Foto: Cristina Nichitus Roncea / uzp.org.ro

O conspiraţie fără conspiratori

Ca să mă extrag din parantezele şi generalităţile d-nelor care mă citează din auzite ca făcător de mitologie eminesciană, redau, cât se poate de scurt, opiniile mele despre ultima zi la Timpul a lui Eminescu.

S-a încetăţenit, fără voia mea, dar – temporal, cel puţin, după cărţile scrise de mine – ideea că Eminescu a fost eliminat din presă la data de 28 iunie 1883 în urma unei „conspiraţii”. Se vorbeşte de „teoria conspiraţionistă” în ceea ce-l priveşte, căutându-se şi identificându-se unii „actanţi” care au lucrat din umbră la prinderea poetului în flagrant de iresponsabilitate sau au provocat evenimente care să-l aducă în situaţia de a se arăta ca iresponsabil.

Personal, deşi nu am lucrat cu termeni precum „conspiraţie” etc., nu sunt incomodat de ei. M-am ghidat mult timp după „Istoria contimporană a României” de Titu Maiorescu, o carte în care conspiraţiile, stratagemele politice, farsele, comploturile politice, intrigile, cabalele abundă. După mentorul Junimii, epoca de modernizare a României începe cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza realizată (obţinută) în urma unui complot. Cine urmăreşte această carte vede că de la acel 11 februarie 1866 până spre 1900 comploturile şi conspiraţiile se ţin lanţ: este modalitatea prin care cad şi se ridică guvernele, prin care se pun la cale şi se înfăptuiesc alianţele secrete ori semisecrete, prin care se aduc oameni noi la cârma ţării şi se înlătură de la putere unii indezirabili. Este uimitor cum autorul, Titu Maiorescu, urmăreşte, descrie, laudă reuşitele unor conspiraţii/comploturi: termenii îi sunt foarte familiari, nu-l incomodează câtuşi de puţin. Este – mutatis mutandis – cum am urmări noi, astăzi, virtuozitatea driblingului în fotbal, de pildă.

Însuşi principele Carol a fost adus în România deghizat, ascuns pe puntea unui vas până la intrarea Dunării în ţară iar apoi purtat pe căi secrete până în Bucureşti. Liberalii vor lua puterea în 1876 în urma coalizării secrete de la Mazar Paşa, alianţa cu Puterile Centrale din 1883 va fi secretă, etc., etc. Noi îl citim pe Caragiale în registru comic, dar o replică precum aceasta a lui Farfuridi poate fi înţeleasă şi maiorescian: „Cum ziceam adineauri amicului Brânzovenescu: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător…”.¹ Este chestiune de climat: trădarea, conspiraţia, complotul sunt înţelese, în cheie paşoptistă, ca motor al istoriei – şi nici Maiorescu nici – cu atât mai puţin! – Caragiale nu se formalizează, discută deschis asemenea lucruri.

Într-un astfel de climat general de comploturi, stratageme, curse şi conspiraţii – ce mare lucru ar fi o cabală în plus, aceea din 28 iunie 1883, prin care şi Eminescu este declarat public nebun pentru a nu mai putea să deţină funcţii publice !?

Să ne înţelegem: nu intră în discuţie boala poetului, acel surmenaj intelectual care-i cerea repaos şi chiar internare. De altfel, poetul mai fusese internat în spital, prietenii săi consemnează şi alte perioade când îl văd obosit – dar lucrurile se petreceau între ei, iar după un repaos, supravegheat sau nu, poetul revenea la deplinătatea forţelor. Acum însă, când cu evenimentele din 28 iunie 1883, anunţul bolii poetului este publicat pe pagina a doua a ziarului Românul (pe 1 iulie 1883), oficiosul guvernamental aflat în necurmată polemică de oameni şi idei cu Eminescu. Ziarul poetului, Timpul, va confirma ştirea abia peste două zile – într-un anunţ din prima parte a căruia aflăm că poetul „a încetat a mai lua parte la redacţiune”, deci a fost demis. Când adversarul de idei (politice, polemice, etc.) anunţă că eşti bolnav, ce ai de făcut? Şi dacă trebuie să te aperi, cine te ajută?

Am dezvoltat cazul similar, acela al inginerului Nicolae Făgărăşanu, un prieten al lui Eminescu: în focul unei polemici cu miză financiară mare (bani din buget), acesta este declarat nebun de către ziarul cu care se lupta. Ca să răspundă, Nicolae Făgărăşanu a oferit, cum am zice astăzi, o conferinţă de presă: a închiriat o cameră la un hotel din centrul Bucureştilor şi i-a chemat pe toţi prietenii ziarişti să-l vadă. Lumea s-a convins că poate fi considerat persoană publică, adică este sănătos.

Ce ar fi putut să facă Eminescu, însă, pentru a-şi convinge prietenii şi duşmanii de acelaşi lucru? Nimic, şi asta din două motive. Mai întâi, se afla închis cu ajutor de la poliţie, deci strict supravegheat. Apoi, era cu adevărat în criză, avea nevoie de timp pentru refacere. S-a căutat şi s-a găsit momentul potrivit în ceea ce-l priveşte. În discuţie intră, desigur, felul bolii poetului – dar zvonul public odată lăsat să umble nu mai ţine cont de asta.

În discuţie mai intră, însă, şi evenimentele acestui 28 iunie torid. Lucrurile sunt foarte complicate şi necesită explicaţii de amănunt – pe care le-am oferit în cărţile mele. Geopolitic, în această zi Regatul României schimbă orientarea politică, economică etc. tradiţională – dinspre Franţa şi Anglia, către Puterile Centrale. Este vorba de intrarea noastră în alianţa secretă cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia. După primele mele cărţi, prin anii 90 ai secolului trecut, Alexandru Paleologu a vorbit în mod special despre ziua de 28 iunie 1883 numind-o momentul schimbării axei de interes geopolitic al României. După aceea, Alexandru George acordă de asemenea o importanţă deosebită acestei zile din istoria noastră modernă. Desigur, niciunul nu face legătura cu Eminescu… Chiar şi săraca noastră istoriografie dedicată momentului, după 1994 aminteşte această zi ca pe una extrem de importantă – fără a face, desigur, nici ea – ea, mai ales! – racordarea la biografia unui… biet ziarist, în fond…

Practic, acest tratat de alianţă, foarte necesar pentru ţară, salvator la momentul respectiv, a însemnat reorientarea economiei noastre către Germania şi Austro-Ungaria – o schimbare de axă, aşadar – şi, în consecinţă, schimbarea spiritului public, devierea dinspre francofonia noastră funciară către germanofilie. De acum înainte se poate vorbi de „influenţele catalitice” (Lucian Blaga) ale spiritului german asupra românismului şi românităţii (folosesc termenii cu sufixe categoriale obişnuite, fără conotaţii de alt fel). Asemenea lucruri se fac cu maximă atenţie şi concentrare – iar ceea ce numim astăzi „victime colaterale” se trece sub tăcere în dobânda câştigului. Apropierea noastră de industria germană a însemnat progres, europenizare în galop. Când priveşti, însă, momentul impactului nu se poate să nu vezi rănile … responsabilităţii.

Ca evenimente între care se înseriază „boala gravă” a lui Eminescu, sau „căderea lui bruscă” după I. Creţu, trebuie să amintim mai ales expulzarea din ţară a lui Émile Galli, directorul ziarului francez din Bucureşti L’Indépendence roumaine. Evenimentul a fost foarte mediatizat, şi mă rezum să redau o caricatură de epocă unde bietul franţuz este înfăţişat ca vânat, urmărit de guvernul român în chip de haită – biciuită de la distanţă de reprezentantul Austro-Ungariei. Priviţi câteva clipe această caricatură ce rezumă o pagină de istorie… nescrisă însă. Era tot la 28 iunie 1883.

În aceeaşi zi s-a devastat sediul Societăţii Carpaţii – al cărui membru marcant era şi Eminescu. Recent s-a descoperit că unul dintre directorii acestei societăţi, Gheorghe Ocăşanu, nimeni altul decât acela care a ajutat la arestarea lui Eminescu, era agent al poliţiei Austro-Ungariei. Această societate care lupta clandestin pentru unirea Ardealului cu ţara începuse a fi penetrată de agenţi străini – şi, practic, activitatea ei se poate reface astăzi după rapoartele secrete trimise la Viena şi găsite, în zilele noastre, în binevoitoarele arhive de acolo. Eminescu este foarte des citat în aceste rapoarte. Era, deci, tot 28 iunie 1883. Raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale s-au înrăutăţit brusc după sărbătorile de la Iaşi, din 6 iunie, când, la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, în prezenţa lui Carol I, s-au rostit discursuri irredentiste (mai ales de către Petre Grădişteanu). Spre 25–26 iunie 1883 vestea se lăţeşte bine de tot în Europa, graţie mai ales ziarului românesc de limbă franceză L’Indépendence roumaine, care era foarte răspândit pe continent, iar Austro-Ungaria va rupe relaţiile diplomatice cu România pentru 48 de ore, în timp ce Bismarck va telegrafia (în secret, desigur) că declară război Regatului României dacă nu se aduc reparaţii. Regele însuşi scrie scrisori teribil de adevărate către rude și prieteni, despre presa maghiară, mai ales cea din Budapesta, care cere imperativ ca România să fie cucerită urgent cu armele şi anexată la Austro-Ungaria. A fost un adevărat război de presă… dar şi de jurnalişti.

Iată, în acest sens, mărturii de ultimă oră foarte importante, ce vin să încoroneze relieful atât de accidentat al informaţiei. Este vorba chiar despre corespondenţa privată a regelui Carol I, recent descifrată şi editată de dl. Sorin Cristescu². Avem, aşadar, scrisorile regelui din preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau către alte persoane din familie, din care extragem câteva pasaje privitoare la presă: „Semnificaţia infamă care s-a dat cuvântărilor ţinute la festivităţile de la Iaşi şi comentariile despre prezenţa lui Brialmont arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să implice ţara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele româneşti şi Austro-Ungare domneşte la ora actuală o aşa de uriaşă iritare că ne-am putea teme de o explozie.” ³; „Dacă tonul presei româneşti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita neruşinării, aceştia cer cu o nemaiauzită neruşinare pur şi simplu anexiunea /noastră/. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi trataţi cu mai multă indulgenţă. Germanii iubesc banii româneşti, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra ţării.” ⁴ Iată, apoi, părerile suveranului despre ziarul L’Indépendence roumaine (aleg un pasaj mai semnificativ dintre multele la îndemână; regele afirmă de câteva ori că foaia franţuzească face politica Rusiei pentru că se hrăneşte masiv din rublele pe care imperiul i le furnizează): „Ziarele răspândesc în continuare ştiri false pe aici. Cea mai rea foaie în această privinţă este L’Indépendence roumaine care se hrăneşte din minciuni, poveşti de scandal şi atacuri josnice împotriva guvernului. Presa străină din nefericire îşi ia ştirile din acest izvor necurat şi ziarele bucureştene simpliste repetă apoi totul papagaliceşte. Nemărginita libertate a presei nu ne permite să luăm măsuri împotriva lor.”⁵ Ca să demonstrez acelaşi lucru, mie mi-au trebuit spaţii largi şi investigaţii destul de lungi (abia crezute de către tinerii mei colaboratori…), acest izvor atât de limpede, regal cu adevărat, nu fusese scos la iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să facem racordarea acestor informaţii la domeniul eminescologiei.

Aşadar, de ani buni L’Indépendence roumaine făcea zile fripte guvernului Brătianu, transportând în Europa şi punând zilnic pe mesele ambasadorilor, miniştrilor, preşedinţilor, regilor – bârfe, inepţii, chiar secrete de stat. După dezvăluirile ei privind discursurile iredentiste de la Iaşi, din 6 iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Europa ziaristică şi politică s-a încins, a luat foc adică, a ars mocnit până la 28 iunie şi în această zi a izbucnit flacăra. Guvernul Brătianu a luat, în fine, măsuri împotriva presei, mai exact l-a expulzat din ţară pe directorul foii franceze, cetăţeanul francez Émile Galli. Situaţia o cerea: Austro-Ungaria rupsese relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore (şi executa manevre armate în Carpaţi, în timp ce presa maghiară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze Valahia şi Moldova; aceste scenarii geopolitice erau foarte vii în epocă, iar prin 1879 filosoful Vasile Conta câştigase notorietate naţională dezvoltând unul asemănător prin presă⁶), Bismack ameninţase Regatul României cu declararea războiului (printr-o telegramă secretă către rege). Împăratul Wilhelm I al Germaniei transmisese, de asemenea, o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară, spunând textual: „Cu sau fără alianţă, România trebuie să subscrie la condiţiile învingătorului”⁷(asta aducea aminte de Congresul de pace de la Berlin, când României i s-au impus condiţiile la masa verde, deşi fusese învingătoare pe câmpul de luptă), Rusia cerea, de asemenea satisfacţii. Trebuia făcut ceva, iar guvernul a făcut totul şi încă ceva pe deasupra. I se cerea să retracteze şi să-şi prezinte scuze: Petre Grădişteanu (autorul discursului iredentist de la Iaşi) a mers, în persoană, la Viena să-şi ceară scuze – dar l-au însoţit şi ministrul de externe, D. A. Sturdza şi ministrul C. Stătescu. Cu misiuni asemănătoare în lumea germană se afla Regina Elisabeta, mergea acum Carol I însuşi – şi se mai aflau I. C. Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu. În vara aceasta fierbinte se coace alianţă – iar fructul va fi cules în toamnă, printr-o iscălitură rece şi discretă a lui I. C. Brătianu.

Toate episoadele de mai sus sunt bogat reprezentate în caricaturi de epocă – şi am reprodus în cărţile mele câteva cu scopul şi numai cu scopul de a arăta că avem de-a face cu un spirit public, un climat înţeles ca atare de către lumea care trăia în acele zile.

Chiar în ziua dezvelirii monumentului lui Ștefan cel Mare de la Iași, armata austro-ungară executa ample manevre militare la granița României, pichetul de grăniceri români de la Ițcani era capturat, pur și simplu (în urma unei înscenări) de către un detașament austriac, militarii români fiind degradați și purtați pe jos, prin Suceava, ca să-i vadă mulțimea, fiind etichetați ca agresori… Eminescu este printre puținii ziariști români care se revoltă: în timp ce la Iași se ridica statuia lui Ștefan – la Suceava, cetatea de scaun a domnitorului, militari români sunt purtați în lanțuri spre pușcărie. În același timp, generalul belgian Brialmont, chemat de către rege în țară să facă planuri genistice de apărare a capitalei (de la el ne-a revenit/rămas, între altele, fortul Jilava, actuala pușcărie) era somat, amenințat cu scoaterea din rândul armatei, la el în țară, dacă nu părăsea România…Toate acestea, la 28 iunie și în zilele imediat următoare.

Émile Galli trebuia expulzat, așadar, pentru că el relatase pe larg serbările de la Iaşi, iar ziarul său franțuzesc internaționalizase brusc chestiunea. Atâţia alţi ziarişti trebuiau neutralizaţi într-un fel sau altul. Chiar ziarul Timpul din 29 iunie (numărul care conţine editorialul eminescian despre libertatea presei) dă o ştire pe pagina întâi de acest fel: „Ni se spune că guvernul român ar avea de gând să mai expulzeze încă şi alţi  străini, în urma cererilor unor puteri străine. – Dăm ştirea sub rezervă.”⁸Ziarul Binele public dă informaţii mai ample: sunt căutaţi ziariştii din Bucureşti pentru a li se verifica actele – iar cei care nu au cetăţenia română sunt expulzaţi, ca şi Émile Galli.

Emile Galli, directorul ziarului L’ Indépendence roumaine, expulzat la 28 iunie 1883. Caricatura îl înfăţişează în postură de vânat, pe urmele sale fiind, în chip de câini de vânătoare, D. A. Sturza, I. C. Brătianu, Petre Grădişteanu şi Gheorghe Chiţu. Pușcaşul este Contele Gustav Kalnoky, ministrul afacerilor externe al Austro-Ungariei.

România a luat, repet, măsuri urgente: Petre Grădişteanu împreună cu Eugen Stătescu, fostul ministru de externe (vezi-i şi în caricatura de mai sus în chip de câini de haită; în altele apar des făcând laşe temenele puternicilor Europei), vor merge în persoană la Împăratul, la Viena, pentru a-şi cere scuze pentru discursul din 6 iunie. Ei pleacă pe 28 iunie cu „Trenul fulger”, acum pus pe şine din Bucureşti.

Într-o zi atât de bulversată politic, Ioan Slavici pleacă din ţară, Maiorescu de asemenea (după amiază, imediat ce a rezolvat cu internarea lui Eminescu la doctorul Şuţu) – şi, cum spune primul dintre ei: „Eminescu era vorba să plece la Botoşani”.

Acest „era vorba” din amintirile atât de încâlcite ale lui Slavici înseamnă o vorbă vorbită anterior, o hotărâre sau decizie luată. Eminescu nu mai pleacă, însă, şi este prins sau se lasă prins în vârtejul evenimentelor din Bucureşti. Arestarea lui de către comisarul de poliţie Câţă Niculescu a însemnat eveniment public în toată regula, cu scandal şi tam-tam, iar înserierea între celelalte percheziţii, spargeri de sedii, expulzări etc. pune cel puţin sub semnul întrebării intenţia autorităţilor. În fond, care era problema de tulburare a ordinii publice, adică motivul arestării? – Că într-o baie poetul şedea închis de câteva ore. Cum poate fi tulburată ordinea publică într-o baie – şi încă, în aşa fel încât să fie nevoie de furgonul poliţiei, al spitalului, de martori, prieteni etc.? Iar această arestare a fost premeditată – sub forma unei prezervării, desigur, a unei protecţii – de către prietenii lui Eminescu, aceia care de dimineaţă îi făcuseră rost de bilet de internare prin Titu Maiorescu.

Acestea sunt, desigur, legături între evenimente. Nu avem o dovadă certă că a existat un „complot” sau o „conspiraţie” în jurul lui Eminescu – şi nu ştiu dacă istoria va putea oferi vreodată un asemenea „act” scris. Eu mi-am plasat cercetările sub semnul lui Eschil, al cărui Agamemnon este drama „logomanţiei” (ghicire în cuvânt, discurs) – şi citez des mai ales versul to gar topazein tou saf eidenai diha, care înseamnă că a face legături între lucruri, a căuta coincidenţele, este diferit de a şti clar. În această piesă Corul este personaj principal şi încă de la început presimte că regina Clitemnestra pune la cale crima împotriva lui Agamemnon, merge apoi pas cu pas pe urmele presimţirilor, face chiar o filozofie a presentimentului, vrea să-l avertizeze pe rege la sosirea lui în Argos – totuşi, nu este absolut sigur că se află în faţa preparativelor unei crime, îşi dă seama de aceasta doar în momentul când crima se produce. Şi atunci, la ce bun să mai prevezi viitorul când nu-l poţi schimba? Totuşi, acest topazein este omenesc şi zeiesc, este necesar şi angoasant de obligatoriu: trebuie să treci prin întâmplări pentru a o deduce pe cea care urmează.

Acum, recent, în aceeaşi ordine a coincidenţelor, trebuie să amintesc importantul cuvânt la mormântul lui Eminescu, ţinut în dimineaţa zilei de 16 iunie 2018 de către distinsul istoric, Dl. prof. Gheorghe Iscru. Dânsul a studiat aplicat documentele privitoare la 28 iunie 1883 – şi conchide cu o întrebare: de ce prietenii lui Eminescu nu l-au cooptat pe poet în acest grup restrâns care pregătea alianţa secretă cu Puterile Centrale? Mai ales că el nu gândea politic mult diferit faţă de ei, era un bun cunoscător şi un admirator al culturii germane: în loc să fie exclus, eliminat, trebuia pus alături în barcă.

Independent de Dl. Gheorghe Iscru, aceeaşi observaţie este făcută de D-na Ilina Gregori. Dânsa nu crede că s-ar fi organizat un „complot” pentru eliminarea lui Eminescu – aducând asemenea argumente: „Luările de poziţie eminesciene în chestiunile actuale de politică externă concordă în bună parte, prin realismul lor în primul rând şi orientarea decis anti-rusească, cu strategia micului grup de confidenţi ai regelui care pregăteau alianţa secretă cu Puterile Centrale. Ele infirmă ca atare explicaţiile pe care se sprijină versiunea complotului infam contra poetului-gazetar.” ⁹Iată o chestiune care ar putea să ţină de logica faptelor: cum să dai la o parte un adept al ideilor tale?! Şi totuşi, istoria are logica ei.

Dl. Alex Stoenescu a ţinut, prin anul 2006 cred, un serial răsunător la un post de televiziune important, despre familia Brătienilor – explicând în detalii cazul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care, deşi dorea el însuşi principe străin, deşi îl căuta şi era gata să-i ofere coroana al cărui garant se considera (conform înţelegerii anterioare lui 1859) – totuşi a fost eliminat când s-a găsit principele, a fost scos brutal din joc pentru ca meritul să nu-i revină.

Alexandru Ioan Cuza a fost sacrificat în 1866, arestat chiar de şeful gărzilor sale – pentru a se pune în practică ideile pe care el însuşi le nutrea! Aceasta este epoca, acesta este climatul. Punându-mi, şi eu, întrebarea de ce n-a fost cooptat Eminescu între cei care au înfăptuit alianţa secretă din 1883 – mi-am dat răspunsul în acest sens, făcând legătura cu situaţia lui Cuza. D-nii Gheorghe Iscru, Alex Stoenescu şi D-na Ilina Gregori (dânsa nu se întreabă, ci doar bovarizează, feminin, vai, prea feminin, pe marginea istoriei) reinventează cazul, ca dovadă că există un topazein etern în noi. Eschil ar putea răspunde şi de data aceasta.

Nu avem documente. Ştim, însă, ce cascadă de evenimente măreţe s-a dezlănţuit în ziua aceea, mai ştim că de acum înainte Eminescu – cu toate că se va însănătoşi după câteva luni – nu va mai fi persoană publică şi nimic din ce va face sau scrie nu va mai fi credibil. Urmează pentru el 6 ani de zile de moarte civilă. Conceptul exista în epocă, moartea civilă sau politică însemna scoaterea cuiva din viaţa publică – şi Eminescu, în anii săi de glorie, la Timpul, a rostit (scris) o asemenea condamnare la moarte civilă. Era la 14 martie 1881, imediat după proclamarea Regatului: liberalii se gândesc să-l roage pe Dimitrie Lecca să facă declaraţia formală în Parlament – iar Eminescu este unul dintre cei mulţi care se indignează. Într-adevăr, Dimitrie Lecca fusese, la 11 februarie 1866, cel care-l arestase pe Al. I. Cuza în palat (iată, iarăşi revine numele domnitorului în atenţie). Fusese şeful gărzilor domnitorului, prestase jurământ de credinţă în faţa sa – iar acum îl punea în cătuşe. În Timpul din 14 martie apare, după numele lui D. Lecca, în editorialul de pagina întâi (text neeminescian) semnul crucii şi data 11 februarie 1866 – ceea ce va inflama presa oficială.

Eminescu revine cu explicaţii teoretice, la 18 martie, spunând răspicat: armata ca instituţie se bazează pe jurământul militar, iar acest militar a murit la 11 februarie 1866, când şi-a încălcat jurământul – a murit civil adică; el poate trăi până la adânci bătrâneţe, poate să-şi mănânce în linişte pensia – dar nu mai are dreptul să rămână sau să revină în viaţa publică. Cel care l-a trădat pe Cuza îl poate trăda oricând şi pe Carol. Totuşi, Dimitrie Lecca va fi Preşedintele Senatului, şi va rămâne mult timp în funcţie după 13 martie 1881 când a reîmbrăcat haina militară, ridicat la rangul de general pentru meritele sale deosebite.

Eminescu suferă, la propriu, acest tip de moarte civilă pe care-l prefigurează (şi care rămâne doar prefigurat) pentru trădătorul lui Cuza – între 1883-1889 – fără a fi, însă, la mijloc, motive atât de întemeiate: o formă fără fond.

Mai mult chiar: însuşi Alexandru Macedonski a avut parte de o asemenea condamnare la moarte civilă. După epigrama publicată sub numele său în revista Literatorul, în luna august 1883, Grigore Ventura este acela care reacţionează public, în limba franceză, în L’Indépendence roumaine, 4/16 august (ziarul a fost preluat de către Al. Ciurcu de la abia exilatul Émile Galli; Ventura fusese și va rămâne redactor la foaia franceză), numind gestul „Une infamie”. Al. Macedonski replică dur prin presă – iar Ventura revine în aceşti termeni: „Pentru mine, d. Macedonski este un om moralmente mort, şi n-am să imit conduita sa faţă de Eminescu, lovindu-l când este la pământ. Requiescat in pace.” Am atras atenţia că această polemică trebuie citită în cheia momentului. Macedonski nu-l numeşte în mod expres pe Eminescu, se referă doar la „Un X… pretins poet”. După anunţul bolii şi destituirii lui Eminescu, din 28 iunie, nu s-a mai scris nimic despre poet, nu s-a dat vreun comunicat, etc. Iată că la mijlocul lui august Grigore Ventura găseşte pretextul să afirme ferm că Eminescu este „pretinsul poet X…”, că el a înnebunit şi că acest lucru îl spune Al. Macedonski într-o epigramă. Abia această ieşire în presa franceză autentifică, certifică oarecum, nebunia. Este motivul pentru care trebuie să fim extrem de prudenţi în interpretările acestei sume de coincidenţe. Grigore Ventura îl duce pe Eminescu la baia Mitraşewski, el anunţă poliţia că poetul face acolo o scenă de nebunie, el pleacă de la locul faptei – iar acum, în august, tot el anunţă public boala folosindu-se ca pretext de o epigramă. Totul are aspect de cabală.

În fond, lucrurile se pot limpezi întrucâtva dacă ascultăm şi opinia unui filosof, l-am numit pe dl. Constantin Barbu. Recitind şi comentând împreună aceste izvoare narative, dânsul a pus această dilemă: Ori Eminescu era prea mic – şi atunci lumea sa nu s-a încurcat prea mult cu eliminarea lui (urmând a fi recuperat ulterior, ca poet) – ori era prea mare, prea temut adică, fiind membru marcant al Partidului Conservator, redactor încă activ la Timpul, foarte bine ţinut minte din polemicile de până acum chiar dacă în ultima vreme scria mai puţin – şi atunci aceeaşi lume a trudit îndelung, a avut ceva de furcă să creeze momentul şi să-l fixeze în istorie. Din această dilemă, vorba lui Caragiale, nu putem scăpa. Eminescologia ca ştiinţă pulsează între „micimea” şi „grandoarea” lui Eminescu. Se observă, însă, că cei care aleg primul termen al dilemei minimalizează şi momentul 28 iunie 1883. O fac pe cont propriu: nu poţi crede în „morala” lui Grigore Ventura, de pildă, acela care chiar la moartea lui Eminescu, lângă catafalcul său, a ţinut un discurs prin care lăuda poetul în mod convenţional – şi veştejea ziaristul cu pasiune şi chiar cu aversiune. Titu Maiorescu notează în jurnalul său „A vorbit şi nebunul indiscret de Ventura”¹⁰ (citez din memorie). Nebun, ca toată lumea aceasta… Indiscret, însă, în stil propriu, cu proiect şi program.

N. Georgescu

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro

București, 28 iunie 1883

Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.

E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei bine, care ar fi fost acelea ?

Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.

Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.

Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.

Timpul (Buc. 8 (1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. S

Ziarul „Timpul”, din 29 iunie 1883, cu ultimul articol publicat de Eminescu

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Mihai-Eminescu.Ro