamentar o numesc dumnealor, când în realitate reforma nu-nsemnează decât punerea întregului corp electoral la dispoziţia d-lui Ioan Brătianu, pentru ca să facă cu dânsul orice va pofti.
Am văzut deja cum d. Brătianu, pentru a se menţine cu orice preţ la putere, pune pe rând mâna pe toate ramurile administraţiei publice, numind pretutindenea în frunte creaturile sale. Astfel am văzut cum plecarea regelui n-a servit decât pentru a-i pune în mână armata întreagă, în care azi deosebiţii Pilaţi au cele mai mari roluri. Pentru a da asalt ultimelor rămăşiţe de independenţă a alegătorilor din colegiul I şi II am văzut plouând pe capetele lor nevinovate sute şi iar sute de decoraţii; depreciarea unui semn public de onoare i s-a părut d-lui I. Brătianu un preţ foarte ieften când e vorba ca, prin ultima lovitură dată organizării noastre, să-şi cumpere absolutismul său politic.
Iar absolutismul său politic nu se pune deloc la cale pentru a realiza vreo mare idee de care căpăţânele strâmte ale roşiilor nici nu sunt capabile, ci numai pentru a menţine pe de-a pururea o bandă de esploatatori în posesiunea resurselor statului. Al doilea imperiu în Franţa s-a servit în adevăr cu elemente incalificabile, dar totuşi nu se poate tăgădui că guvernul avea şi în afară şi în lăuntru mari idei. În nimic nu va semăna guvernul personal al d-lui Brătianu cu acela al lui Napoleon III decât în corupţiunea şi în înjosirea elementelor sale guvernamentale.
Faţă cu guvernele econoame, modeste, harnice ale Domnilor români de la 1821-1857, faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Vodă Cuza se va ‘ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol îngăduitorul, a doua ediţie a domniei fanarioţilor. Înjosirea de caracter şi linguşirea slugoilor pe cari d. Brătianu i-a ridicat va fi singurul titlu de recomandare; orice merit, orice mişcare onestă a inimei şi a conştiinţei, orice virtute care dă vieţii publice energie şi claritate va fi proscrisă din mijlocul acestor oameni de rând, atât de rând precum numai infecţiunea proverbială a Orientului i-a putut produce.
Ave Cesar!
Când citim manifestul acestui comitet central ceea ce ne mai izbeşte este că o seamă dintre membri sunt oameni cari au dovedit o mare înclinare la întreprinderi financiare hazardate, cari să-i facă a se îmbogăţi repede şi fără muncă. Văzând în frunte pe fondatori de-ai Creditului Mobiliar, pe antreprenori de-ai armatei, pe advocaţi ai statului etc., ne putem închipui ce teren al negrei specule şi al jocului de bursă va fi România dacă d. Brătianu va izbuti să ajungă la îngenunchearea deplină a acestei nefericite ţări.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
