Ziarele vestesc că partidul german, democratic din Austria înclină a atrage elementele mai conciliabile din partidele naţionalităţilor în sânul său; aşadar un partid liberal imitează astăzi, deşi nu ştim cu ce succes, încercările actualului ministru prezident, contele Taafe, al cărui sprijin parlamentar [î]l constituie partidul conservator şi naţionalităţile.
Un semn caracteristic al timpului. În adevăr monarhia habsburgică se compune toată din naţionalităţi din cari nici una nu e îndestul de mare pentru a fi în stare să absoarbă pe celelalte. Francisc I, un monarh foarte inteligent, zicea că o singură grijă n-are: a existenţei Austriei. Popoarele sunt atât de deosebite între ele încât nu se vor înţelege niciodată în contra monarhiei; când unul se ridică, celelalte fac numaidecât act de fidelitate şi aleargă în ajutorul tronului. Când în unul se dezvoltă puterea centrifugală, în celelalte se manifestă, ca printr-o lege fizică, cea centripetală.
A crede că atâtea naţionalităţi, dintre cari cea mai mică chiar îşi are biserica şi şcoala ei naţională, gazetele ei, literatura ei, mică mare cum dă Dumezeu, şi istoria ei, chiar dacă aceasta ar încăpea într-o monografie de-o coală, a crede că le poţi contopi pe toate a fost o naivitate. Aceste nu sunt grupuri de materie brută cu care cineva poate face orice vrea: sunt grupuri organice, din cari fiecare are rădăcinele sale în pământ şi propriul său principiu de existenţă. Rasele din Austria sunt în genere foarte puţin amestecate şi, unde or fi deosebiri de religie la mijloc, ele nu sunt aproape deloc amestecate. Numai identitatea religiei înlesneşte la unele apropiarea, şi nici acolo în mare grad.
Fiecare grup organic e o lume pentru sine, c-o limbă vie pe care clasele dominante n-o cunosc şi n-o vorbesc, adesea c-un drept consuetudinar propriu, cu datine şi tradiţii proprie.
La un asemenea stat decentralizarea e cea mai firească formă de viaţă publică, pe când centralizarea trebuie să degenereze în domnia elementelor necaracterizate, a mijlocitorului şi a advocatului. Şi-n adevăr, centralizarea şi liberalismul austriac au şi avut drept rezultat ridicarea unei rase de mijlocitori, a evreilor, şi milionarizarea advocaţilor din partidul numit constituţional. De la 1866 până mai alaltăieri Austria era ţara făgăduinţei pentru evrei şi scena politică pentru glorii advocăţeşti; adică pentru oameni cari, prin dialectica continuă ce-o cere profesiunea lor, sunt mai puţin decât oricine în stare de-a avea convingeri puternice şi de-a voi binele altuia. În Ungaria se observă acelaşi lucru: pretinsa domnie a elementului maghiar se traduce în realitate într-o domnie de postulanţi, advocaţi şi evrei, pentru cari a fi ungur e o negustorie lucrativă ca oricare alta. dacă China ar cuceri Ungaria cei dintâi cari s-ar pretinde chineji ar fi evreii şi advocaţii, credem.
E o privelişte curioasă aceasta. Vedem o sumă de popoare cu vertebrele bine închegate şi tari esploatate de elemente fără vertebre morale, fără caracter propriu.
Aceste elemente sunt însă prin natura lor dizolvante.
Dacă mereu se ‘nmulţesc, se ‘ntâmplă nu ceea ce se intenţiona poate, dizolvarea şi contopirea naţionalităţilor, ci tendenţe de dizolvare a statului.
Deşi nu împărtăşim pe deplin ideile d-lui E. Renan în privirea naţionalităţilor, deşi nu admitem că unitatea de idei e un premis, iar consistenţa unui stat urmarea, totuşi, intervertind termenii, lucrul devine adevărat. Unitatea de rasă produce ca rezultat firesc unitatea de tendinţe, iar unde rasa dominantă e cu mult mai numeroasă sau cu mult mai cultă decât cea supusă, cea dentăi impune acea tendinţă. Privită în afară, unitatea statului corespunde în adevăr c-o unitate de tendinţe şi de idei.
Ceea ce însă e comun în toate naţionalităţile Austriei (neesceptând pe germani ori pe unguri) este tendinţa de a-şi mănţine naţionalitatea cu orice preţ. Iată dar punctul comun de atingere, iată ideea organică. Când toţi vor acelaşi lucru, când pentru cei mai mulţi existenţa Austriei e singura garanţie că individualitatea lor etnică va putea exista şi ea, ni se pare că singura idee organică e aceasta. La realizarea acestei idei se împotrivesc însă elementele superpuse (germanii şi ungurii), ei persecută în alţii ideea naţionalităţii, care cu toate acestea e propriul lor principiu de existenţă, ei crucifică pe altul pentr-o religiune care este a lor proprie. Împăcarea între naţionalităţi nu va izbuti dar fără a se înlocui subordonarea cu coordonarea, recunoscându-se adică că şi la altul e o virtute civică ceea [ce] în ungur sau în german e o virtute: iubirea de naţionalitatea sa proprie.
O decentralizare bazată pe coordonarea naţionalităţilor în grupuri administrative autonome şi în marginele exigenţelor unităţii de acţiune în afară şi înlăuntru ale statului ar însemna însă o nouă epocă de înflorire pentru monarhia vecină. Fiecare din aceste centre locale ar avea o viaţă proprie, o producţiune proprie, un caracter propriu şi, cu cât diversitatea e mai mare, cu atâta e mai mare putinţa combinaţiunilor de orice natură, singurele cari produc în lume mişcare şi putere, iar mişcarea e viaţa.
Ceea ce în natură e adevărat e şi în stat, căci acesta e la urma urmelor un produs al naturei. Oxigen cu oxigen, idrogen cu idrogen nu produc nici o mişcare. Dar elemente deosebite, puse în contact, se atrag şi produc cantităţi de putere. A ţine naţionalităţile apăsate, a ţine puterile lor latente va să zică a le condamna la somnul plantelor: a elibera puterile lor latente ca să se combine între ele ar însemna a deschide calea unei mari şi neprevăzute dezvoltări.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
