Vechea imputare pe care pururea ne-o făcea presa radicală e că nu credem în naţie, pe cînd dd. radicali s-au identificat atît de mult cu ea încît partidul Mihălescu-Warszawsky reprezintă, ca o cristalizaţiune geometriceşte exactă, toate aspiraţiunile şi voinţele naţiei.
Convingerea noastră intimă a fost însă cu totul contrarie. Am ştiut şi ştim că numai partidul conservator reprezintă şi poate reprezinta o ţară agricolă ca a noastră în privirea adevăratelor ei interese şi că dd. radicali n-au alt rol decît de-a amăgi oraşele cu fraze ieftene şi a esploata ţara în socoteala lor. Mofturile cele subţiri, şurupurile advocăţesti, apocaliptica învăţăturilor liberale- cosmopolite naţia nu le pricepea, şi fiindcă tot ce nu e priceput exercită farmecul necunoscutului, de aceea capetele cu semicultură s-au luat cu droaia după ele, căci ce era mai lesne şi ce convenea mai mult deşertăciunii individuale a fiecăruia decît de-a se crede învăţat citind coloanele „Românului”, şi de-a crede că recitînd fraze de jurnal ai ajuns a întrece prin civilizaţie pe statele cele mai vechi ale continentului european, pe Franţa, pe Anglia, pe Germania.
Dar iată că a venit în rîndul acesta o cestiune pe care naţia o pricepe îndestul şi ca prin minune naţia nu mai este cu dd. radicali, şi aşa e de departe de-a mai fi cu ei încît fondatorii şi glorificatorii gardei orăşeneşti, adică dd. radicali, au trebuit să proceadă la dezarmarea naţiei, să-i ia îndărăt puştile şi cartuşele ce i le încredinţase şi să-i zică: „Naţie dragă, de astă dată tu nu pricepi nimic, deci te oprim de a te amesteca cumva în mod simţitor în daraverile noastre.”
Şi cu toate acestea niciodată naţia n-a avut mai multă dreptate şi radicalii mai puţină, niciodată pericolul unei dominaţiuni străine sub forma ei cea mai scîrboasă n-a fost mai mare decît tocmai astăzi.
Dacă toţi evreii străini şi pămînteni vor căpăta deplinătatea drepturilor civile, Moldova nu mai are de trăit decît zece ani, Ţara Românească treizeci poate. Se va începe atunci acea luptă de exploatare fără de milă atît de favorizată de legislaţiunea liberală care s-a operat înainte de cîteva decenii în California între rasa spaniolă şi cea anglosaxonă şi care s-a sfîrşit prin esterminarea pe calea economică a rasei spaniole. Domnia fanarioţilor a fost o epocă de aur în comparaţie cu domnia de tină a evreilor şi să nu uite nimeni că , evreii fiind clasă de mijloc şi legislaţiunea liberală fiind esclusiv în favorul acestei clase, ei vor deveni aci stăpînii privilegiaţi şi românul slugă la jidan.
Iar guvernul acestei ţări merge atît de departe cu frica şi cu nedestoinicia, dacă nu cu trădarea, încît pe români îi ameninţă cu soarta chedivului din Egipet, detronat de puterile europene; deşi cazul se potriveşte cu noi ca nuca în perete. Chedivul era dator cu bani, era dator a avea miniştrii străini şi a supune finanţele ţărei sale controlului străinătăţei. România nu e datoare nimic evreilor decît doar cu o bună recoltă de cînipă şi cu cîţiva ţăruşi, ciopliţi anume pentru membrii pămînteni ai Alianţei izraelite.
Iar Europa însăşi nici ne ameninţă, nici pretinde ceva în favorul evreilor. Ea a făcut din cestiunea izraelită o cestiune de recunoaştere a independenţei noastre. Dar, de va recunoaşte-o sau nu, pericolele internaţionale ale existenţei noastre naţionale şi de stat rămîn aceleaşi.
Nimic n-a ajutat neutralitatea garantată, nimic nu va ajuta independenţa recunoscută dacă pericole într-adevăr există. Sau e organul guvernului atît de naiv să crează că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate milion de vagabonzi, teritorul României devine sacrosanct şi, dacă nu s-ar putea mănţine un stat apărat de badea Toader, se va putea mănţine unul trădat din capul locului de Iţic şi de Leiba?
Aşadar cu sau fără evrei pericolele internaţionale există şi soluţiunea largă a cestiunii izraelite, propusă de Alianţă şi de redactorii Românului” le-ar adăuga numai prin anemizarea şi slăbirea elementului român, singurul în drept de a exista pe pămîntul nostru şi singurul apărător al lui.
Noi credem că dîndu-le evreilor putinţa de-a deveni români am fi făcut tot ce se poate face. E o concesie mare aceasta, căci pretutindene în Europa evreii emancipaţi, amestecîndu-se în cultura ţării, au falsificat-o şi corupt-o, dar cultura în România e deja o semicultură atît de coruptă şi de radicală prin toate tendenţele încît o picătură de otravă mai mult nu va schimba-o. Adevărata cultură naţională merge ş-aşa alături cu cultura generală şi ea îşi va găsi temeliile numai atunci cînd fiecare ţăran va şti a citi şi a scrie. Oraşele cari în locul sănătosului Anton Pan citesc dramele nesănătoase ale Parisului ş-aşa şi-au pierdut tot rostul unei culturi adevărate şi vor redeveni într-adevăr româneşti cînd vor începe a-şi reînvăţa limba şi obiceiurile de la badea Toader.
În sfîrşit să mai lămurim încă o chestiune. Se face vorbă multă de evrei pămînteni, a căror existenţă o susţin mulţi, între care şi d. dr. Bluntschli.
În realitate însă o seamă de evrei se pot declara pămînteni, deşi nu există, căci nu există evrei cari în familia lor să vorbească româneşte.
Legile prusiene pentru emanciparea evreilor au urmat aceeaşi cale. În principiu toţi evreii erau consideraţi ca străini, deşi aşezaţi de sute de ani în statele regelui Prusiei, şi li s-a recunoscut dreptul de cetăţenie numai acelora cari ştiau scrie şi citi limba germană şi îşi purta condicele de comerţ, îşi făceau contractele şi corespondenţa în această limbă. Iar restul era considerat de străini, n-avea permisiunea de-a se aşeza nici la ţară nici în oraşe, n-avea permisiunea de-a intra ca slugi, ucenici sau calfe, c-un cuvînt marea mulţime era ameninţată cu alungarea peste graniţă şi silită să emigreze.
Şi-n Prusia au existat asemenea legi, fie generale, fie provinciale, pînă la 1869.
Nici Prusia aşadar nu le-a dat evreilor decît posibilitatea de-a deveni germani şi cetăţeni, nimic mai mult. Dar chiar această posibilitate dată au fost şi este combătută de minţile mai luminate.
Învăţatul profesor de drept şi economie politică Robert de Mohl contestă că evreii ar fi devenit într-adevăr germani şi propune escluderea celor pămînteni chiar de la drepturile politice.
Dar se-nţelege că Prusia nu are nici pe d. C. A. Rosetti, nici pe d. Brătianu şi de aceea acolo ideea statului e puternică şi esclude orice elemente putrede şi venetice din mersul dezvoltării ei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X