Eminescu urmărit de agenţii austro-ungari pentru “Dacia Mare” şi Societatea “Carpaţii”. DOCUMENTE de la Cernăuţi şi Viena

Securitatea lui Franz Josef şi-a plantat informatori la Societatea “Carpaţii”

În urmă cu exact 135 de ani, pe 24 ianuarie 1882, Mihai Eminescu fonda, împreună cu alţi militanţi pentru “Dacia Mare”, Societatea “CARPAŢII”, o organizaţie naţionalistă cu caracter semi-secret, ce-şi propunea – conform Statutului scos la lumină de Augustin Z. N. Pop – “sprijinirea după puteri a oricărui scop şi a oricărei întreprinderi românesci” (Augustin Z. N. Pop, Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969, P. 301 – 305 – După broşura rară, cu acest titlu – Statutele Societăţii “Carpaţii” – apărută la Bucureşti în 1883, în tipografia Ştefan Mihăilescu din Bucureşti, str. Covaci 14, imprimerie în care se culegea din 1881 ziarul Timpul  [unde era prim-redactor Eminescu] – n.a.). Societatea avea şedinţe deschise dar hotărârile tactice şi strategice erau luate în secret de membrii fondatori şi asociaţi. Intrarea în organizaţie nu era aşa uşoară; Ioan Slavici – cetăţean austriac – s-a străduit mai bine de un an să primească statutul de membru, în ciuda faptului că era prieten cu Eminescu. E drept, colaborarea sa cu serviciile de informaţii austro-ungare era un fapt cunoscut pentru apropiaţi.

În mai puţin de un an, societatea era pregătită inclusiv pentru operaţiuni armate (Theodor Codreanu, Eminescu – Drama Sacrificării ) şi număra mii de membri din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureş şi Crişana, teritorii româneşti aflate sub ocupaţie străină, cât şi, evident, din ceea ce Societatea “Carpaţii” numea “România liberă”. “Membrii, cari prin conduita lor immorală sau neromânească se fac nedemni de societatea, se exclud”, prevedea Articolul 10 al organizaţiei, iar Ziua de 24 ianuarie se serba de Societate ca aniversarea înfiinţării ei. Ceea ce facem şi noi, prin acest articol, însoţit de documente din dosarele informative deschise Societăţii şi lui Eminescu de catre agenţii Austro-Ungariei.

24 ianuarie, aniversarea Micii Unirii, prefigura, conform dezideratelor Societăţii, unirea tuturor românilor în “Dacia Mare”. Aşadar, Eminescu şi colegii săi sunt, cu adevărat, aşa cum el însuşi scria, “agenţii unei lumi viitoare” (româneşti) [*] , “agenţi ai istoriei” (un concept întâlnit şi la Eliade), agenţi ai Marii Uniri, realizate la 1 Decembrie 1918. An în care, dacă nu era asasinat la 1889, Eminescu ar fi împlinit 68 de ani (respectiv 69, dacă luăm în considerarea data reală a naşterii sale, 20 Decembrie 1849) şi ar mai fi creat şi militat pentru ţară încă (cel puţin) două decenii. Să ne gândim la faptul că Slavici, născut înaintea lui Eminescu, respectiv în 1848, a trăit până în 1925…

Eminescu a fost urmărit toată viaţa sa de jurnalist de către serviciile speciale ale imperiilor din jurul României, a afirmat eminescologul Nae Georgescu la recenta lansare de la Librăria Sophia a volumelor sale, “Eminescu, ultimele zile la Timpul” şi “Boala şi moartea lui Eminescu” (Editura Floare Albastră, Bucureşti, 2016). Profesorul Georgescu afirmă că Eminescu a intrat în atenţia organelor cezaro-crăieşti încă de la primele sale trei articole, publicate la 20 de ani în revista “Federaţiunea” din Pesta – Să facem un Congres, În Unire e tăria şi Echilibrul – pentru cel din urmă deschizându-i-se proces de presă.

Medalia de la Putna si o moneda romana

Ulterior este remarcat de serviciile speciale austro-ungare ca unul dintre organizatorii Serbării de la Putna, din 1871, plănuită din 1870, la 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sărbătoare urmată de un congres al studenţilor români din toate provinciile româneşti. Este momentul după care  Ciprian Porumbescu îi scrie tatălui său: “Tată, am cântat Daciei întregi!” (Dumitru Murăraşu, “Naţionalismul lui Eminescu”, 1932, retipărită în 1994). Peste câţiva ani, fiul de preot Ciprian Porumbescu,  student la teologie, înfiinţează la Cernăuţi cu prietenii săi, foşti colegi ai lui Eminescu de la Viena, Societatea Academică “Arboroasa”, desfiinţată brutal de autorităţi, în 1877, după doar doi ani de existenţă. Ciprian Porumbescu, preşedintele Societăţii la data respectivă, este arestat împreună cu colegii săi din comitetul de conducere. Cele 11 săptămâni de temniţă îndurate până la procesul în care este achitat i-au adus şi tuberculoza în urma căreia moare, la 30 de ani, cu doar trei săptămâni înainte de desfiinţarea Societăţii “Carpaţii” şi arestarea lui Eminescu din ziua de 28 iunie 1883, data “morţii civile” a jurnalistului patriot.

Documentele găsite până acum în Arhivele de Stat ale Austriei arată că Eminescu se regăseşte în Rapoartele Biroului de Informaţii din Viena în numeroase rânduri, atât din perioada sa de jurnalist la Curierul de Iaşi cât şi, mai ales, din cea de prim-redactor al ziarului “Timpul” şi militant naţionalist în cadrul Societăţii “Carpaţii”.  Supusă percheziţiilor şi defiinţată în chiar momentele arestării şi internării forţate a lui Eminescu, Societatea “Carpaţii” avea să intre în clandestinitate pentru alţi câţiva ani. “Există circa 80 de astfel de Rapoarte asupra Societăţii lui Eminescu, dar cu siguranţă sunt mult mai multe şi prin alte arhive decât cele de la Viena”, afirmă Nae Georgescu.

Unul dintre aceste Rapoarte informative, trimis de agentul von Mayr contelui Kalnoky, ministrul Afacerilor Străine al  imperiului austro-ungar, a fost publicat în facsimil în ziarul “Ziua” de istoricul George Damian, la momentul în care,  în urmă cu 10 ani,  Asociaţia Civic Media a lansat campania Adevărul despre Mihai Eminescu.   Într-un colţ al documentului apare şi menţiunea “Văzut”/ “Gesehen/ Franz” (foto mai jos), care poate atesta că informarea a fost văzută de însuşi împăratul imperiului austro-ungar. Documentul fusese publicat pentru prima oară de Gheorghe Ungureanu în “Eminescu în documente de arhivă” (Editura Minerva, Bucureşti, 1977 – mai precis de elevii săi care i-au îngrijit lucrarea după moarte). Există şi o legendă legată de aceste documente, privind implicarea Securităţii în procurarea lor neoficială de la Viena şi introducerea lor la Arhivele Statului Bucureşti, Colectia xerografii Austria, ulterior Arhivele de Stat ale Austriei, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, remiţând instituţiei omoloage române o copie a lor.

 

Aşadar “problema” Eminescu şi a “iredentiştilor” carpatini ajunsese pe masa împăratului dar şi în corespondenţa Vienei cu Regele Carol, care este ameninţat pe un ton vehement cu întreruperea relaţiilor bilaterale dacă nu se găseşte o rezolvare pentru situaţia creată la Iaşi după dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, când suveranului i s-a spus public că  îi lipsesc restul pietrelor preţioase din coroana lui Ştefan.  Reamintim că acesta este prilejul când, la 5/17 iunie 1883, Eminescu recită pentru prima şi ultima oară Doina colegilor de la “Junimea”. O serie din aceste Rapoarte este publicată de cercetătorul George Ene în lucrarea sa, “Eminescu – Securitatea şi Siguranţa Natională a României” (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014).

Documentele pe care le publicăm astăzi, descoperite şi comentate de arhivistul Dragoş Olaru, întregesc Dosarul Eminescu, relevând că Viena transmitea “liste negre” ale membrilor Societătii “Carpaţii” – unde Eminescu apare pe locul patru – atât în Transilvania cât şi la Cernăuţi, locul descoperirii lor. Documentele au fost prezentate de eminescologii Ion Filipciuc (Sindromuri politice în boala lui Eminescu – PDF Aici) şi Theodor Codreanu (Eminescu – Drama sacrificării PDF Aici) dar fără a fi reproduse integral şi olograf, după cum facem noi mai jos, mulţumindu-i distinsului coleg Dragoş Olaru. UPDATE: Dl. Constantin Barbu ne face precizarea că a primit copii xerox ale acestor documente de la Ion Filipciuc şi le-a publicat în lucrarea sa, “Codul Invers“.

Dacă Eminescu, pe 25 iunie, se bucura încă de viaţă prinzând un rămăşag cu amicul său Constantin Simţion, în miez de noapte, iar Slavici, în aceeaşi zi, înainte de a se fi făcut dispărut din oraş,  îi trimitea lui Maiorescu o relatare confidenţială privind activitatea sa la “Carpaţii” (Augustin Z.N. Pop, op. cit, p. 133), preşedintele Bucovinei, von Alesani, primea de la Viena “lista neagră” cu indezirabilii de la Societatea “Carpaţii”. Peste numai trei zile, Societatea înfiinţată la aniversarea Micii Uniri avea să fie pulverizată iar Eminescu să devină primul jurnalist român deţinut politic anihilat prin cămaşa de forţă şi internat abuziv într-un sanatoriu, al doctorului Şuţu, unde, peste alţi şase ani, avea să fie ucis.

“Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.”, scria Eminescu în ultimul său articol de la “Timpul”, pe care în zadar i l-a lăsat în acea dimineaţă de 28 iunie 1883 lui Titu Maiorescu, protectorul său de la “Junimea”, societate catalogată de Matilda Poni drept o “francmasonerie literară” (A.Z.N. Pop – op. cit.).

“Ideia naţională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, avea să spună, la înmormânarea lui Eminescu, Dimitrie Laurian, colegul său de presă de la “România liberă” şi totodată tovarăşul de conspiraţie pentru “Dacia Mare” de la Societatea “Carpaţii”. (Victor Roncea)

“Prin nouri sparţi, prin umbra a oamenilor cari
Frământă lumea ‘ntreagă în visele lor mari,
Eu văd o stâncă albă, o stâncă de argint
Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,
Lucind peste morminte cu faţa ei senină
Şi văd ca’n lumea asta fui umbra-i de lumin;
Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer
E-unirea Românimei… E visul meu de fier
Ce l-am visat o viaţa făr’ să-l pot ridica.
Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea,
Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,
Las Românimii toate grozavul frumos vis
Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!
Ridic cupa de aur în sânta pomenire
Celui ce priceput-a înalta lui menire!”
Eminescu, Mira, Ms. Ac. Rom 2254 fol. 71 v.

Iată documentele:

POETUL FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU „PITICIA” DINTOTDEAUNA A POLITICIANIŞTILOR ROMÂNI

de Dragoş Olaru

În ziarul „Plai Românesc”, nr. 6, iunie 1998, a fost publicat articolul „O pagină eminesciană întreagă”, semnată de scriitorul şi cercetătorul literar Ion Filipciuc, articol surprinzător prin originalitatea unor idei şi concluzii. Autorul propune o interpretare spectaculoasă a unor date biografice ale poetului, susţinând de fapt afirmaţiile cercetătorului Theodor Codreanu despre „dubla sacrificare a poetului”.

În linii mari consideraţiile autorului ar putea fi reduse la următoarele idei. În prima jumătate a anului 1883 Mihai Eminescu ar fi căzut victimă în mâinile politicienilor din tânărul Regat al României, precum şi ai celor din Austro-Ungaria. „Nebunia” lui ar fi fost o înscenare a lor, iar internarea poetului la sanatoriul vienez nu ar fi fost altceva decât o „garanţie din partea politicienilor români către curtea imperială austro-ungară că ziaristul de la cotidianul”Timpul” din Bucureşti M. Eminescu nu mai are cunoscuta şi temuta autoritate publicistică”. Materialele publicate în presa vremii despre nebunia poetului ar fi venit să convingă Viena că ziaristul Eminescu „a fost eliminat dintre riscurile dezvăluirii şi incriminării tratatului secret dintre Regatul României şi Imperiul Austro-Ungar”.

Câteva documente referitoare la Eminescu din acea vreme, pe care le-am descoperit în arhivele administraţiei bucovinene, precum şi în publicistica poetului, ne-au îndemnat să ne exprimăm unele opinii în corelaţie cu concluziile la care a ajuns cercetătorul Ion Filipciuc.

Publicistica lui Eminescu, prin strălucirea expresiei şi limpezimea ideilor, ne arată direct care erau duşmanii interni şi externi ai poetului. Pamfletele eminesciene la adresa camarilei liberale, a celor „zăpăciţi de ambiţii, de lustrul şi trâmbiţa frazelor mari şi fără fond”, a celor ce erau „incapabili de-a avea „simţ istoric” răscoliseră întreaga opinie publică. Concepţia politică şi socială a poetului capătă formularea ei cea mai desăvârşită în ultimele articole de la „Timpul”, în ale cărui coloane se concentrează roadele din partea cea mai agitată a vieţii sale. Fiind în plină maturitate a geniului poetic, având o minte ascuţită în disecarea chestiunilor politice şi sociale, el pune în discuţie (este nevoit să pună în discuţie!) problema teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie străină. Din fragedă tinereţe poetul le străbătuse pe jos, cu piciorul, le cunoscuse mai întâi în mod direct, dar şi cu documentul în mână ceva mai târziu. Deşi o bună parte din teritoriile locuite de români se aflau sub cotropire străină, Eminescu le vedea într-o singură ţară, într-o Românie virtuală, ceea ce deveni realitate mai târziu.

„Cazul Grădişteanu” la care ne vom referi, mai ales pentru afiliaţiile sale actuale, este foarte caracteristic pentru publicistica eminesciană, dezvăluind violenţa cu care reacţionează ziaristul de la „Timpul” „în faţa maşinaţiilor politicianiste” ce nu ţineau seama de soarta românilor aflaţi sub altă stăpânire.

La 5 iunie 1883 a fost dezvelită la Iaşi statuia lui Ştefan cel Mare, ocazie de care s-au folosit guvernanţii adunaţi „împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe el, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său”. „Lumea mai bună”, după cum notează Eminescu, nici nu a luat parte la această serbare. Poetul, deşi venise la Iaşi, n-a participat la dezvelirea monumentului, preferând să stea la „Bolta rece”, „zâmbindu-şi singur”. La banchet, în prezenţa regelui Carol, a fost însărcinat să ţină un toast în sănătatea regelui un oarecare domn Grădişteanu, deputat în Constituantă. Iată cum descrie Eminescu acest moment: „În fine clasicul d. Grădişteanu spune că – într-o exploziune de dragoste – „bea în sănătatea femeilor române, căci atât valorează un popor cât valorează femeile sale”. A esploda pentru atâta lucru dovedeşte un grad aproape necuviincios de combustibilitate”. Tot atunci domnul Grădişteanu se adresează regelui cu următoarea frază: „Eu văd în Maiestatea Ta nu pe regele României, ci pe regele românilor, cu concursul cărora Maiestatea Ta vei recăpăta pietrele preţioase ce mai lipsesc încă din coroana lui Ştefan cel Mare”, frază ce a fost primită cu aplauze frenetice şi cu strângeri prieteneşti de mână din partea regelui.

În primul său articol (18 iunie 1883) Eminescu subliniază „că cei ce speculează patriotismul şi naţionalitatea la umbra mormintelor (…) compromit poziţiunea conaţionalilor din alte ţări”.

Câteva ziare din Austria („Neue Fraie Presse”, „Deutche Zeitung”, „Pester Lloyd”) au relatat despre acest incident, neliniştindu-i astfel pe „calmii oficioşi din Viena” şi prin neadevărurile istorice pe care le-au vehiculat cu această ocazie, au lovit dureros în imaginea poporului român.

În următorul articol din „Timpul” (21 iunie 1883) Mihai Eminescu publică comunicatul oficial al guvernului („fanfaronadă ticăloasă”), care îi smulg lui Eminescu emoţionante pagini, lovind şi el cu vehemenţă în „onorabila adunătură”. Deşi în comunicatul oficial guvernul încearcă să convingă opinia publică că d-l Grădişteanu a vorbit ca o persoană particulară, poetul condamnă „toată tagma oficială”, care „găseşte firesc şi cuviincios ca să luăm Basarabia, Banatul, Bucovina, Transilvania la sfârşitul mesii, cu armata de sticle goale şi de pahare sparte. (…) Rezultatul cel mai întâi şi cel mai trist este de a profana şi pângări un ideal frumos, o ideie patriotică şi măreaţă, care desigur pentru moment e respinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii înţelepţi, dar care are dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători. A o lua cu brutalitate din casta ei locuinţă şi a o da pe mâna oficialilor este tot atâta ca şi cum ai târa o virgină în saturnalele curtizanilor”.

Eminescu îi stigmatiza cu următoarele cuvinte: „Aţi vrut în faţa lui Ştefan cel Mare să ridicaţi piticia voastră până la înălţimea marelui Domn, neputând a-i aduce prinos mari şi nobile fapte, i-aţi adus declamaţiuni seci şi provocări după masă, fără să vă gândiţi că după beţie vine deşteptare şi că beţia cuvintelor e mai periculoasă decât a vinului. A doua zi v-aţi trezit cu doftorul la căpătâi şi cu d-l reprezentant al Austriei în salonul Ministerului Afacerilor Străine. Mergi dară, d-le Dimitrie Sturza, mergi după obicei, îngenunche-te într-un comunicat umil, cere iertăciune, arde la Bucureşti ceea ce ai adorat la Iaşi!

Astfel nu făcea Domnul Ştefan când sărea din Suceava şi da piept la patru hotare. Domnul nu vorbea multe, mai cu seamă după masă, dar nici hanul tătarilor, nici califul musulmanilor, nici regele Poloniei, nici regele Ungariei nu l-a văzut cerând iertare decât de la Dumnezeu”.

Acestea practic sunt ultimele cuvinte pe care le-a scris Eminescu înainte de a fi internat în sanatoriul de la Ober-Döbling de lângă Viena. Vina bolii care-l loveşte, cu atât mai mult înscenarea ei, ce pare totuşi neverosimilă, o poartă, în cea mai mare măsură, guvernanţii de tip grădiştean. Deşi de multe ori pătimaşe, excesive, atacurile poetului îndreptate împotriva cercurilor guvernamentale ni se par a fi totuşi îndreptăţite.

Eminescu cunoştea mult mai multe lucruri referitoare la politica găunoasă dusă de aceşti politicianişti, despre care însă, din interese majore pentru ţară, prefera să tacă. Unele din acestea puteau fi şi tratatul secret negociat între Regatul României şi imperiul Austro-Ungar, şi desfiinţarea Societăţii “Carpaţi”, şi activitatea agenţilor secreţi ai imperiul vecin în structurile guvernamentale de la Bucureşti (“agenţi provocatori ai străinătăţii”) ş. a.

Dosarele de arhivă ale vremii păstrează o mulţime de rapoarte secrete trimise de agenţi austrieci din România. În parte, ele se referă la pregătirea şi desfăşurarea Adunării naţionale de la Putna din 1871, la evenimentele determinate de aniversarea a 100 de ani de la anexarea nordului Moldovei şi, mai ales, la mişcarea de protest din România provocată de acest trist “jubileu”, precum şi la activitatea Societăţii “Carpaţi” din 1883.

În toamna anului 1875 procuratura din Cernăuţi raporta aproape zilnic despre confiscarea gazetelor venite din România, în care se conţineau articole referitoare la Bucovina. La 13 octombrie au fost interzise “Curierul de Iaşi” pentru articolele “Bucovina”, “La jubileul Bucovinei” şi “La Bucovina”, “Românul” – pentru articolul “Răpirea Bucovinei”, “Reforma – pentru informaţia “În zilele de 21, 22 şi 23 septembrie curentu…”, “Alegătorul liber” – pentru articolul “Răpirea Bucovinei”, “Curierul” – pentru informaţia “Fraţi români…”. La 19 octombrie sunt interzise “Apărătorul legii” – pentru articolul “Fraţi români din Bucovina”, “Trompeta Carpaţilor” – pentru informaţia “Programul comemorării lui Grigore Ghica Voievod”, “Curierul de Iaşi” – pentru articolele “La mormântul gloriosului martir Grigore Ghica Voievod” şi “Unirea de la Putna”.1

O adevărată goană se declanşase în Bucovina după faimoasa broşură “Răpirea Bucovinei” scrisă după documente autentice şi tipărită în limbile română şi franceză (“Rapte de la Bukowine d’apres des documents autenthiques, Guillaumin et Co libraires, rue Richelieu, 14. 1875 “) şi adusă la Cernăuţi de către Eminescu în mai multe sute de exemplare. Tribunalul din Cernăuţi, prin ordinul nr. 1174 din 16 octombrie 1875, interzicea răspândirea broşurii şi cerea confiscarea imediată a ei. Administraţiile judeţene transmit cu regularitate despre măsurile interprinse în scopul de a descoperi broşura. În rapoartele administraţiilor judeţene Câmpulung (27 octombrie), Rădăuţi (30 octombrie), Chiţmani (3 noiembrie), Vijniţa (5 noiembrie), Siret (6 noiembrie)2 se dezvăluie excepţionala însemnătate a broşurii, care prin documente din arhiva lui Eudoxiu Hurmuzachi (la care lucrase şi Eminescu), demască târgul infam al celor trei imperii, prin care a fost ocupată şi anexată “partea cea mai frumoasă” de nord a Moldovei.

Dacă revenim la anul 1883, urmează să menţionăm câteva documente legate de activitatea Societăţii “Carpaţi”3. Ea a fost înfiinţată la 24 ianuarie 1882 şi Eminescu, ca membru fondator al ei, spera „să producă o schimbare radicală în politica României faţă de românii din teritoriile aflate sub administraţie străină”.

Activitatea societăţii a fost urmărită cu mare atenţie de către conducerea de la Viena, care ştia prea bine că românii, veniţi din provinciile aflate sub ocupaţie străină, intenţionau să schimbe soarta istorică a ţării prin unirea tuturor pământurilor româneşti.

Astfel Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernăuţi spre cunoştinţă copia următorului document primit din Bucureşti:

“Notă, dată în Bucureşti, 16 mai 1883.

Ieri Societatea “Carpaţilor” a sărbătorit în sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revoluţiei din Transilvania, la care au participat 77 de persoane… Sala era împodobită, ca şi la ultimul bal al Societăţii, cu stemele tuturor provinciilor româneşti, numai că de astă dată în locul tricolorului flutura drapelul roşu al revoluţiei.

Pe pereţi se puteau vedea transparante cu numele conducătorilor revoluţiei şi cu apeluri care cereau unirea provinciilor ungureşti cu patria-mamă. La banchet nu a participat nimeni din activiştii importanţi, afară de Laurean, proprietarul “României libere”, mulţi redactori, secretarul Academiei Bariţ, 4 ofiţeri în termen şi o grupă de români din Transilvania care erau ca oaspeţi.

Laurean a ţinut un toast despre unirea românilor din Transilvania cu românii din regat. Bariţ a vorbit despre regimentele militare române, despre dorobanţi şi despre muzica de regiment.

Până aproape de ora două s-au interpretat cântece naţionale ca „Deşteaptă-te, române”, „La arme” ş. a.

Azi „România liberă” a publicat un articol consacrat special acestei comemorări care s-a terminat cu următoarea frază: „Înainte! Victoria definitivă şi viitorul aparţine cauzei naţionale4.

Într-o scrisoare din 25 iunie 1883, adresată de către Ministerul de Interne din Viena preşedintelui Bucovinei Alesani, este vorba din nou despre Societatea „Carpaţi” din Ploieşti cu referire directă la Mihai Eminescu. Iată care este conţinutul acestei scrisori:

„Din izvoare confidenţiale aflăm că în Bucureşti, Ploieşti, precum şi în alte oraşe mai mari ce sunt mai aproape de graniţele noastre se constituie filiale ale Societăţii „Carpaţilor”.

Membrii titulari în mare majoritate sunt foştii cetăţeni din teritoriile răsăritene ungare din Transilvania, din Banat şi din Bucovina.

Cât priveşte societatea din Ploieşti, ea are peste tot în oraşele de lângă frontieră Câmpina, Urlaţi, Mizil, Vălenii de Munte oamenii lor, care contribuie la dezvoltarea societăţii.

Aceşti agenţi vin de peste tot la Ploieşti, unde asistă la adunări, fac rapoarte, sacrificându-se orbeşte ideilor naţionale. Aceste întruniri se ţin în mare taină şi despre cele văzute acolo nu se vorbeşte nimic.

Societatea dispune de bani, care se acumulează din teritoriile noastre, precum şi de la membrii societăţii care plătesc cotizaţii.

Toată corespondenţa, exceptând poşta, se poartă numai la cererea membrilor de încredere ai societăţii.

Referindu-ne la ordonanţa din 26 mai a. c. nr. 2753/M. I., avem onoarea să Vă trimitem lista celor mai activi membri ai societăţii, care trăiesc în principalul oraş al României, precum şi în oraşele din provincie.

Viena, în 25 iunie 1883”5.

Al patrulea în lista anexată scrisorii este arătat „M. Eminescu, redactor la „Timpul”, alături de care îi întâlnim şi pe Dimitrie Laurean („redactor la „România liberă”), Al. Ciurea ( „jurnalist”), B.P. Haşdeu ( „director al Arhivelor Statului”), A. Chibici („funcţionar la Căile Ferate Române”), I. Slavici („profesor”), V. Micle („scriitoare”), V. Maniu („deputat”), T. Maiorescu („avocat”), I. Creangă („profesor”)6… Frumoasă şi simbolică această alăturare de nume!

Şi iată că această societate, gândită şi fondată în mare parte de Eminescu, societate care întrunea cele mai valoroase personalităţi româneşti ale vremii, este desfiinţată la 28 iunie 1883 din ordinul guvernului, ordin impus, desigur, si de această dată de mai marii din Viena. E semnificativ faptul că în această zi P. P. Carp transmitea chiar din Viena ordinul „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În concluzie, putem afirma că cei care erau interesaţi în izolarea marelui poet veneau în primul rând din „onorabila adunătură” a guvernanţilor cu foloase imediate şi meschine. Eminescu, prin adevărurile rostite, prin activitatea sa nu convenea nici imperiului vecin, imperiu construit pe fărădelege, uneltire şi minciună, nici guvernanţilor şi politicianiştilor din propria ţară.

Indiferent însă de locul unde au fost urzite planurile de înscenare a nebuniei poetului ( se pare că totuşi în împrejurimile Bucureştiului. Vezi: Ion Filipciuc, Un bilet pentru neant, în „Plai Românesc”, nr. 12, decembrie 1999, şi în nr. 1, ianuarie 2000), cei care l-au realizat, conştient sau inconştient, au fost politicienii (politicianiştii!) de la Bucureşti.

Chiar dacă rămânem adepţii ideii că boala lui Eminescu a izbucnit cu adevărat în vara lui 1883, ea a fost deasemenea, înainte de toate, un rezultat al atitudinii iresponsabile şi indiferente a politicienilor şi guvernanţilor vremii faţă de soarta neamului românesc, faţă de reprezentanţii lui de valoare.

Să sperăm, iar speranţa e foarte vagă, că astăzi ei sunt cu totul altfel şi naţiunea română e capabilă să-şi croiască independent şi cu demnitate propria istorie. Realitatea este totuşi dezolantă, iar prestaţia unor lideri şi a unor structuri guvernamentale face ca tot ce a scris Eminescu despre ei la 1883 să fie foarte actual şi în prezent. Dar să rămânem optimişti, căci tot marele poet scria: „Ei, dar românii sunt păţiţi şi nu vă vor asculta. Alte mâini, mai pure, alte inimi, lămurite în flacăra durerii şi a abnegaţiunii, vor ridica semnul tainei celei mărturisite înaintea unui popor ce-şi aşteaptă mântuirea, nu mâini de negustor de vorbe şi de principii, nu mâini de speculanţi de sentimente”.

În splendida parabolă argheziană din „Cimitirul Buna Vestire” Eminescu apare printre primii care participă la „învierea” valorilor de rezistenţă în timp, la mântuirea poporului român, deşi în aceeaşi parabolă, pentru autorităţile unei societăţi degradate, cum a fost cea a lui Eminescu, dar, într-un fel, şi cea a lui Arghezi, Poetul a fost şi acuzatul numărul unu. De aceasta era ferm convins Tudor Arghezi, omul căruia i-a fost dat să se apropie cel mai mult de geniul şi simţirea Luceafărului.

NOTE:

  1. Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, F-3, inv. 1, dosar 4007, f. 1-38.
  2. Ibidem, dosar 4009, f. 1-29.
  3. Ibidem, dosar 4618, f. 1-28.
  4. Ibidem, dosar 4711, f. 1-12.
  5. Ibidem, dosar 4618, f. 20-21.
  6. Ibidem, f. 9-11.

[*] Scrisoare D-lui Dumitru Brătianu privind “Serbarea de la Putna”  din 15 August 1871 – de “Sfânta Maria Mare”, Adormirea Maicii Domnului -, o primă reuniune a elitei românilor din teritoriile româneşti ocupate, la căpătâiul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, plănuită în 1870, la 400 de ani de la ctitorirea mănăstirii [întâlnire iniţiată de Eminescu]

Stimate Domnule,

Prin articolul d-voastră publicat în no. din 23 Iulie a. c. al jurnalului Românul ați împrumutat serbării de la Putna acea strălucire, pe care prestigiul unui nume ș’a unei inteligențe însemnate i-o dă unei fapte neînsemnate chiar.
Dacă însă serbarea s’ar întâmpla într’adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică, pe care i-o doriți d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar, ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebue să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinele impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă înlănțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă – deși încet, însă sigur și just: istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării ș’a faptei constituese meritul individului ori al generațiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultat ce atârnă mult mai puțin de voința celor prezenți de cât de a celor trecuți.
Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra păsurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale, care e menită dea ajunge la o culme, astfel în viața unui popor munca generațiunilor trecute, care pun fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol, din viața unui popor complexul de cugetări, care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oare oamenii cei mari ai României, nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esență același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, și noi, agenții unei lumi viitoare, nu sunt em de cât reflexul său.
De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea, ar fi o dovadă mai mul t cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc, și s’a realizat pent ru c’a trebuit să se realizeze; daca însă va trece neînsemnată, atunci va fi o dovadă cum ea a fost expresiune a unor voințe individuale, necrescute din sâmburele ideilor prezentului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale, și tot ce e rău e productul celei individuale. De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor existente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndrept a ți de cugetarea și trebuințele poporului nostru, nu de-ale noastre proprii recepute poate de la străini, ne vom lăsa conduși de curentul ideilor națiunii și nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.
Prin numele și inteligența d-voastră ați aruncat asupră-ne razele cele mai curate ale generațiunei căreia-i aparțineți; de aceea primiți mulțămita noastră – nu pentru noi, a cărora nu-i nici ideea, nici condițiunile de realizare – ci pentru sânțenia cauzei, a cărei flamură o urmăm cu toții, și a cărei un moment e și serbarea aceasta.

Cernăuți în 3 (15) August 1871.
Pentru comitet: Mihaiu Eminescu, Pamfil Dan.

Scrisoare apărută în Românul (XV) , la 15 August 1871

Sursa: Ziaristi Online

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *