1

RUGĂCIUNE. Eminescu și Maica Domnului

RUGĂCIUNE

Craiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalța-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

RĂSAI ASUPRA MEA

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
în noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Si reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Mihai Eminescu

Cititi si:

“În ziua de 15/27 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marie, vergina castă şi totuşi mama care din sănul ei a născut pe reprezintantele libertăţii, pe martirul omenimei lănţuite, pe Crist.

Această zi s-a-ntîmplat să fie patroana mănăstirei Putnei, fondată de cătră eroul naţiunei româneşti Ştefan cel Mare. Puternic şi înfricoşat în răzbel, el era pios şi blînd în pace; căci cîte răzbele, atîtea azile ale rugăciunei şi ale inimei înfrînte, atîtea mănăstiri.

Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sînte care-a conceput în sînul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!”

Integral la: Creștinismul și naționalismul lui Eminescu, precursor al Marii Uniri: “Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei.” [„ÎN ZIUA DE 15/27 AUGUST…”] – Apel pentru SERBAREA DE LA PUTNA

Studii:

Maica Domnului şi Eminescu. Părintele Profesor Ovidiu Moceanu despre cultul Fecioarei în opera lui Mihai Eminescu

Apostolul Eminescu, fratele din închisoarea comunistă – Răspuns adresat detractorilor de “dreapta” ai lui Eminescu de Doamna Aspazia Oţel Petrescu

Detractorii de “dreapta” ai lui Eminescu, desfiinţaţi de eminescologul Nae Georgescu

Icoana: Maria Ilinca ȚOȚA | www.ILINCA.art |

Mihai Eminescu – Romanul Absolut




Maica Domnului şi Eminescu

Răsai asupra mea

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
în noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Si reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Rugăciune

Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi ado­rată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântu­lui
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noas­tre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Mihai Eminescu

Părintele Profesor Ovidiu Moceanu despre cultul Fecioarei în opera lui Mihai Eminescu

Pentru mulţi poate fi o surpriză să găsească într-o carte de Cântări în cinstea Maicii Domnului (1990) două poezii de Mihai Eminescu, sonetul Răsai asupra mea şi Rugăciune. Nu distonează prin nimic faţă de celelalte, anonime; dimpotrivă, în versul eminescian se concentrează o lumină extraordinară, de credinţă, evlavie şi smerenie, care se revarsă şi asupra celorlalte, prin cuvântul cu sonorităţi aparte. Aceste poezii, precum şi altele, ca Învierea, Ta twan asi sau Colinde, colinde, aceasta din urmă aproape intrată în folclor, ne atrag atenţia asupra literaturii noastre de inspiraţie religioasă, poate una din cele mai bogate, dar al cărei drum a devenit greu de reconstituit.

Fiorul credinţei a inspirat pagini de mare elevaţie şi poate că nu peste mult timp va găsi cineva răgazul să le redea circuitului public, după ce au aşteptat atâta în cine ştie ce ediţii rare, în pagini de revistă prăfuite de vreme. Chiar poezia românească se naşte sub semnul Credinţei, în Psaltirea lui Dosoftei (1673), iar acest semn va marca momentele ei de glorie. De la Dosoftei întemeieterul la Eminescu Desăvârşitorul, până la Arghezi şi Voiculescu, poezia sentimentului religios a însoţit, cu înfiorările ei profunde, cu neliniştile sale, evoluţia literaturii noastre.

De o atenţie deosebită s-a bucurat la noi cinstirea Fecioarei, aşa cum o demonstrează şi creaţia eminesciană. Cartea îngrijită de diaconul Gheorghe Băbuţ Maica Domnului Ocrotitoarea României ne dă o idee despre dimensiunile acestui cult, deşi, la o cercetare puţin mai aprofundată, găsim mult mai multe pagini literare, şi încă dintre cele mai izbutite. Numai în volumul Gânduri albe, postume ale lui Vasile Voiculescu (editate în 1986), am detecta materia unei întregi cărţi.

Cinstirea Fecioarei e sentimentul cel mai puternic în colindele noastre. Prin 1936, Mircea Eliade se exprima despre pietatea cu care creştinii răsăriteni evocă imaginea Fecioarei explicând intensitatea acesteia prin credinţa lor că femeia şi mama sunt “un miracol divin pe pământ”. Cercetătorul continua: “În Răsărit, exista aşadar, cu mult înainte de creştinism, o pietate sinceră şi populară faţă de femeie şi faţă de mamă; adică faţă de principiul rodniciei şi bunătăţii pe care mama îl întrupa. Nu este deci întâmplător că tocmai aici, în Răsărit, creştinătatea se apropie întâi de Maica Domnului” (v. Maica Domnului, [în] “Familia”, 1936, nr. 6, pp. 33-38).

Poezia noastră cultă a însoţit cinstirea Fecioarei de imaginea “luminii line”, sintagmă cu reverberaţii în imnologia creştină. La Voiculescu, de exemplu, izvorul “luminii line” e fiinţa Fecioarei Măria, Lumina Dintâi, originară, vindecătoare de angoasele aduse de civilizaţia brutală:”Lumină lină a Sfintei Marii, / Vino-n acest amurg de lume / Să ne scapi de agonicele zvârcoliri; / Iată, omul pune la cale anume / Spulberul nefericitei tale zidiri”.

Pentru Eminescu, Fecioara este “crăiasa” lumii, taina vieţii şi a morţii, îndurarea, mila care risipeşte deznădejdea. Poetul înalţă rugăciunea în numele tuturor suferinzilor: “Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te / Înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!” (Rugăciune).

Suferim cu toţii, dezorientaţi, într-o lume ale cărei taine copleşitoare se înmulţesc şi care nu pot fi pătrunse fără revelaţie.Lumina îndurătoare a “reginei peste îngeri” ne-ar putea ajuta: “Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor; / Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri / Din neguri te arată / Lumină dulce clară, / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!”

Invocarea “luceafărului mărilor” n-are legătură, în aparenţă, cu capodopera eminesciană. Dar se ştie că numele Fecioarei, după o interpretare, provine din ebraică, însemnând “picătură din mare” (mar – “picătură”, yam – “mare”). Sfântul Ieronim a tradus în latină cuvântul, folosind sintagma Stilla Maris (lat. stilla – “picătură”), care a fost apropiată de altă sintagmă, cu puternice conotaţii poetice, Stella Maris (“Steaua Mării”). E lesne de înţeles de ce s-a impus cea de a doua sintagmă. Imnul Ave, Maria, Stella Maris creează imaginea poetică a Fecioarei “luceafăr al mărilor”. Ocrotitoarea marinarilor (de aceea îşi sărbătoresc ziua la 15 August) are puterea să ne înalţe “din valul ce ne bîntuie”, fiecare din noi fiind în voia valurilor vieţii.

În poezia eminesciană, Fecioara reprezintă idealul, absolutul, arhetipul, iubirea. G. Călinescu observa, vorbind despre erotica poetului, că “spiritul încearcă, prin imaginea femeii, să iasă din lumea contingenţelor şi să intuiască fericirea paradisiacă”. Totuşi, este o exagerare afirmaţia că în adoraţia eminesciană a Fecioarei am putea identifica “un sexualism transfigurat”. Unele creaţii ar justifica-o, dacă n-ar apărea setea de împăcare cu lumea, cu destinul, sentiment pe care nu-1 poate aduce decât o fiinţă mai presus decât toate cele care aprind focul dragostei pământeşti. Astfel că imaginea Fecioarei, “luceafăr al mărilor”, se situează în alte zone ale trăirii adoraţiei decât femeia înger din Înger şi demon, spre exemplu: “Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează; / Ea o inimă de aur – El un suflet apostat; / El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -/ La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.” Femeia înger, “mândră de înduioşare”, aduce împăcarea, adică iertarea, prin dragoste, de fapt mântuirea. Lumea capătă un sens, fiindcă, la sfârşit, demonul răzvrătit a primit binecuvântarea dragostei şi milei creştineşti.

Nu găsim altceva în sonetul Răsai asupra mea, ci cu mult mai mult. Răzvrătitul se află în fiecare din noi şi nimeni nu ştie mai bine asta decât poetul. Înger şi demon nu individualiza imaginea celui care caută împăcarea. Ceea ce impresionează în sonet e forţa trăirii individuale, căinţa sinceră şi încrederea că asupra sufletului rănit, obosit, se va aşeza binefăcătoarea “lumină lină”. Ea se întrupează în “maica sfântă, pururea fecioară” şi regenerează fiinţa poetului prin credinţă, speranţă, dragoste. Sunt cele trei mari virtuţi creştine, evocate şi de Apostolul Pavel ca fundamente ale fiinţei. Nota puternică de inspiraţie autobiografică dă autenticitate invocaţiei, pentru că, e lucru ştiut, rugăciunea presupune şi mărturisire:”Speranţa mea tu n-o lăsa să moară, / Deşi al meu e un noian de vină; / Privirea ta de milă caldă, plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară”. Disperarea sufletului fără putere, fiindcă şi-a pierdut credinţa, îl încearcă greu pe cel care între tinereţe şi credinţă aşează semnul adoraţiei fără sfârşit: ”Străin de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul tău de stele: / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”

Există o poartă de lumină în aceste versuri, şi nu numai. Sentimentul pierderii în neant poate fi contracarat prin revelaţie. “Lumina lină” pune sub înţelesurile ei adânci “noaptea gîndurilor” şi nu credem că trebuie să alergăm la texte sanscrite pentru a explica setimentul pe care îl trăieşte poetul, aşa cum face Perpessicius comentând Ta twam asi. Adorarea Fecioarei aduce poetului fericirea extatică, imposibil de trăit pe drumurile profane ale iubirii. Evlavia despre care vorbea Călinescu (“Eminescu intră în iubire cu o evlavie adâncă, cu o credinţă care nu suferă ironie şi uşurătate”) găseşte în aceste rugăciuni orizontul cel mai pur, dezvăluindu-ne una din trăsăturile profunde ale registrului afectiv eminescian.

Pr. prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU

Sursa: http://vlad-mihai.blogspot.com/

Mihai Eminescu Ro




Apostolul Eminescu, fratele din închisoarea comunistă – Răspuns adresat detractorilor de “dreapta” ai lui Eminescu de Doamna Aspazia Oţel Petrescu

RUGĂCIUNE

Craiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalța-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Mihai Eminescu

Fosta detinuta politic Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.

Din valul ce ne bantuie

De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si “sfintii”, frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea “Epigonii”). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?

Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu

Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu “Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui “imparat si proletar”. Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte “Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile “inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc “clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa “Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc “de profundis” cuvantul “iarta-ma!”.

Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi: “ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”. Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista”. Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Aspazia Oţel Petrescu

Mihai-Eminescu.Ro

Adenda

Scrisoare deschisă a doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin

Mă interoghezi cu un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.

Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.

Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.
Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.
Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.

Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-
intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.

Cadrul I:

“Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne”.

Cadrul II:

“Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Cadrul III:

“Nourii
curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere
murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp;
toaca răsună mai tare./ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…)”.

analizăm acum puţin aceste cadre. Seara se lasă pe deal, pe care urcă
turmele sub scăpărătoarea lumină a stelelor. Din acest punct valea doar
se ghiceşte, înecată în fum. Cadrul acesta sugerează spaţiul mioritic.
“Plaiului, vârf de deal, îi urmează o vale, apoi alt deal ce se deschide
ciobanului cu turmele lui, dincolo de care se ghiceşte altă vale,
continuând aşa în depărtările nesfârşitului” (Ovidiu Drimba). Nu-ţi este
familiar acest spaţiu şi nu-ţi sugerează o altă alternanţă spirituală,
care îşi are, aşa cum ne spune acelaşi Ovidiu Drimba, “suişul şi
coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel în ritm repetat, monoton,
fără sfârşit”? Nu este aceasta ondularea destinului pe căile Domnului,
ale neamului nostru românesc? În acest spaţiu “buciumul sună cu jale”,
“sunetul creează aici o atmosferă de nostalgie după o fericire apusă”
(Dimitrie Popovici). Nu-ţi sună cunoscut? “Plâns după raiuri pierdute
cândva” (Radu Gyr). În jalea sunetului de bucium tremură lacrimile
omului jinduind după lumini pierute. Iar apele curgând, izvorând din
adâncuri sunt lacrimile clare ale naturii, atât de binefăcătoare omului.
În cadrul următor dimensiunea spaţiului mioritic se amplifică. Peste el se arcuieşte bolta senină, infinită, pe care

Se nasc umezi (cuvânt ce sugerează naşterea imediată) stelele, printre care trece luna, aşa “sfântă şi clară”. Luna nu este static sfântă, ea trece sfântă şi clară, în rotirea continuă a unui univers etern, sacru, infinit. Parcă am auzi din imensele spaţii siderale revărsarea imnului de slavă: “…căci El în dreapta stelelor cale/ şi El îndreaptă al lumii mers/ de sfinte cuvintele Sale/ ascultă întregul univers”.

În cadrul următor dimensiunea infinită a spaţiului se restrânge într-o dimensiune pământeană în care apare satul. Suntem în sara pământeană, dar înveşnicită. “Veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga), nu-i aşa? Vom simţi acest adevăr în toată intensitatea lui, în felul în care ni se prezintă. Peste sat lunecă norii, despicaţi de razele lunii. Se desluşesc casele vechi (aici adjectivul atestă ancestralul), ce-şi înalţă streşinile în lumina lunii. O cumpănă îşi înalţă braţul spre cer, ca o rugăciune încremenită. Vântul o face să scârţâie cu un suspin al naturii îngânat de fluierele din stână. Cosaşii, purtând în spinări unealta muncii lor, se retrag de la câmp, păşind prin vremi ca de la începutul lumii. Deşi totul este aici şi acum, parcă ar veni totuşi de foarte departe, din nedesluşit, din veşnicie. Ce anume dă aură de veşnicie satului cuprins de înserare? Brâul mărunt al sunetelor de toacă – “pulsul rar de clipe” (Lucian Blaga) – ce răsună mai tare în eterna curgere-a vremii, şi clopotul vechi (străbun) ca vremea, care umple cu glasul lui valea, această Vale a Plângerii înfiorată de suflul veşniciei. Simţi că te afli în satul bunicilor tăi, în satul strămoşilor noştri, în satul în care mărginirea se dezmărgineşte, satul în care natura îşi proslăveşte Creatorul.

Poţi să deschizi ochii acum, stimate frate. Eşti acasă, această acasă creştină şi română, de oricând şi de oriunde, în care poetul nepereche ţi-a transmis fiorul sacrului firesc, liniştit, fără nicio crispare. Ai putea să mă acuzi de un subiectivism flagrant sau că fantezia mea a luat-o razna. Dar nu vei nega că ai trăit în duh eminescian o seară sfântă, o sară atât de firesc creştină, o sară ca atâtea seri trăite de tine, de mine, sub oblăduirea unui cer infinit, în satul meu, în satul tău, atât de organic creştin.

Deci, dacă nu ai simţit cât de sfântă şi cât de română este “Sara” lui Eminescu, înseamnă că nu eşti de-al lui, că eşti un străin. Ca străin, poţi să născoceşti câte eseuri vrei, docte, pline de fanfaronadă. Nimic, însă, nu va fi autentic, pentru că nu va rezona cu duhul eminescian autentic român, şi mai ales prin aceasta autentic creştin. Ceea ce am încercat să te fac să înţelegi nu se poate polemiza. Sau le pricepi ca atare, şi atunci vibrezi la unison cu fratele Emin, sau nu le pricepi, şi atunci poţi să pui acestei “Seri” toate etichetele câte le poate cuprinde înţelepciunea lumii. Nu vei afla, însă, niciodată câtă eternitate creştină emană opera lui Eminescu, inclusiv în această simplă “Sara pe deal”. Ea nu poate fi desluşită decât cu suflet românesc, aşezat în palma deschisă spre infinitul credinţei.

Aspazia OŢEL PETRESCU
Articol preluat din revista Veghea, nr. 1, 2010 – Ortodoxia lui Eminescu