Un calorimetru sigur pentru a măsura gradul de fierbinţeală şi de supărare al „Românului” este tonul în care scrie. dacă unirea între grupurile opoziţiei şi hotărârea lor de a lucra împreună în alegeri n-ar fi atât de supărătoare pentru foaia din Strada Doamnei, desigur ar ignora-o sau o ar înregistra cu un ton mai cuviincios.
Dar halul la care trebuie să fi ajuns foaia confraţilor noştri prin această unire e astfel încât nu se sfieşte de-a pune o declaraţie de conlucrare, concepută de oameni oneşti şi cu oarecare vază în societatea română, în rândul manifestelor asociaţiunii Pietraru, Pătescu şi Cârlova, în rândul manifestelor anonime.
Ca şi când ţara întreagă n-ar fi ştiind din ce elemente consistă partidul conservator şi cel sincer liberal, ca şi când membrii acestor partide s-ar recruta, pe departe măcar vorbind, din aceleaşi elemente din cari recrutează roşii. Pietraru? Dar era roşu, funcţionar în Ministeriul de Finanţe. Pătescu? Dar era inspector şcolar al guvernului roşu pe două judeţe şi tot atât de liberal în principiile lui ca ilustrul Fundescu bunăoară.
Ne pare rău că foaia din Strada Doamnei îşi tăgăduieşte atât de lesne adepţii ei naturali, căci acei oameni, Oricât de răi să fi fost, nu erau decât fructe ale creşterii pe care „Românul” o dădea cu profuziune cititorilor săi înainte de-a ajunge un jurnal oficios şi cu resurse mai calmante.
Actul convenit între barbaţii politici conservatori şi sinceri liberali nu este un manifest şi nici poate fi numit astfel. Pornind din iniţiativa conducătorilor cunoscuţi ai amândoror partidelor, se stabileşte prin el principiul de conduită, adresat opoziţiunii de orice nuanţă, de-a vota împreună în alegerile viitoare. Programul partidului guvernamental este schimbarea Constituţiei, negaţiunea ei; noi credem însă că o schimbare e şi neoportună, şi nepractică, programul pozitiv al opoziţiei este aşadar menţinerea Constituţiei tale – quale. Ni se pare că nimic nu e mai natural decât o unire pentru menţinerea unei legi şi unei organizări existente. Aci agresiunea se ‘ntâmplă din partea proiectelor Rosetti şi a partidului său; pentru cel ce se apăra de această agresiune terenul legii existente este un program mult mai definit şi mult mai sigur decât proiectele atât de divergente de reformă ale agresorilor.
Cu toate acestea „Românului” i se pare nenaturală unirea.
Pentru a dovedi ce nenaturală ar fi „Românul” scoate pasajele, fie din discursuri, fie din jurnale, cari dovedesc din trecut certuri între conservatori şi sinceri liberali. În fond nu se poate răspunde la această imputare decât prin circumstanţa că asemenea incidente sunt mai mult ori mai puţin o cestiune de temperament. Din pasajele chiar citate de „Românul” şi de alte foi se vede că ele sunt dictate de-o mânie momentană, proprie temperamentului sanguinic, care în fond e generos, deşi în formă e uneori aspru în fond, zicem, căutăm să dăm o esplicare psicologică.
În formă şi faţă cu adversarii noştri un asemenea răspuns e cu totul de prisos. Când „Românul” era în opoziţie, nu cu ton sanguinic, nu din mânie momentană, ci din contra, c-o perfidie flegmatică şi preconcepută i se imputa regelui sustragere de bunuri publice (Piatra Arsă), i se zicea că e un pion (fără s) în minele Prusiei, în fine, broşura d-lui baron de Hahn, actual ministru, e desigur tot ce s-a putut scrie mai veninos, atât în contra regelui cât şi în contra miniştrilor săi. Cu aceeaşi rece perfidie se numea d. Cogălniceanu maestru în sustracţiune – şi cu toate acestea mai târziu a fost ministru alături cu d. Brătianu – un altul, învinuit a fi aruncat cadavrul sângerând al României la picioarele contelui Andrassy, a fost ministru alături cu d. Brătianu; mai mult, tocmai oamenii în contra cărora „Românul” a strigat imputându-le crime sunt aciia la concursul cărora guvernul d-lui Brătianu apelează astăzi.
Cum zicem, ceea ce în coloanele noastre s-a întâlnit accidental şi prin escepţie în „Românul” se ‘ntâmpla în toate zilele când era în opoziţie, ba foaia din Strada Doamnei este din nenorocire aceea care-a introdus acest ton în presă şi în Parlament şi nu e mirare dacă un diapazon, cultivat în curs de douăzeci şi şapte de ani în coloanele unui ziar, răsună uneori, prin contagiu nervos, şi în partea adversarilor.
Admirabilă însă este aristocratizarea roşiilor. Cu ce înmănuşat dispreţ vorbeşte azi „Românul” de Ţicu, Pitpalac, de sfinţia sa popa Tache etc.?
Ca şi când cine ştie cine ar fi roşii? Adică ce mi-e Serurie, ce mi-e Ţicu? Ce mi-e Pitpalac, ce mi-e Musceleanu?
Ca şi când agitatorii electorali de-o parte sau de alta erau de altă calitate şi din altă substanţă? O deosebire e fără îndoială
… dar între soarta ulterioară a acestor oameni. dacă Pitpalac ar fi fost roşu ajungea deputat. Câţi Pitpalaci sunt azi în scaunele Adunării, neavând nici cultură mai multă decât acela, nici fiind de altă estracţiune! Pare că nu toată lumea ştie că reteveiul a fost tata bâtei şi că inventorul sistemului – eroul de la şapte – nuci şi Zece – mese – e astăzi unul dintre stâlpii morali ai regimului Brătianu?
Istoria lui Pitpalac nu este decât un epizod din marea istorie a d-lui Petre Grădişteanu.
Cu asemenea digresiuni, cu imputări pe cari „Românul” şi le-ar putea face sie însuşi cu mai mult cuvânt decât altora, de vreme ce aşchia o vede în ochii altora, bârna din ochii proprii nu, el caută a se mângâia pe sine de evenimentul unirii opoziţiei, care-i este neplăcut.
Am făcut de atâtea ori autopsia stării morale şi materiale a ţării şi apăsarea insuportabilă produsă prin politica roşie e atât de simţită de toţi încât numai ea ar fi fost de ajuns de-a uni toate spiritele bune ale acestei generaţii împrejurul unui singur steag.
Acum însă reformele propuse tind mai departe; tind la perpetuarea acestui sistem de guvernământ, la omnipotenţa partidului roşu în ţară. Organizaţia actuală, bună – rea, tot mai prezinta oarecari garanţii pentru pătrunderea a o mână de oameni independenţi în Adunări. Din momentul ce şi aceste garanţii ar fi înlăturate, nu mai poate fi vorba nici de principii, nici de partide; un stăpân autotputernic, încunjurat de creaturile lui, şi o masă, inertă, intimidată de poliţie şi de arhistrategii gardei naţionale – iată ţara!
A opri realizarea unei asemenea stări de lucruri e o datorie şi nu reîmprospătarea unor vechi certuri şi disensiuni va opri pe cineva de la îndeplinirea ei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
