2264
Tot în n-rul nostru de la 20 decemvrie a[nul] tr[ecut] am mai zis că ceea ce nu voim este incapacitatea erijată în titlu de merit; prostia şi neştiinţa brevetate ca titluri de recomandaţie. Într-adevăr ce se cere azi pentru a fi om mare? Merit? Nu. Ştiinţă? Nici câtu-i negru sub unghie. Avere poate? Nici un ban roşu. Se cere să fii războtezat în numele tatălui C. A. Rosetti, a fiului Ioan Brătianu, a sfântului duh Carada 2 şi ai atuncea toate cu de prisos, şi merit şi ştiinţă şi avere.
Uitându-te de jur împrejur ce vezi? Aşa bunăoară cine-i director la Interne? D. Simeon Mihălescu. Suntem siguri că d. Simeon Mihălescu nici nu şti e ce va să zică un director la Interne, pentru că în genere nu ştie nimic decât poate a traduce rău piese de teatru.
Pentr-un director la Interne s-ar cere de ex. cunoştinţe foarte largi de statistică şi-nţelegerea sensului cifrelor celor negre cari se înşiră pe hîrtie albă. Orice cifră cu caracterele ei arăbeşti scoate ochii prin grozavul înţeles ce are câteodată. Ici se vede urcarea mortalităţii şi nu ştii cauza care trebuie cercetată şi remediată, dincolo scade cifra articolului 6 cutăruia sau cutăruia de esport, ici scade numărul unor meseriaşi folositori sau productivi şi se urcă numărul celor improductivi, colo se urcă cifra unor soiuri de crime şi toată fluctuaţiunea aceasta de numere te ameţeşte dacă nu le ştii înţelesul şi dacă n-ai pătruns legătura între cauză şi efect. Dar pentru a da un înţeles acestor semne arabe, cari ţi se par chinezeşti, trebuie să pricepi încă ceva economia politică; adică să ştii raportul între producere, consumare şi reproducere, între muncă şi capital, între valoare şi preţ, să cunoşti condiţiile sub cari o industrie se poate naşte şi piedecele de cari ea trebuie să piară; iar lucrurile acestea toate trebuie să le ştii nu aşa, dintr-o cărticică de 100 de feţe, ci în mod genetic, să cunoşti adecă în ce anume stadiu de dezvoltare se află ţara ta, şi ce anume măsuri ar fi de luat pentru a-i întâmpina greutăţile. Dar pentru a şti aceasta trebuie să cunoşti istoria administraţiei, ca să ştii ce anume măsuri administrative s-au luat în ţări cari erau într-o stare analogă cu aceea a ţării tale.
Şi, ca să ştii de poţi să impui sarcini nouă pentru îndreptarea administraţiei cată să ştii finanţele, să vezi dacă poţi să impui dări într-adevăr productive şi dacă reformele ce vrei să introduci nu costă mai mult decât fac ş.a.m.d.
Sunt într-adevăr oameni în ţară cari ştiu toate chiţibuşurile acestea, dar aceştia sunt retrograzi vânduţi străinului, sunt austro-maghiari şi vânzători de ţară, conservatori.
D. Simeon Mihălescu nu-i austro-maghiar, nu-i conservator, nu-i vândut străinului pentru că nu ştie nimic din toate acestea. Dumnealui ştie să numească prefecţi cari să-i facă alegerile la Cameră, Senat, consilii judeţene şi primării şi astfel administraţia României e făcută gata.
Unul din relele culturii în stră inătate şi mai ales a acelei culturi care în doi sau trei ani, adesea în mai puţin, galopează prin facultatea juridică, este că tinerii iau în mod absolut ceea ce li s-a predat în mod relativ numai. Cutare teză e pentru ei absolut adevărată pentru că profesoml a susţinut-o, cutare adevăr e absolut statornic, pentru că cutare carte franţuzească sau nemţească zice aşa. Despre judecată proprie nici vorbă.
Pe când în fericita şi-ntr-adevăr neîntrecuta anticitate greco-romană şcoala era o gimnastică a minţii omeneşti, adecă o continuă şi roditoare dezvoltare a inteligenţii proprie, tinerii noştri cred a fi oameni mai mari cu cât mai multe coji de gândiri străine au grămădite nemistuite în cap, cu cât mai puţină cugetare proprie au. Pentru ţările respective, în cari tinerii învaţă carte, nenorocirea nu-i tocmai mare. Lucrurile ce se predau sunt rezultate ale unei culturi vechi şi continuitive, încât în momentul în care se predau se şi potrivesc sau c-o stare actuală de lucruri sau c-un viitor foarte apropiat la care naţia aspiră.
Dar oare e tot astfel la noi?
Să luăm un singur caz. Cum se predă şi cum ştiu oamenii la noi dreptul roman? Astfel cum l-au avut romanii? Astfel cum l-am avut noi cu modificările aduse de bizantini, cunoscut prin suta a XVI şi a XVII până mai alaltăieri sub numele de pravilă împărătească? Defel. Se predă dreptul roman aşa cum el au fost admis, modificat şi înţeles de spiritul popoarelor germanice.
Şi tot astfel e cu toate disciplinele dreptului. Lipsa de judecată în materia aceasta e atât de mare încât am auzit vorbindu-se în Senat şi Cameră despre principii eterne şi nestrămutate de drept. Deie-ni-se voie a spune că această eternitate nestrămutată e un moft. Acele principii, aşa-numite eterne, nu sunt juridice, ci morale. Cine voieşte să se convingă n-are decât să deschiză Coranul, Evanghelia, Drumul spre Virtute a lui Laotse, cărţile budiste, şi va vedea că acele eterne principii sunt identice la moraliştii de origine foarte deosebită şi din timpi foarte deosebiţi. Dreptul însă după natura sa e pozitiv, adecă stabilit de oameni după natura lor individuală, după scopurile ce urmăresc, după nevoile cu cari au a se lupta, după timp şi împrejurări şi, asemenea individelor, scopurilor, nevoilor, timpului şi împrejurărilor, dreptul adevărat e supus unei necontenite mişcări, e trecător. C-un cuvânt ştiinţele de stat şi cele juridice nu sunt, asemenea astronomiei, matematicei, mecanicei, ştiinţe absolute, ci istorice şi cazuistice oarecum. Pentru o stare de lucruri dată ele au un sistem dat. De aceea ele trebuiesc predate şi învăţate în mod genetic, arătându-se cum o stare de lucruri s-au dezvoltat dintr-alta şi o teorie dintr-alta, ceea ce la astronomie de ex. ar fi un lucru cu totul de prisos. La ştiinţele istorice adevărul stă nu în ceea ce sunt astăzi în cutare punct al pământului, ci în consecţiune, în seria de întâmplări cari au premers.
Deci aproape tot bagajul droaii de jurişti cu care se împle în fiece an înapoiata noastră ţară nu e de nici o treabă, căci d-nia lor, în loc să fi-nvăţat a potrivi legile cu ţara, vor din contra să schimbe ţara dată, obiect al naturii greu de strămutat, cu istoria şi gintea ei, după legi cari s-au născut din alte stări de lucruri, adaptate unor alte împrejurări.
Ei bine, această minimă sumă de cunoştinţi despre raporturile juridice dintr-o ţară străină e la noi alfa şi omega a întregei înţelepciuni politice. Această adevărată ignoranţă, pe lângă ceea ce trebuie să ştie un om de stat, respiră la noi din presă, din discuţii parlamentare. Se vorbeşte atâta despre civilizaţiunea noastră. Cu toate astea nu există ţară în lume neesceptând Serbia, Grecia, poate chiar Bulgaria în care să se citească mai puţin decât la noi în ţară. Întrebe cineva bunăoară câte exemplare din Dicţionarul etimologic al lui Cihac s-a vândut în România, câte exemplare din cartea lui Rosler sau a lui Jung, câţi abonaţi au foile literare? Câte exemplare s-a petrecut din Istoria lui Bălcescu sau din colecţia de Documente a lui E. Hurmuzache? Se vor afla cifre ridicole pentru un stat de cinci milioane de locuitori, pentr-o naţie de aproape zece milioane.
Alfa şi omega tuturor lucrurilor rămân advocaţii şi pace.
O ignoranţă grea ca plumbul despre tot ce atinge ţara, poporul şi lumea-ntreagă apasă toate spiritele. Niciuna din breslele şi tagmele de cultură ale vechei Românii n-au putut rezista erei înnoiturelor şi importului de legi încurcate din toate colţurile lumii.
Şi câtă avere naţională s-au cheltuit pentru acest nimic?
S-ar putea zice ca România şi-a preschimbat pătura cea mai roditoare a pământului, milioane de chilograme de grâne, produsă de o grea muncă omenească, pe cuvinte deşerte, pe fraze stereotipe, pe-un raţionalism insipid şi cosmopolit, cari acestea formează astăzi averea unică a acelei clase de cârciocari ce trăieşte din traficul zilnic al frazei, cheltuită în moneta mică a profesiilor de credinţă, a articolelor de fond, a discuţiilor parlamentare, a pledoariilor la tribunale.
Vlad Ţepeş, Lăpuşneauu, Mihnea cel Rău sau Aron Vodă erau asupritori stăpâni, dar stăpânirea lor era tiranică, nu ruşinoasă. Acum însă România are ruşinea de-a geme sub jugul cârciocarilor, a oamenilor a căror breaslă, meşteşug, meserie este ca să prefacă negrul în alb şi albul în negru, de-a arăta că ce-i strâmb e drept şi ce-i drept, strâmb; România e prada minciunii disciplinate, şi pentru corifeii şi reprezentanţii minciunii se face totul în ţara aceasta şi toate ramurile vieţii publice îi sunt aservite. Cu puţine deosebiri, caracterele acestei nouă clase domnitoare sunt: incapacitatea, prostia, neştiinţa. Şi, cu toate acestea, cum vine vro minune de astea cu ochi din străinătate, care-n ţară s-a strecurat cu greu prin liceu sau poate nu l-a făcut defel, iar în Apus şi-a înjghebat de la italieni sau de la belgieni vro teşcherea, îşi anunţă numaidecât sosirea prin vro broşurică în care vorbeşte despre regimul catargiesc de pildă şi de-a doua zi e candidat la deputăţie, de-a treia zi la minister. Roşii, partid compus din oameni ce n-au nimic şi nu ştiu nimic, primesc cu braţele deschise pe aceşti vlăstari plini de speranţă ai ţării, căci le trebuie asociaţi, şi toate gurile flămânde le sunt binevenite în asociaţia C. A. Rosetti et Comp. Dacă nu i-ar primi însă, roşii ar da de primejdia de a-i avea contra lor, căci mai sunt grupuri la izbutirea cărora ei speră. Caracteristice că, orice treabă i s-ar propune unui asemenea cârciocar netrebnic, e gata s-o primească numaidecât. Profesor de ştiinţe naturale? Primeşte. Revizor şcolar? Primeşte. Amploiat administrativ? Cu mare plăcere. Vameş? Cu patru mâni. Chiar medic de regiment sau vlădică de i s-ar propune, se face numaidecât. Dacă se fac undeva întruniri literare, advocaţii se grămădesc să facă literatură; dacă e vacantă vro catedră de pedagogie, de psihologie, de matematici, de agronomie pe advocaţi îi vezi grămădindu-se s-o ia. Sunt advocaţi profesori de filozofie, de istorie universală, de limba latină, directori de şcoale normale, aspiranţi la agenţii diplomatice, revizori şcolari, învăţători la şcoli teologice şi tehnice, şefi poştali, c-un cuvânt în toate ramurile activităţii naţionale se bagă acest parazit, care ia numai lefi fără a face nimic, căci n-are teamă de nimeni, ştiindu-se sprijinit de clica imensă a cârciocarilor tot atât de ignoranţi, tot atât de inepţi, de incapabili ca şi el.
Desigur că sînt în neagra mulţime de advocaţi şi oameni cari merită tot respectul, dar pe acesta-l merită nu pentru că sunt advocaţi, ci tocmai pentru că se deosebesc de turma în care au nenorocirea de-a se afla.
Ce lucru mai plăcut putea fi pentru roşii acum trei ani decât existenţa unei asemenea clase, pe care-o puteau sumuţa în contra guvernului. Era destul ca o asemenea nulitate, o asemenea turpitudine personificată să strige prin cafenele şi pe uliţi, să se puie în fruntea a doi-trei mahalagii, pentru ca de-a doua zi să fie scris între corifeii ortalei roşie.
Dar de când amăgind poporul prin neadevărul neruşinat al programei de la Mazar Paşa şi al dării în judecată a fostului cabinet s-au văzut mari şi tari, au început a deveni foarte neplăcuţi chiar şi pentru marele vrăjitor care i-a scos la maidan; căci fiecare din ei, după ambiţia de-a deveni deputat, mai are şi pe aceea de-a păta numele ţării făcându-se ministru.
De la începutul formării ministeriului Brătianu el s-a transformat într-un caleidoscop care ne-a arătat pe rând prefacerea personalului chemat a-l compune prin trecerea la minister, fiecare la rândul său, a tuturor corifeilor din ortaua roşilor de toate nuanţele. Lucrul a ajuns a fi o mare greutate de învins pentru d-nii Rosetti & Brătianu din cauza neputinţei în care se află de-a satisface destul de repede nerăbdarea tuturor nulităţilor marelui partid. Supărarea celora ce rămân în aşteptare devine din ce în ce mai mare şi nu puţină turburare provoacă în rândurile majorităţii din Cameră.
Şi, pentru că între ei se mănâncă şi se desfac în clici, pretind ca ţara să se dezbine de dragul lor. Ceea ce e mai trist e că ţara într-adevăr ia oarecare parte la aceste lupte şi (în calitate de jertfă sfâşiată – şters) crede programele lor cele minciunoase.
Deodată vezi numai 2 oameni (ba adesea unul singur) configurându-se în partid politic, scoţând gazetă şi spuind că cutare şi cutare principii sunt ale d-nia-lor.
Dar cine-i întreabă?
Din nenorocire ţara – fără cultură temeinică – crede că aşa trebuie să fie, crede ca orice frază nouă e un nou adevăr. Dacă zicem că ţara-i incultă avem dreptul s-o spunem, fiindcă o cunoaştem şi – fie supărare la mijloc sau nu fie – aşa este.
Cu toate acestea criteriul, măsura cu care să se măsure oamenii e aşa de uşor de aflat. N-avem decât a întreba pe marele politic ce ni se arată înainte cere prezintă să-ntrebăm pe noul partid ce grup economic i-a încredinţat onoarea de a-i pleda interesele. În cele mai multe cazuri se va vedea că nu e nimeni îndărătul lor şi că tot partidul se compune din acei doi- trei cari fac gură şi urmăresc pe socoteala lor, nu a unor grupuri de interese ale naţiei, venirea la putere.
Filele pe care este scris articolul poartă numerotarea autografă a lui Eminescu de la 1 la 14
DIN MANUSCRISE
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
