Ştim prea bine că pînă acuma guvernanţii noştri nu au nici o idee clară despre ceea ce trebuie să facă în Dobrogea. Ştim de ex. că înţelepciunea guvernamentală aşteaptă ca englejii să organizeze Ciprul, austriacii Bosnia şi Herţegovina, Rusia provinciile din Asia Mică şi apoi să întrebe prin agenţii săi diplomatici ce-au făcut aceste trei puteri, pentru ca apoi şi guvernul nostru să facă un conglomerat electic de măsurile cele mai diverse, a căror binefaceri să le reverse cu de prisos asupra populaţiunilor Dobrogei.
Deocamdată ministeriul mai are şi alt proiect in petto. Mai mulţi bancheri din Viena ar fi propus să cumpere pămînturile, numite ale statului, din Dobrogea, şi să se parceleze între evrei, adecă să agricolizeze evreii precupeţi din ţară.
Nu ne îndoim că îndărătul acestei agricolizări mai sînt şi intenţii politice ale unei mari puteri care în virtutea împrejurărilor devine din zi în zi mai favorabilă atît statului român al Dunării cît şi propriilor sale populaţiuni române. Această putere e Austria. De pe cînd încă gurile Dunării şi Dobrogea erau turceşti s-au făcut şi repetat adesea cererea către Înalta Poartă de-a încuviinţa colonizarea deltei cu supuşi austriaci, ceea ce Poarta a refuzat cu stăruinţă. Ţinta politicei austriace de-a se întinde cel puţin cu influenţa sa politică de la Adria pîn’la Marea Neagră, necesitatea de pieţe orientale pentru desfacerea mărfurilor sale, teama justă de precumpănirea elementelor slăveneşti, toate acestea sîmt armonizabile cu instinctul de conservare al neamului românesc şi, avînd conştiinţă limpede despre rolul modest ce sîntem meniţi a juca în istoria acestei lumi din cauza izolării noastre depline de celelalte popoare romanice, e lesne de înţeles că razimul nostru viitor va fi o putere mai puţin esclusivă decît Rusia care, cu vrerea lui Dumnezeu şi aşa fiind scris în cartea sorţii, ajungînd stăpînă pe Basarabia bunăoară, a ştiut să scoată pînă şi din biserică limba românească, deşi pravoslavia ar trebui să ştie că un asemenea lucru e cu desăvîrşire anticanonic şi necreştinesc.
Nu e vorbă, patriarhatul ecumenic al Constantinopolei au făcut tot astfel, biserica romană a urmat aceeaşi cale, dar urmările sînt cunoscute. Cu toate protestele şi opunerea patriarhatulu iecumenic ,preoţii greci», sfinţii Metodie şi Cyrill, au introdus limba slăveană la creştinatele naţii slave, iar scaunul roman au avut şi mai grele înfrîngeri, căci biserica protestantă, în special Luther, au introdus în biserică limba naţională. Şi această respectare a limbii naţionale în biserică e nu numai permisă, ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborîrei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătînd că în multe limbi vorbeşte spiritul sfînt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui. E cunoscut că după Coborîre apostolii au ştiut toate limbile pămîntului. Pomenim în treacăt că noi românii în special am fost în toţi timpii un model de toleranţă religioasă: episcopiile atîrnătoare de scaunul papal, al Siretului (mai tîrziu al Băcăului) şi al Milcovului, petrecerea fără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre, libertatea de cult, garantată acestora prin anume hrisov de câtre Ştefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desăvîrşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn (la sărbători mari Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericele catolice), toate acestea dovedesc că- cel puţin în această privinţă- n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă. E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil şi stîlp mai bun de razim pentru zile grele care respectează individualitatea noastră, altfel îndestul de inofensivă şi tolerantă.
Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce sîntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricît de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru. Numai o sectă fără de patrie şi fără de simţ istoric, numai cetăţenii liberi, egali şi înfrăţiţi ai universului întreg, numai republica universală, reprezentată la noi prin urmaşii fanarioţilor, C. A. Rosetti ş.a., a putut da mînă de ajutor unui element străin a cărui tendinţă este nimicirea noastră naţională.
Am premis toate acestea nu pentru a repeta dreptele învinuiri contra republicanilor de la guvern, căci lucrul e ştiut de toată lumea şi abia mai are nevoie de a fi repetat; dar pentru a arăta că, întru cît interesele Austro-Ungariei şi României sînt armonizabile, neatingîndu-se nici una din rădăcinele existenţei noastre, buna-înţelegere şi o sinceră simpatie, bazată pe reciprocitatea intereselor, e nu numai cu putinţă, ci chiar foarte probabilă pentru viitor.
Aşadar n-am avea nimic de zis în contra unei apropieri în relaţiunile statului nostru cu statul austriac. Lucrul însă de care ni e teamă este că guvernul radical, fără experienţă şi fără cunoştinţa lucrurilor după cum îl cunoaştem, în loc de a armoniza interesele Austrii de la gurile Dunării cu ale noastre, să nu ne strice şi mai rău, făcîndu-i aceleia promisiuni cari nu va fi în stare să le ţină, căci împrejurările din Dobrogea sînt departe de a fi atît de lămurite de cum li se par capetelor seci de la noi.
Comparînd începuturile tuturor statelor, observăm la cel dîntîi pas un lucru ce se repetă aproape în mod identic la toate şi pretutindenea. Teritoriul întreg ocupat de un popor se priveşte ca aparţinînd statului. Aşa sub regii romani şi la începutul republicei tot pămîntul era considerat ca fiind al statului. Ceea ce aveau cetăţenii romani era numai posesiunea bunurilor imobile. În vechiul stat germanic lucrul stă tot astfel. Speculum saxonicum şi mai tîrziu Schwaben-spiegel păstrează în ordinea feudalităţii urmele unui drept originar conform căruia tot teritoriul era al statului, iar oamenii liberi stătea după o deosebită ordine în legătură cu capul suprem al statului, cu împăratul.
În cronicele româneşti ne întîmpină asemenea memorabila frază: La început tot pămîntul ţării era pămînt domnesc. În ţările slave lucrul e acelaşi, deşi poate sub altă formă … c-un cuvînt originea proprietăţii imobiliare e pretutindeni posesiunea conferită de stat, pentru servicii anumite, mai cu geamă însă războinice. În acelaş spirit se aplica la noi bunăoară pînă mai ieri alaltăieri, adecă pînă la introducerea orbească a Codului Napoleon, împărţeala de pămînt între membrii unei comunităţi răzăşeşti care descindea adesea de-a dreptul dintr-o singură familie. Precum Cănteştii, Bălşeştii, Sturzeştii nu sînt decît membrii unei familii răsărite din bătrînul Canta, Balş, Sturza, tot aşa Bucureştii nu sînt decît membrii familiei lui Bucur, Stoieneştii ai lui Stoian, Floreştii ai lui Florea ş.a.m.d. Se înţelege că între membrii egali îndreptăţiţi ai unei familii care s-a înmulţit la 3-400 de inşi trebuia să existe un alt drept de moştenire decît acolo unde originea proprietăţii era cu totul alta, încît totalitatea moşiei răzăşeşti era privită ca aparţinînd personalităţii juridice abstracte a bătrînului cutăruia ori cutăruia, iar membrii acelei personalităţi juridice, înrudiţi de-a dreptul şi răsărind dintr-o mamă şi dintr-un tată, aveau părticelile lor de pămînt în posesiune numai.
Această esplicare lungă a fost de nevoie pentru a lămuri că românii, ocupînd noua provincie, să nu procedeze în mod barbar, apucînd şi stîrpind rădăcina existenţei economice a populaţiunii, să nu crează că ceea ce se numeşte pămînt al statului e într- adevăr al statului, căci acolo proprietatea e în acel stadiu genetic în care statul e privit ca personalitatea abstractă a cărui proprietate e teritoriul întreg, pe cînd elementele proprietăţii individuale sînt reprezentate sub forma posesiunei, conferite de stat pentru servicii ostăşeşti. E caracteristic pentru statele primitive, că numai persoane abstracte pot fi proprietare în sensul dreptului nostru civil: adică biserica şi statul. În faptă lucrul stă astfel: a statului român sînt numai acele locuri cari nu sînt a nimărui, res nullius; oriunde însă se iveşte un posesor, fie colectiv, fie individual, la intrarea steagului român în acea ţară el devine proprietar pe ceea ce posede, rămîind a se regula numai modus vivendi pe proprietăţile colective (păşuni, cîşle etc.).
Astfel numai s-ar realiza de la cel dîntîi pas în Dobrogea un progres real în viaţa juridică a poporului. Dar a procede în mod barbar, a lua vorba turcească de proprietate a statului în înţelesul strict şi definit al proprietăţii private a statului, precum stă lucrul la noi în România, a deposeda turci, tătari, români şi bulgari pentru a parcela pămîntul lor, cîştigat cu sudori şi cu sînge, la colonişti ar însemna a-şi atrage de la început ura populaţiunilor, ba a ajunge la conflicte sîngeroase chiar. Elementele turanice din Dobrogea ne trebuiesc tocmai pentru că nu sînt slave. Ele trebuiesc cruţate, trebuie să se simtă în patria lor veche, dar într-o mai bună stare, sub o mai bună administraţie. Cumcă prin aceasta slavii de acolo n-ar fi nedreptăţiţi se înţelege de sine.
Din nefericire superficialitatea şi pospăiala în toate a radicalilor, cunoscuta lor lipsă de respect pentru orice rezultat al unei dezvoltări istorice, cultura lor mai mică decît a lucrătorilor de rînd din Apus, ne dau şi acum ca totdeuna o rea prevestire despre modul barbar în care vor proceda. Dea Dumnezeu să ne înşelăm noi şi să fie ei mai buni de cum îi cunoaştem.
Acum venim iar la punctul de la care am pornit. Numai pe locurile acelea cari nu sînt într-adevăr ale nimărui s-ar putea aşeza colonii. Auzim că lumea noastră oficială e încîntată de propunerea bancherilor de la Viena şi că guvernanţii noştri aşteaptă proiectele de organizaţie ale Angliei, Rusiei şi Austriei pentru a aranja administraţia Dobrogei, care ar avea a se face de o comisie de diurnaşi.
Părerea noastră este alta. Ar trebui trimis un om cu foarte întinse cunoştinţe administrative, financiare şi economice, înzestrat cu puteri discreţionare, care să unifice încet-încet ţara cu patria mumă. Şi ar trebui sa fie un om mai în vîrstă, nu un Pache, Mache sau Sache, scos din cutia unei curtizane pariziene şi cules de pe uliţele Bucureştilor „pour civiliser en deux jours la sauvage Dobroudja”. Cel din urmă hamal turc ori tătar e un om mai preţios şi mai folositor decît tot comitetul de redacţie al
„Românului” bunăoară, nemaivorbind de alte ziare liberale.
Alţi oameni trebuiesc acolo.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X