Despre trei reprezentaţii avem să dăm samă şi anume despre cele a pieselor Cerşitoarea, Paza bună trece primejdia rea şi Ucigaşul.
Piesele nouă se urmează aşa de repede una după, alta încât ne mirăm cu drept cuvânt de memoria actorilor, cari trebuie să ‘nveţe pe de rost două – trei piese pe săptămână, precum şi de ansamblul care merge strună, cu toată repejunea punerei în scenă a repertorului.
Direcţia, ţiind samă de gustul publicului de duminecă, dă în aceste zile piese de spectacol în cîte cinci acte, adică romane dramatizate. Deşi în princip protivnici acestor piese, cari reprezintă dramatizarea tuturor cazurilor prevăzute şi pedepsite de articolele respective ale codului penal, totuşi trebuie să-i dăm drept direcţiei că urmează gusturile publicului şi s-o spunem verde că teatrul, chiar aşa cum este, e prea bun pentru publicul nostru. Căci într-adevăr un public care strâmbă din nas îndată ce vede repetându-se de două sau trei ori o piesă bună şi aşteaptă cu nerăbdare tot lucruri nouă crezând pe actori cai de poştă, un public ce aplaudează piesele rele şi primeşte cu multă răceală pe cele bune, care prin eventuala sa nepăsare sileşte pe direcţie să deie trei piese nouă pe săptămână, un asemenea public pierde dreptul de-a avea un teatru bun şi ne mirăm cum de actorii, demoralizaţi, pun asemenea muncă de salahor unde orice idee de arte dramatică e subordonată trecătoarei petreceri, îşi mai dau atâta silinţă, deşi ştiu încalţe rolurile.
Noi nu ne speriem de-a supăra pe cetitor cu aceste cuvinte. Nu linguşim pe nimenea, pentru că nu suntem în stare de-a spune neadevărul, iar adevărul este singura raţiune de-a fi a unei dări de samă de orice natură. Cu pericolul dar de-a nu fi aprobaţi de cetitor, întrebăm ce piesă este aceasta:”Cerşitoarea „? Ce roman de mansardă a slujit drept plan acestei drame, în unele părţi de-a dreptul respingătoare? Nici un caracter natural de la început pân – la sfârşit.
Fierarul, natură nobilă, care lucrează totdeauna după codul duelgiilor; femeia lui, care fuge cu un conte, natură nobilă, care espiază până la sfârşit greşala ei şi se-ntoarce oarbă, urâtă, însă pocăită în braţele bărbatului; contele, cicisbeo al femeiei fierarului, natură nobilă, care nu refuză a-i da acestuia satisfacere tot după codul duelgiilor; mama fierarului, natură nobilă, contesa pe care a dădăcit-o, estremamente nobilă, servitoarea, o bunătate de femeie, ucenicii fierarului item, fetiţa cea de 6 ani, virtutea încarnată, păstorul luteran, un adevărat apostol, şi toate aceste într-o dramă în care se petrec lucruri grozave. Această piesă curioasă este un infern plin de îngeri şi de oameni de treabă.
Ce sunt aceste caractere boite cu albeaţa morală, unse cu badanaua nobleţei de suflet?
Apoi ce să mai zicem de providenţă, care joacă rolul de maşinist. Când mama are să-şi vadă copila, un fulger providenţial o orbeşte; Când copila are să să roage pentru sufletul mamei, o mână providenţială surpă bolta bisericei; Când oarba se aruncă în râu, un păscar providenţial o mântuie de moarte.
„Nici o situaţie care nu rezultă din conflictul caracterelor nu este admisibilă „- regulă veche. Maşinistul providenţial, deus ex machina, n-are ce căuta în drame. În fine, ce e toată povestea asta băbească, fără nici o verisimilitate, făcută pentru ca să spărie copiii şi învârtită împrejurul unui adulteriu? Răutatea şi perversitatea omenească au rămas să fie reprezentate – prin cine? Prin nişte saltimbanci caraghioşi. Egoismul omenesc, acest sâmbure al răului, acest nerv al caracterelor, care s-a ‘ntrupat mai bine şi mai perfect sub frumoasele obrazare de bronz ale cezarilor decât sub mutra de capră a unui satir, acest egoism este reprezentat printr-un măscărici. Toţi ceilalţi, afară doar de contele în unele momente slabe, sunt nişte îngeri.
Piesa a fost jucată bine. Fierarul (d-nul Galino), sora lui de lapte (d-şoara Dănescu ), mama (d-na Evolschi) n-au ieşit din cadrul acestei poveşti rele; au făcut ce au putut din rolurile lor imposibile. Nu tot astfel d-na Stavrescu. D-nia ei a vrut să deie relief acestui nonsens dramatic, să iasă din cadru afară prin jocul său de scenă, au jucat deci cu atâta barbară cruditate, mai ales ca oarbă, cu grimarea de om mort, cu ochii adânciţi şi vineţi în cap, încât nu inima – stomahul ni s-a întors la această privelişte. Pentru Dumnezeu! Nu tot ce e natural e frumos. Aceasta trebuie să fie regula de aur a tuturor artiştilor, fie ei poeţi, fie pictori, fie muzicanţi, fie actori. Deşi aceste drame de bulevard tratează în genere încălcările codului penal şi boalele trupeşti, încât adevăratul lor loc este temniţa şi spitalul, iar nu teatrul, deşi în teatrul de bulevard am văzut piese a căror eroi sunt gheboşi, surzi, muţi, orbi, hectici, nebuni, idioţi, totuşi nu credem că reprezentarea crudă şi realistă a slăbiciunilor trupeşti este menirea artei dramatice. E drept că dintre toate infirmităţile numai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin linişte[a] care o inspiră: orbia şi nebunia. Amândouă aceste le vedem reprezentate în tragediile celor vechi şi în operele celui mai mare poet: în Regele Lear, în Hamlet, a lui Shakespeare. Orbia răspândeşte linişte fericită pe faţă, o espresie de tristă şi totuşi senină resignaţiune, un orb are asemănare c-un dormind sau c-un sfânt. Nu numai atâta. Cine nu vede lumea dinafară trăieşte numai înlăuntrul sufletului său, de aceea aerul de înţelepciune al orbilor, de aceea şi cei vechi şi-l închipuiau orb pe Homer, de aceea legenda spune că Ossian a fost orb. Dar, pentru a fi frumos, orbul trebuie să fie liniştit. Un orb agitat de spaimă sau de patimi este un spectacol penibil.
Tot astfel nebunia reflexivă şi numai aceasta este într-adevăr dramatică. Nebunii lui Shakespeare sunt adevăraţi înţelepţi. Cuprinşi de o idee fixă, ei esprimă în maxime paradoxale adevăruri vecinice, dar aceste idei paradoxale, pe care omul cuminte le esprimă c-un fel de agitaţie, nebunul le spune liniştit, ca un ce cu totul firesc.
Antiteza la cel întâi este: seninul ochilor minţii şi întunericul ochilor trupului; antiteza la cel de al doilea sunt maximele de înţelept în gură de nebun, dar aceste antiteze nu se luptă, ci se-mpreună în linişte, din care cauză aceste infirmităţi – singurele însă – nu jignesc simţul estetic. Un nebun sau un orb agitat sunt o privelişte penibilă, urâtă, şi mai urâtă încă când actorul îi reprezintă cu toată cruditatea realităţii.
În toată piesa a fost un singur moment dramatic. Tocmai de ziua fetiţei fierarului soseşte vestea că muma ei a murit. Scena cu crepul negru între fierar şi mumă – sa e singura care trezeşte în privitor simţăminte într-adevăr omeneşti; tot restul piesei e calculat pentru a băga în boală pe privitor.
Noi se ‘nţelege că nu dăm vina direcţiei pentru alegerea acestei piese. Avizată a susţine o trupă îndestul de numeroasă, ea este silită să recurgă la piese scrise în direcţia gustului public; de aceea, dezaprobând cu desăvârşire acest gen de opere dramatice, întemeiete sau pe crime comune sau pe boale trupeşti, recunoaştem totuşi că direcţia şi actorii îşi dau toată silinţa, în marginele pe cari le impun nevoile teatrului românesc.
II
Am arătat în rândul trecut scăderile romanelor dramatizate, vorbind în pilda cazului concret al”Cerşitoarei „. Teoreticeşte s-ar putea statornici antiteza între roman şi dramă astfel: romanul e gen de scriere povestitoriu, el zugrăveşte ceea ce se ‘ntîmplă, eroii lui sufăr fără vină lovirile unei sorţi adesea străine de caracterul lor. În opul dramatic nu există întâmplare. Drama arată ce se lucrează de cutare ori cutare caracter conform predispoziţiei sale naturale. De aceea ea implică în sine vina tragică. Nu o vină pedepsită de articolele codului penal, căci codul loveşte numai în infracţiunile pactului primit pe tăcute de societatea omenească, infracţiuni a garanţiei reciproce dintre om şi om, cea dentâi însă nu are de obiect acest conflict între om şi societate, ci acela care se naşte din ciocnirea caracterelor deosebite. Toate soiurile de scriere dramatică se ‘mpart numai în două genuri, din care unul e mai nalt, celălalt mai de rând: drama de caractere şi drama de intrigă. Genul întâilea arată caracterele în toată curăţenia şi consecuenţa lor, al doilea le admite ca fiind cunoscute, iar conflictele se nasc din planuri premeditate, ca să zic intelectuale, a două părţi opuse. În cel de Întâi gen conflictul trebuie să se nască cu necesitate, ca între două puteri elementare aduse în contact, precum urmează cu necesitate esploziunea dacă arunci o scânteie într-o magazie de praf. Aduse odată în contact, caracterele se dezvoltă repede şi energic, privitoriul rămâne uimit, nu de ceea ce se ‘ntîmplă, căci aceasta o poate ghici mai totdeauna, ci de espresia curată, străvăzie a caracterelor omeneşti, cari-n viaţa comună se ascund sub masca convenţiilor sociale. Astfel în tragediile lui Sofocle ştim de mai nainte ce are să se ‘ntâmple, dar caracterele sunt cristalizate şi ne uimesc prin teribila lor consecuenţă, până sunt înfrânte prin ele înşile, urieşi ce cad sfărâmaţi sub propria lor greutate. Drama de intrigă consistă nu atâta în conflictul a două caractere, ci în acela a două planuri opuse. Aicea publicul priveşte cu mult mai mare interes desfăşurarea, căci el poate ghici ce se petrece în inima unui om, nu însă ce se petrece în capul lui. În acest al doilea gen spaniolii şi francezii au ajuns foarte departe; cel dentâi e reprezentat din veac în veac de câteva genii izolate, în vechime de tragicii greci, în vremea nouă de Moliere şi Shakespeare, şi în cazuri izolate în câteva alte scrieri, concepute în acele momente fericite în cari, după spusa unui scriitor, fiecare om e un geniu.
Tot ce se abate de la aceste două norme generale e greşit.
Aceste premise, trecem la a doua reprezentaţie, despre care avem să dăm sama. În beneficiul d-şoarei Dănescu s-a reprezentat piesele:”Doi surzi” şi”Paza bună trece primejdia rea”. Piesa întâia e, se înţelege. din seria celor greşite, căci conflictul se naşte dintr-o infirmitate fizică: surzenia. Dar este o farsă destul de plăcută, bine condusă şi a fost şi bine jucată. A doua:”Paza bună trece primejdia rea” este o comedie de intrigă, în stagiunea aceasta a treia piesă bună. Celelalte au fost”Revizorul general” şi „Caterina”. Planul femeiei unui fierar de-a scăpa pe nevasta unui marchiz de urmăririle adoratorului ei succede până la un punct oarecare. Rolurile fierarului (d. Bălănescu), a femeiei lui (d-şoara Dănescu), a surorei marchizului (d-na Sarandi) au fost cu deosebire bine executate. Celelalte asemenea, numai pe d-na Conta am sfătui-o ca să vorbească mai natural. D-nia ei vorbeşte mai totdeauna c-un ton îngânat şi sentimental. Cu toate ca suntem plecaţi a ţinea în samă împrejurarea că D-nia ei s-a suit de curând pe acele scânduri, cari după proverb”însemnează lumea”, totuşi n-am crezut de prisos a descoperi scăderi cari, cu puţină silinţă, se pot evita. Ceea ce constatăm cu plăcere este că d-şoara Dănescu pe zi ce merge devine o actriţă mai bună, promite a deveni o artistă în puterea cuvântului. Publicul are cuvânt să fie îndrăgit de tonul cu totul firesc, niciodată afectat cu care d-nia sa vorbeşte, fie scenele sentimentale, fie vesele. Acesta e titlul său de superioritate faţă cu celelalte colege (esceptând se ‘nţelege pe d-na Sarandi, care nu cade niciodată în greşala vorbirei afectate). Un danţ executat între acte a plăcut asemenea şi a fost jucat cu vervă. Numai numele”romano” nu ni convine. Voieşte poate izvoditorul acestui danţ să ne ‘nobileze numele nostru, care sună destul de bine: român şi românesc?
Comedia”Paza bună”, fiind escelentă în feliul ei, credem că direcţia ni va face plăcerea de-a o mai reprezenta de câteva ori. Prin piesele bune se formează un capital stabil – pentru direcţie”,repertoriul”, şi pentru actori, „rolurile”; prin piesele bune se capitalizează munca, altfel foarte trecătoare, a actorului. Dacă teatrul românesc n-au ajuns până acuma la o dezvoltare mai mare, cuvântul a fost că din cauza esclusivismului câtorva reputaţii, din cari cele mai multe uzurpate cu nedrept, n-au fost cu putinţă crearea unui repertoriu de piese care să intereseze prin caracterele lor, nu numai prin romanticitatea întâmplărilor.
III
Dumineca trecută s-a reprezentat din nou o dramă de spectacol, „Ucigaşul”, tot de soiul Cerşitoarei, dar scrisă cu mult mai mult talent, c-un plus în cazuri criminale, dar c-un binefăcător minus în cazuri providenţiale, încât maşinistul a fost scutit de-a juca după culise rolul”bunului Dumnezeu”. Ba chiar un caracter am observat în această dramă, pe Mardoş. Mardoş e un sanguinic escelent, o adevărată fiară din pustii, cu toată sălbateca sete de luptă şi de sânge. El e înfrânt prin sine însuşi, prin vehemenţa şi adâncimea simţirilor lui. Natură puternică, el urăşte cu putere, dar şi iubeşte cu putere, nimic pe jumătate. A doua încercare de caracter este servitoriul fatalist, un”lasă-mă să te las” credincios ca un animal domestic. Scene cari jignesc simţul estetic sunt şi aici destule. Astfel scena din urmă a actului Întâi, deşi se ţine de intrigă, e de-a dreptul nesuferită – şi nu putea fi altfel, căci s-arată paragrafele procedurei penale în faţa unei moarte. Jocul peste tot a fost bun. D. Galino (eroul serei) a jucat pe Mardoş, d-şoara Dănescu a vorbit şi jucat natural chiar în scenele cele mai viforoase, d. Bălănescu au interpretat cu o plăcută naivitate pe servitorul fatalist, celelalte roluri au fost jucate asemenea cât se poate de bine. Piesa mai poate merge de câteva ori. Limba traducătorului e din norocire ferită de galicismi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 170