De cîte ori făceam observările noastre asupra infructuozităţii intrării în război a românilor contra Turciei, liberalii şi alţii de un gînd cu ei ne înşirau marile avantaje morale, pe care naţia le-a cîştigat trimiţîndu-şi floarea fiilor săi ca să moară de frig, de foame şi de gloanţe înaintea valurilor de pămînt a întăriturilor Plevnei.
Cînd le spuneam că o asemenea conlucrare, ce pentru ai noştri era un fel de martiriu, trebuia să fie ţinut[ă] în cumpănă de foloase, chezăşuite în scris şi legate cu noduri, foile liberale rîdeau de zapis şi chezăşie, vorbeau de generozitatea aliatului nostru, de vitejia cu care se bat dorobanţii, de „A! bravii mei copii!” exclamat de cutare ori cutare ofiţer străin, de laudele jurnalelor străine. Cu un cuvînt, amăgitoarea glorie, vorbele mari la cari aplaudă necunoscătoarea mulţime se îmflaseră ca rîul de munte, înecînd glasurile celor puţini cari, cunoscători ai istoriei naţionale şi a istoriei marelui vecin, prevedeau de mai înainte ce frumuseţi or să se întîmple cînd vremile se vor limpezi.
Nu ştim de ce, dar de cîte ori gîndim la războiul ce l-am purtat şi la roadele ce le-am cules ne vine în minte vestitul monolog al lui Sir John Falstaff, în care el dă definiţia onorii.
Gloria nu se bea, nu se mănîncă, nu se îmbracă, ea nu vindecă oasele sfărmate de ghiulele, nu cîrpeşte mantalele rupte prin care suflă amorţitorul crivăţ, nu-nlocuieşte porumbul crud pe care l-au mîncat soldaţii noştri cu pîne caldă, c-un cuvînt gloria ce-o cîştigi e frumos lucru, dar pentru dînsa e bine ca omul să nu rişte nici măcar degetul cel mic, necum zeci de mii de oameni şi zeci de milioane de bani, storşi la urma urmelor tot din spinarea muncii productive a ţăranului.
La anul 1392 regele Sigismund al Ungariei încheiase alianţă cu Mircea cel Bătrîn în contra turcilor. Sigismund trece Dunărea şi ia Nicopoli, apoi, auzind de turburări în propria lui ţară, se întoarce cu oaste cu tot din campanie, lăsînd pe Mircea singur cu ţara în faţa dreptului ce-l aveau turcii de a se răzbuna. Ce face însă Mircea? Poate că, mişcat de nenorocirile nobilului său aliat, s-au despărţit cu lacrimile în ochi de dînsul, urîndu-i izbîndă bună în Ungaria? Ba de loc. Mircea, întemeiat pe tratatul de alianţă, îl somează pe rege să continue războiul, căci altfel va fi rău. Regele nu urmează, se întoarce prin Oltenia, e încunjurat de oastea uşoară a Ţării Româneşti şi scapă abia cu puţini oameni ca prin urechile acului în Ardeal. Stricatu-s-au poate prieteşugul pentru vecinicie prin acest act de răzbunare? Ba nu, căci doi ani după aceea încheie o nouă alianţă cu acelaşi rege al Ungariei. În sfîrşit această alianţă îl duce pe Mircea din nou înaintea Nicopolei, unde în faţa strălucitei oşti creştine stătea Baiazid Fulgerul. După planul cuminte de război trebuia ca lupta s-o înceapă românii cu oaste uşoară şi abia după aceea să intre în luptă greaua cavalerie franţuzească. Dar cavalerii franţuji, setoşi de glorie şi plini de ambiţie, nu vor să stea în urma moldovenilor şi muntenilor, ci vor în frunte să dea năvală vitejască, să spulbere pe turci. Ce face Mircea? Recunoscînd poate generozitatea cavalerimei, s-a plecat acestui plan glorios şi s-a învoit să rămîie el în urmă? El a tuns-o binişor cu oaste cu tot peste Dunăre, lăsînd oastea Crucii în ştirea lui Dumnezeu şi a unei sorţi pe care el o prevedea foarte clar. Şi cum prezisese el în consiliul de război, aşa s-a întîmplat.
Creştinii conduşi de entuziasm, de dorinţa de glorie, de cavalerism şi generozitate, au fost cumplit bătuţi în urma planului pe dos, dictat numai de sentimente frumoase, iar Mircea şi-a scăpat oastea sa intactă în urma planului său cuminte; o oaste mică, însă preţioasă, cu care peste un an el a stins pe acelaşi Baiazid care sfărîmase frumoasa oaste creştină, în care erau faţă cele mai nobile şi mai glorioase nume ale Europei.
Dar Mircea era un biet român cu mintea coaptă, care ştia că popoarele au lucruri mai scumpe de apărat decît gloria.
Nouă ni se pare deci că, de-am fi urmat cum urmau bătrînii, de ne-am fi păstrat pentru vremi în care într-adevăr existenţa ţării ar fi fost în joc, mai bine am fi făcut. Apoi am mai adăoga că, în schimbul suferinţelor reale, a morţii reale, a banilor reali cheltuiţi cu războiul, ar fi trebuit să căpătăm bunuri reale, nu cuvinte frumoase prin gazete străine. Acesta-i lucru aproape de mintea omului, încît toate foloasele morale puse în cumpănă cu ceea ce am fi trebuit să cîştigăm după o campanie victorioasă sînt te miri ce şi mai nimica.
Acum situaţiunea e cu totul alta şi mult mai nefavorabilă; o mulţime de lucruri sînt cu putinţă. Se vorbeşte de o nouă convenţie ruso-română. Această convenţie n-ar avea pentru noi nici un folos real, dar mulţime de pagube. Presupunînd că, în schimbul unei nouă convenţii, Rusia ar renunţa la Basarabia, ce se va întîmpla? Rusia învingătoare; va sta faţă cu Austria armată şi se va învoi să împartă şi ţara noastră; ruşii vor lua Moldova, austriacii Ţara Românească sau, în cazul cel mai bun, Austria le va lua pe amîndouă şi vom fi buni-bucuroşi că încăpem sub un stat în care cnutul nu joacă nici un rol. Rusia învinsă va trebui să renunţe ş-aşa la Basarabia, silită de un al treilea, încît toate sacrificele noastre de pînă acum şi viitoare nu ne vor aduce decît ceea ce timpul ar fi trebuit să ne aducă prin puterea lucrurilor.
C-un cuvînt poziţia noastră e mai grea decît orişicînd, dar aceasta ar fi foarte puţin dac-am fi ştiut a ne păstra şi dacă n-am fi contribuit noi înşine de-a o-ncurca şi mai rău.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X