Voim să ne spunem părerea asupra ultimelor fenomene din publicistică şi Parlament, mai cu seamă însă asupra împrejurării cum presa guvernamentală, dînd chestia răscumpăr ării la o parte, a lăsat-o încurcată, ocupîndu-se acum cu ideile poreclite reacţionare cînd ale prinţului Grigore Mihai Sturza, cînd ale d-lui Petre Carp.
Nu doar că cuvintele acestor doi domni, stimabili din orice punct de vedere, deşi ei în de ei atît de opuşi în multe priviri, n-ar fi demne de scrutare din partea presei, căci curajul opiniei este o virtute şi orice opinie sincer spusă şi răsărită din dorinţa curată a binelui semenilor săi e respectabilă. Întru cît se potriveşte cu ideile noastre, o aseme nea opinie devine a noastră, întru cît nu, o combatem, însă terenul rămîne totdauna ferit de orice resentiment. Nu urîm decît lipsa de caracter, decît luarea drept pretext a principiilor pentru a le exploata în folosul unei asociaţii de oameni lipsiţi de d emnitate personală, respectăm însă opiniile răsărite dintr-o sinceră convingere, ba chiar schimbarea convingerilor, cînd aceasta se întemeiază nu pe motive personale, ci într-adevăr pe schimbarea totală a împrejurărilor generale. Stimăm şi pe teologul ce c rede în geocentrism bazîndu-se numai pe Biblie, [î]l stimăm însă şi pe acela căruia opinia biblică i-a fost schimbată prin raţionamentul învingător al lui Galilei. Numai convingeri să fie, nu pretextare de convingeri.
Aşadar în puţine cuvinte ne vom lămuri asupra atitudinei noastre faţă cu discursul prinţului Grigorie Sturza şi a proiectului de maiorat al d-lui Carp.
Ideile de politică esterioară din discursul prinţului Sturza nu le admitem. Atitudinea pe care prinţul ar voi s-o vază luîndu-se de către poporul românesc în marea dezvoltare viitoare a cestiunii Orientului nu ni se pare conformă cu politica noastră tradiţională, care a fost de-a nu lega nicicînd soarta poporului nostru romanic de soarta unor popoare străine nouă şi prin limbă şi prin origine.
Poate că din asemenea atitudine ar răsări pentru noi mari foloase momentane, dar pierde-rile pe viitor ar fi nespus de mari. Poate că, prin izolarea noastră între elemente radical străine, sîntem singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte, dar testamentul lui Ştefan Vodă al Moldovei ne arată că nici în eroii creştini ai veacului nostru de mijloc interese trecătoare, identitatea de religie ş.a. nu erau mai tari decît sentimentul obscur, însă puternic, al conservării neamului şi ţării. Românul e în stare a deveni catolic sau mahometan pentru a rămînea român, dar a-şi schimba limba şi naţionalitatea nu se va învoi nicicînd şi oricare atitudine care i-ar periclita aceste bunuri, mai înalte pentru el decît chiar forma raportului său cu Dumnezeu, nu vor conveni nici inimei, nici spiritului său. Încolo foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecîndu-se nicicînd în certuri religioase şi respectînd în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi. Ceea ce cere numai azi, ca şi în veacurile trecute, este ca şi limba lui să fie respectată în acelaşi chip şi singura duşmănie pe care-o are românul este cea în contra elementelor cari nu supun silei numai trupul, ci şi sufletul.
Şi 335 există asemenea elemente cotropitoare înlăuntrul graniţelor cărora a-ţi vorbi limba se consideră ca un păcat, a o scrie sau a o apăra ca o crimă. Apropiarea politică de asemenea elemente <simple>[împle] masele poporului nostru cu ură, pe cei- inteligenţi cu o justă precauţiune şi credem că îndelung timp nu vom avea îndestul de regretat că nu am luat îndestule, ba chiar prea multe precauţiuni. Pot aşadar exista ra porturi escelente între stat şi stat, între suveran şi suveran, între popoare însă va fi un profund abis. De aceea, cu tot respectul ce datorim unui om care are şi iubire de ţară şi sinceritatea deplină a opiniilor sale, vederile de politică esterioară ale prinţului Grigorie Mihai Sturza ne par nu numai neoportune pentru prezent, ci contrarie rolului nostru istoric pe viitor chiar şi nu putem admite vro solidaritate cu ele. Îndealtmintrelea prinţul, cu cavalereasca sa francheţă, a spus-o că vorbeşte în numele său propriu şi că nu angajează prin profesia sa de credinţă opiniile nimărui. Noi ne-am făcut datoria reproducînd discursul prinţului în întregul lui, discurs care, abstracţie făcînd de la pasajele privitoare la politica esterioară, coprinde multe idei de-o valoare practică într-adevăr naţionale şi conservatoare şi multe observaţiuni cu totul juste.
Proiectul asupra maioratului propus din iniţiativa d-lui Carp ni-l aprop[r]iem cu totul şi vom reveni asupra lui cu argumente, nu cu fraze şi declamaţiuni, p recum o fac foile roşii, cari din pur liberalism îl botează reacţionar. Deocamdată aducem un argument ad hominem. D-nii roşii şi-au aprop[r]iat monopolul liberalismului în România, dar oare vor să aibă acest monopol şi pentru Europa întreagă? Proiectul de lege propus de d. Carp e analog cu cel propus de deputatul Schorlemer în Parlamentul german şi la care au aderat capii tuturor nuanţelor liberale de acolo, căci liberalismul în alte ţări priveşte la consecuenţele politice ale unei legi şi nu combate măsuri economice a căror respingere ar avea de urmare prefacerea clasei celei mai importante a statului într-o masă de proletari.
Dar asupra acestui proiect şi a consecuenţelor primirii sau neprimirii lui vom reveni mai pe larg.
Ceea ce ne uimeşte e esclusiva a tenţie pe care presa guvernamentală o dă acestor două evenimente parlamentare, lăsînd cu totul la o parte chestia arzătoare a răscumpărării drumurilor de fier.
Noi credem că mînia artificială a „Românului” asupra discursului din Senat a prinţului Sturza, precum şi ardoarea cu care el l-a tratat în mai multe numere de-a rîndul, e un paravan pentru a abate atenţia publicului de la focul răscumpărării.
Gazeta oficioasa „Fremdenblatt” din Viena coprinde curioase desluşiri asupra acestui lucru.
Din Bucureşti ni se scrie, zice foaia aceasta, că lumea acolo e neliniştită prin atitudinea fermă pe care a luat-o guvernul german faţă cu România în chestia drumului de fier. Situaţia pare a fi într-adevăr astfel încît guvernul din Bucureşti are cuvinte de a nu se prea j uca cu supărările din Berlin. Precum se ştie Camerile române au aprobat convenţia de răscumpărare, adăogîndu-i însă clauza restrictivă că sediul trebuie să fie la Bucureşti. Dar Berlinul respinge restricţia aceasta şi-l face pe guvernul român răspunzător pentru această hotărîre a Camerelor. I se impută guvernului înainte de toate că n-a deschis ochii Camerii asupra consecuenţelor unei asemenea clauze.
Tonul de mustrare al ziarului oficios din Berlin „Norddeutsche Allgemeine Zeitung”, deci interesul pe care-l manifestă lumea oficială de acolo pentru proiectul de răscumpărare, adaogă nedumerirea noastră, căci, la dreptul vorbind, ce are a- mpărţi guvernul german cu un contract de daraveri între statul nostru şi o societate de acţionari? Acest interes era fără îndoială justificat într-un timp în care dreptul acţionarilor, bazat pe contractul primitiv, era primejduit prin escrocheria Strusberg, dar după convenţia adiţională de la 2/14 fevruarie 1872, numită în genere convenţia Bleichröder, şi după restabilirea definitivă a drepturilor şi îndatoririlor reciproce nu mai vedem unde poate fi cuvîntul unui interes special al cabinetului german în această afacere.
Ajuns-au guvernul roşu a face pînă şi din contractele sale financiare şi economice cestiuni internaţionale?
Daca e aşa, atunci „Românul” are dreptate să tacă asemenea peştelui în cestiunea aceasta şi să se lege ca din senin de fiece frază a discursului prinţului Sturza, ca să presare cenuşe în ochii cititorilor ei asupra grozavei decadenţe în afară, unde rolul roşiilor consistă în a preface cestiuni accidentale după natura lor în cestiuni de existenţă a statului, asupra decadenţei dinlăuntru unde au ajuns a-şi întemeia speranţele d-nealor electorale pe trecerea unui număr considerabil de „noi cetăţeni” în listele colegiului I şi al II.
Atîrnînd de străini şi-nlăuntru şi-n afară partidul roşu are fără îndoială un mare viitor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X