Lucru de care trebuie să fie desigur acru sufletul cititorilor sînt fără îndoială vecinicele espuneri de teorii constituţionale, de principii şi paraprincipii politice, de profesii de credinţă şi alte producte intelectuale de soiul acesta, cari dovedesc numai starea de nematuritate a educaţiunii politice.
Au ideile şi principiile carne şi oase? Sînt ele ceva real şi de pipăit, încît dacă unul susţine din gură că le are să-l şi
credem pe cuvînt, încît să zicem: „De treabă om, căci frumos vorbeşte!”.
Ideile şi principiile sînt cuvinte cari se pot învăţa pe de rost, fără ca să fi trecut în sucul şi sîngele celui care le recitează ca pe un rol învăţat în teatru. Oare cînd un actor joacă pe un rege într-o piesă el a devenit rege printr-asta sau rămîne acelaşi actor sărac asupra căruia iluzia unei ore aruncă splendoarea regalităţii?
De aceea nu cată să-ntrebăm ce anume principii profesează cutare şi cutare, deşi ele au însemnătatea lor, ci cine şi cum este. Munceşte acest om? Are ceva? A-nvăţat carte? E cinstit în daraverile lui? Iată întrebările de căpetenie cari în ultima linie hotăresc cît cîntăreşte un om în bine şi în rău- nu însă profesii de credinţă, tipărite pe-o hîrtie răbdătoare, vorbe late şi mari, escursiuni prin ţările depărtate, cari nu se potrivesc în nici o privire cu ţara noastră, verzi şi uscate pe cari publicul le ia drept adevăruri profetice şi revelaţiuni incontestabile.
De douăzeci şi mai bine de ani presa roşie ameţeşte publicul român c-o mulţime de subtilităţi şi de idei foarte controversate, cu sisteme de organizare şi reorganizare, cu articole copiate din franţuzeşte, englezeşte şi nemţeşte şi cu toate astea publicul mi se-ntreabă: dovedesc toate acestea ceva?
Nu ceea ce zic aceşti domni, ceea ce fac e important.
Să luăm cîteva exemple cari vor ilustra prăpastia dintre cele zise şi cele făcute. Ne vom feri de vorbe mari, de libertate, fraternitate, egalitate, dreptate etc. şi ne vom ţine pe şleau de ideile cele mai elementare, pe care le pricepe orice creştin c-un cap normal şi făcut ca al tuturor celorlalţi.
De ce militarul e dator supunere oarbă, de ce el e legat prin jurămîntul lui mai mult decît oricine? Pentru că toate legile şi instituţiile omeneşti, pentru că existenţa statului în afară are nevoie de apărare prin putere fizică. Se-nţelege că n-ai nevoie să aplici legile prin soldaţi, nici să te baţi într-una la graniţe. E destul că puterea fizică a statului să existe în reprezentarea ei armată, e destul ca inamicii ordinei publice dinlăuntru şi inamicii cei dinafară s-o ştie că există, pentru ca să nu tulbure liniştea. Nu întrebuinţezi băţul, dar îl ai la-ndemînă oricînd.
Birul acesta al cetăţenilor unui stat, birul de sînge e cel mai greu din toate şi orice om o simte aceasta. Ca militar omul e legat orbeşte de ordinul superiorilor şi de jurămîntul ascultării absolute, al credinţei absolute către Domn. Ar fi într-adevăr ciudat a se vedea că tocmai ultima raţiune de care statul dispune pentru existenţa lui, apărarea lui fizică, să se revolte în contra-i în momentul suprem al pericolului, să lepede arma sau s-o îndrepte în contra statului chiar. Aceasta e ceva atît de elementar încît oricine o pricepe.
Ei bine, ce s-a-ntîmplat la noi? Rugăm să se facă distingerile necesare. Două partizi con spiră în contra lui Vodă Cuza, contra D[omnu]lui ales, recunoscut, inviolabil al ţării.
Persoanele private cari conspirau puneau în joc persoana şi libertatea lor, pentru că statul cu puterea lui fizică existentă putea să-i sfarăme în momentul în care ar fi încercat să-şi realizeze scopul.
Dar ce se întîmplă? Ofiţeri roşii şi numai roşii predau această putere fizică fără luptă în mîna conspiratorilor şi Dommul cade. Drapelul se dezonorează, asupra armatei s-aruncă o pată pe care n-a putut-o spăla decît cu sîngele ei în cel din urmă război.
Dar oare cu ofiţerii călcători de jurămînt ce s-a întîmplat? De vină toţi ştiu că a rămas intacţi, ba unul din ei, ruda onorată a sefului partidului roşu, [e] deputat, poate ministru, mai ştim noi?
Un altul proclamă răsturnarea Domnului şi republică în Ploieşti. Care i-a fost răsplată? Capătă o comandă în armată, e umplut cu decoraţiuni, se alege deputat, e trimis extraordinar şi de onoare al Domnului, intră în funcţiunea celei mai nalte siguranţe publice.
Iată dar trădarea şi călcarea de jurămînt, erijate de roşii în titluri de merit.
Să nu uităm că în acelaşi timp mulţi ofiţeri credincioşi lui Vodă Cuza, care au păzit cu sfinţenie jurămîntul lor, au fost daţi în judecată pentru fidelitatea din armată.
Iată dar fidelitatea şi credinţa nestrămutată degradată de roşii la un fapt ce merită pedeapsă Tot ei sînt aceia cari strigă mereu: ştiinţă lumină civilizaţie ş.a.m.d.
Dar oare cum le aplică
Astăzi chir şeful diviziei şcoalelor din Ministeriul Învăţăturilor Publice care nu ştie scrie şi citi cum se cade un rutinar cu patru clase primare
Iată ştiinţa, lumina, civilizaţia oficială roşie atîrnînd de un om cu patru clase primare.
Se înfiinţează o medalie pentru recompensarea meritelor literare artistice. Există Bucureşti însă o natură catilinară, lipsită de spirit şi de talent, al cărei singur merit e că înjură în mod odios tot ce ţara are onorabil începînd cu M.S. Domnul. El tîrîie în noroi familia domnească batjocoreşte pînă şi umbra copilului mort toate acestea într-un stil scîrbos, c-un cinism care n-are a face de fel cu cinismul antic; apoi strofele sale fără pudoare se cîntă prin cafenelele plebei, sînt aplaudate şi urlete bestiale de aprobare se ridică cînd s-azvîrle cu noroi in umbra unui înger!
Care e răsplata acestui om?
O funcţie însemnată şi medalia Bene merenti pentru merite literare.
Nu mai vorbim de incapacitate şi de ignoranţă. Ieie-se pe rînd şefii de servicii ai roşilor şi se va vedea că aproape toţi sînt oameni cu desăvîrşire ignoranţi, cari nu posedă nici un fel de studii, cari nu pricep nimic din natura serviciilor ce au a le îndeplini.
Statul posedă de ex. o a cincea parte a teritoriului României. De se va întreba cine e şef la Domenii, răspunsul va fi numele unui om fără învăţătură, a cărui singur merit este că e liberal-roşu.
Şi aşa în totul şi în toate.
Toate calităţile rele: ignoranţă, venalitate, trădare, prostie sînt în ochii roşilor singurele titluri de merit, după cari ei fac numirile în funcţiunile statului. Şi aceşti oameni apoi sînt împluţi cu decoraţiuni, cumulează cîte 5-6 funcţiuni importante, îşi creează misiuni şi diurne, se aleg deputaţi în colegiul III şi IV- au încrederea ţării cum am zice.
Dar dacă ţara are neapărata nevoie de-a fi guvernată în modul cel mai liberal posibil, nu are destui liberali cinstiţi? Nu există mulţi, foarte mulţi oameni oneşti într-adevăr, în mare parte tineri, pe cari educaţia în străinătate i-a făcut liberali, şi cari au numai calităţile acestui sistem? Noi nu-i aprobăm, căci regula şi principiul nostru intim rămîne că existenţa şi buna stare a ţării şi a poporului nostru sînt lucrurile de căpetenie, iar principiile după care el se guvernă sînt pentru noi un lucru secundar.
Pozitiv şi necontestabil este că de cînd domnesc principii liberale birurile se-nmulţesc, datoriile publice tot aşa, populaţia din oraşe şi sate moare şi scade văzînd cu ochii, străinii se nmulţesc şi se-mbogăţesc, iar românii scad şi sărăcesc, c-un cuvînt toate relele au căzut ca grindina asupra ţării de cînd ne-am lăsat de obiceiele vechi, precum le apucasem, şi de organizaţia noastră veche, sănătoasă, potrivită cu starea ţării.
Sub domniile naţionale ale sutei a nouăsprezecea mai nu era an bugetar să nu se-ncheie c-un escedent de vro cîteva milioane, nu era an în care populaţia să nu sporească cu vro cîteva zeci de mii de suflete, precum nu era an în care să nu se scrie o carte bună şi înţeleasă de toată naţia de la Tisa pîn’ la Marea Neagră.
A ne-ntoarce îndărăt adevărat că nu mai putem. Sîntem osîndiţi a purta de acuma-nainte greutăţile unei organizaţiuni factice; teamă ne e numai că asupra acestei munci zadarnice de Sisif naţia va fi oprită cel puţin o sută de ani în dezvoltarea ei naturală, dacă nu va pieri chiar.
Astfel am văzut cum sub degetele magice ale roşilor trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bîrfitorii de cafenele- literatori, ignoranţii şi proştii-administratori ai statului român, cum în ochii lor e merit tot ce-n ochii omului cuminte e rău şi vrednic de despreţ şi de pedeapsă.
Pînă cînd aceasta?
Noi nu ne-ndoim că adevărurile noastre vor pătrunde în societatea română. La ce le-am şi scrie dacă n-am avea această convingere? Fără a transige aşadar în privirea principiului nostru fundamental şi nestrămutat că, în loc de a subordona ţara şi împrejurările unor teorii abstracte, din contra, teoriile trebuie să rezulte din starea şi necesităţile ţării, noi totuşi nu sîntem inamicii nici unei idei politice susţinute de oameni oneşti, chiar dacă acea idee n-ar fi potrivită cu starea de lucruri.
Ceea ce am fi aşteptat dar de la alegerile pentru Cameră nu e ca ideile noastre să prevaleze, căci nu le putem impune oricît de bune şi temeinice ar fi, ci ca elementele libera le alese să fie din cele curate, din cele cari n-au amăgit poporul cu vorbe şi au un trecut curat.
Deşi mulţumiţi cu rezultatul general al alegerilor, am fi dorit să avem adversari în genere mai demni decît aciia pe cari administraţia roşie i-a trimis în Cameră.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X