Sub titlul „Situaţia politică din România” „Gazeta generală” din Augsburg publică următorul articol ce i se trimite din Bucureşti, cu data de 11 septemvrie.
Astăzi românii serbează aniversara celei dentăi lupte victorioase după sute de ani de apăsare a naţionalităţii lor Luarea redutei de la Griviţa, care constituia o parte din formidabila întărire de pământ de la Plevna, li se reaminteşte azi tuturor locuitorilor tării printr-un Te Deum oficial în toate bisericele. La Sinaia, reşedinţa de vară a regelui, serviciul divin se celebrează de mitropolitul Moldovei, cel primat lipsind din ţară.
Au trecut cinci ani de când principele Carol de Hohenzollern comanda dinaintea Plevnei armata ruso-română de împresurare care, la 12 septemvrie, au întreprins asaltul asupra întăririlor turceşti. Primite din toate părţile de un cumplit foc de artilerie şi de puşti, dat din poziţiuni cu totul acoperite, trupele năvălitoare dădeau înapoi pe toată linia, când principele Carol se aruncă în faţa batalioanelor române cu cuvintele „Scăpaţi onoarea zilei şi a naţiunii”. El le făcu să se ‘ntoarcă, să repete asaltul asupra şanţurilor Griviţei, pe a cărei înălţimi fâlfâi o oră mai târziu tricolorul român. Din ziua aceea mersul răsboiului se schimbă, în decursul căruia mica armată română se mai distinse prin multe lupte viteze. Ruşii aveau aşadar toate cuvintele pentru a fi mulţumiţi de aliaţii lor.
Dar alianţa era nenaturală şi nu se făcuse decât prin puterea împrejurărilor. E cunoscut că, la începutul răsboiului, Rusia respinsese alianţa României. Rusia singură voia să învingă pe turci şi să libereze naţiunile oprimate, pentru ca, după război, să poată dicta legile ei atât celui învins cât şi celor eliberaţi. Când însă opunerea neaşteptată a unei armate turceşti sub Osman Paşa nu opri numai oştirea rusească în loc, ci o ameninţa cu nimicirea, comandantul suprem rus se văzu silit a se adresa României cu rugămintea de a-l sprijini şi depeşa Marelui Duce Nicolae către principele Carol „Au nom de Dicu, venez vite!” e înscrisă în cartea istoriei tot astfel ca şi gratitudinea cu care Rusia a răsplătit României după încheiarea campaniei. E cunoscut pe de altă parte că, la deschiderea războiului, românii se temeau mult mai mult de liberatorul rus decât de opresorul musulman; că -în zadar- s-au adresat puterilor garante cerând sfat şi ajutor, că au protestat în contra intrării ruşilor; că s-au văzut siliţi a încheia o convenţie cu Rusia pentru a nu fi trataţi ca inamici de armia ei supraputernică şi că, la urma – urmelor, românii fură siliţi să dea ajutor Rusiei, pe de-o parte pentru a opri pe turci de-a intra pustiind în România în urma unei oştiri ruseşti bătute şi a preface ţara în teatrul războiului, pe de altă parte pentru ca, în caz de victorie, să nu fie cu totul daţi pe mâna aşa numiţilor liberatori.
Şi-n adevăr ajutorul României i-a costat mult mai scump pe ruşi decum se admite în genere. E drept că alianţa cu România n-a oprit pe Imperiul ţarilor să-i ia aliatului, cu toate protestele, ţinuturile din Basarabia; dar Imperiul a fost silit a ţinea seamă de activitatea proprie a naţiunii române şi de atitudinea bărbătească, eroică chiar, a armatei ei; au trebuit să-i lase acesteia deplina neatârnare şi prin aceasta Rusia a pierdut roadele victoriilor sale. Scopul războiului întreprins nu era desigur eliberarea bulgarilor de sub jugul turcesc, ei crearea unui stat sau a unei confederaţiuni de state care să atârne cu totul de Rusia şi să se prefacă cu timpul într-o secundogenitură rusească. Acest stat sau această confederaţiune de state avea să cuprinză Bulgaria, Muntenegrul, Serbia şi România şi să serve pe de o parte de staţiune spre Constantinopol, pe de alta să fie un zăvor în contra unei înaintări eventuale a monarhiei austro-ungare cătră Orient, în cazul dărîmării Imperiului otoman.
Să nu ni se observe că acest plan s-a împiedecat, nu prin atitudinea României, ci prin aceea a Congresului din Berlin; nu ignorăm deloc puterea areopagului european şi suntem departe de-a-i opune greutatea relativ mică a naţiunii române; dar atitudinea României în timpul războiului ruso-turcesc a fost un factor în mâna Congresului. Situaţia Rusiei în faţa Congresului ar fi fost cu totul alta dacă reprezentanţii ei s-ar fi putut înfăţişa ca cuceritori sau liberatori ai tuturor statelor balcanice. Afară de – asta cabinetul din San – petersburg n-a renunţat la dorinţa şi la scopul de-a forma un stat federativ din ţările balcanice, ci urmăreşte şi acum acest scop cu toate mijloacele ce-i stau la ‘ndemână, prin ambasadorii şi agenţii săi din Bucureşti. Ştirea răspândită acum câteva zile de cătră un agent rusesc despre o întâlnire încurândă a regelui României şi al Serbiei cu principele Bulgariei la Rusciuc cată a se considera ca un ballon d’essai pentru a afla pe de-o parte ce-ar zice puterile europene despre o asemenea întâlnire a principilor statelor balcanice şi a trezi pe de altă parte neîncrederea Austriei şi Germaniei în contra României şi Serbiei. dacă s-au zădărnicit pân’ acum toate silinţele şi ‘ncercările agenţilor ruşi de-a realiza o confederaţie a popoarelor balcanice cauza e că în Bucureşti au pătruns demult convingerea că interesele României nu se pot uni defel cu acelea ale statelor slave din vecinătatea ei şi apoi instinctul de neatârnare al naţiunii care nu îngăduie ca România să cedeze ceva din independenţa sa, pentru care s-a luptat atât de mult; în fine – last not least – pentru că România posedă un rege din Casa Hohenzollern, care în nici o împrejurare nu s-ar hotărâ a se degrada devenind vasalul Coroanei ruseşti.
Daca instinctul de neatârnare şi de libertate al românilor, care se manifestă atât în politica lor esterioară cât şi în cea interioară, i-a ferit pân’ acum de-a ajunge să atârne de Rusia, el pe de altă parte a creat un conflict cu monarhia austro-ungară şi i- a pus în opoziţie cu toate puterile europene, căci în cestiunea dunăreană ei au insistat cu prea multă îndărătnicie asupra punctului lor de vedere, care e, blând vorbind, unilateral, iar inamicii guvernului român – interiori şi esteriori – n-au întârziat a făuri din cestiunea dunăreană o armă în contra guvernului, a dinastiei şi a ţârii.
Spaţiul nu ne permite de-a cerceta cestiunea aceasta complicată; mă mărginesc dar numai la observaţiunea că fiece, naţiune, mare ori mică fie, are misiunea deplină de a-şi apăra drepturile şi interesele ei, dar că nu trebuie să meargă atât de departe ca să ignoreze sau să atingă interesele şi drepturile unei alte naţiuni, mai ales când aceasta e un stat vecin cu mult mai puternic. Dreptul, strict în multe cazuri nu se poate, aplica fără pagubă nici măcar într-un litigiu între două persoane private; cu atât mai puţin între două state învecinate a căror interese se întreţes în mii de direcţii şi sunt atât de varii încât prudenţa impune fiecărei din părţi concesiuni în unele cazuri, pentru ca şi partea cealaltă să încline a face concesiuni în alte cazuri. Chiar un stat mai mare şi mai puternic decât România s-ar măcina cu timpul prin conflicte continue cu toţi vecinii săi; afară doar dac’ ar avea un protector foarte tare într-una din puterile mari şi dominante în Europa. Un asemenea protector România ‘l poseda odinioară în Franţa, sub Napoleon III; dar azi nu mai există în Europa nici o putere care să exercite o influenţă dominantă, căci singura care ar putea-o nu voieşte s-o exercite.
Nu e îndoială că România se bucură în prezent de mare bunăvoinţă din partea Germaniei: nu numai pentru că regele e un Hohenzollern, ci pentru că conducătorul politicei germane a recunoscut marea vitalitate a poporului românesc, pentru că ştie a apreţia importanţa situaţiei geografice a ţării şi o serie de alte împrejurări cari crează României pentru viitor o misiune politică şi militară la porţile Orientului.
Dar, oricât de mare ar fi părtinirea cancelarului german pentru România, ea nu e îndestul de mare pentru a o favoriza în socoteala Austro-Ungariei, care e şi mai importantă pentru el. Se pare aşadar că din Berlin i s-a dat regelui României sau guvernului său sfatul urgent de-a aplana cât se poate de curând diferenţele pendente între Austro-Ungaria şi România cu privire la cestiunea Dunării, într-un mod cât se poate de echitabil pentru amândouă părţile.
E sigur însă că, după ce s-a făcut o schimbare în direcţiunea Afacerilor Esterioare ale României şi după ce d. Dimitrie Sturza a luat portofoliul Esternelor, România va renunţa la punctul ei vechi de vedere, la non possumus, în cestiunea dunăreană. Deşi nu s-a aflat încă modul de învoială cu Austria, totuşi se caută şi, dacă se va fi aflat, putem aştepta cu siguranţă că în România se va fi creat un nou element puternic pentru garantarea păcii europene.
Aceste sunt apreţierile corespondentului „Gazetei generale.” Din parte-ne observăm că concesiile de natura celor cerute în cestiunea dunăreană nu numai că ating autonomia şi suveranitatea României, dar creează totodată un precedent pentru ca alte puteri rivale să pretinză concesii analoge. Este însă interesul bine înţeles al României de-a evita până şi părerea că ar nutri vro preferenţă fie pentru Austro-Ungaria, fie pentru Rusia. Nu voim şi nu e de nici un folos pentru autonomia noastră de-a înclina într-o parte ori într-alta şi de-a ne preface de bună – voie în mărul de ceartă între cei doi puternici vecini. O mănţinere strictă a autonomiei noastre în politica esterioară, o egală evitare a influenţei fie a uneia, fie a celeilalte dintre puteri, e o garanţie mai sigură pentru mănţinerea păcii decât concesii unilaterale, menite a ne câştiga poate simpatiile unuia, dar cu atât mai proprii pentru a stârni rivalitatea celuilalt.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
