Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
De mai multe ori am relevat că ideea daco-română ca aspiraţie politică era una din etapele programului balcanic al Rusiei; aceeaşi idee ca aspiraţie naţională [î]şi avea originea şi motorii la Viena. De n-ar fi prea mic cadrul unei foi politice pentru a urmări demonstraţia s-ar putea dovedi caz după caz cum unirea politică a românilor era marele manipul ce se întrebuinţa dintr-o parte pentru a cîştiga simpatiile ţărilor noastre, cum pe de altă parte ideea naţională, conştiinţa deosebirii noastre de celelalte popoare ale Orientului, reamintirea originii romane şi a latinităţii noastre era timp îndelungat contragreutatea ce se opunea unui ideal politic care se promitea a se realiza cu ajutorul slavilor.
„L’Indépendance roumaine” ne-ntreabă dacă se poate dovedi aceasta tot atît de limpede pentru politica austriacă precum se poate face în privirea Rusiei.
Manţinînd deosebirea de mai sus desigur. Rolul pe care-l prescria politica rusească ţărilor române era deosebit de acela pe care socotea a ni-l atribui cea austriacă, dar era dominat de aceeaşi idee.
Citind nota cancelarului Kaunitz către ambasadorul austriac la Constantinopol, Thugut, scrisă acum 105 ani, la 1775, vedem liniamentele politicei tradiţionale a Austriei în Orient.
În situaţia de azi a Porţii scrie Kaunitz, politica noastră secretă trebuie fără îndoială să aibă de scop ca împărăţia turcească să stea în Europa cît se va putea de mult sau cel puţin, în cazul cel mai rău, ca împărăţia să nu fie răsturnată prin Rusia singură şi pentru sine, fără cooperarea necesară a Curţii noastre.
Fără cooperarea necesară, iată cheia atitudinii Austriei de atunci şi pîn-acum. De cîte ori Rusia a declarat război Porţii a trebuit mai întîi să se învoiască asupra cooperării necesare cu Austria. Înţelegerea ultimă de la Reichstadt n-a fost nimic alta decît stabilirea condiţiilor cooperării necesare.
O condiţie însă a cooperării la desfacerea Turciei a fost respectarea celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească. Astfel la 1772 Thugut raportează lui Kaunitz despre conferenţele ce le-a avut cu contele Orlof, conferenţe cari toate se făceau pe baza unei convenţii secrete dintre Austria şi Rusia. În acest raport se asigură de două ori că Maiestatea Sa împărăteasa Rusiei a promis a renunţa de la intenţiile ei asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, că ea nu-şi va schimba cuvîntul dat în privirea Principatelor oricîte biruinţe ar mai avea armata ei. Dar dacă în privinţa aceasta Rusia era legată, ea încerca a-şi cîştiga ţările moraliceşte, smulgînd de la turci concesii politice.
Pe cînd aşadar Rusia trezea mai cu seamă instincte politice în Principate, precum a făcut-o şi cu popoarele de dincolo de Dunăre, Austria stăruia, pe cît era cu putinţă în vremea aceea, de-a contrapune instinctele naţionale ale românilor, căuta a le lămuri deosebirea ce există între ei şi celelalte popoare învecinate, cu toată comunitatea de religie. La 1773 Iosif II asigura pe români că, strănepoţi ai lui Traian, fiind, ei sînt adevăraţi feciori ai săi, deoarece el, proclamat împărat al sacrosanctei Împărăţii romane, poartă singur astăzi moştenirea imperială a Cezarilor din Roma.
Iosif II se privea ca împărat al poporului românesc, şi aceasta prin moştenire de titlu. În districtul Năsăudului el a fondat patru sate româneşti ce există şi astăzi şi ale căror nume proprii împreunate cuprind promisiunea de mîntuire a neamului românesc.
Aceste patru vorbe la un loc sună:
Salva Romuli Parva Nepos.
Ca compliment al şirului de idei de mai sus n-avem decît a aminti trecerea unei însemnate părţi a românilor la uniunea cu catolicismul şi mişcarea de redeşteptare naţională inaugurată după acest eveniment. Această mişcare s-a comunicat repede şi dincoace de Carpaţi, nu fără încuviinţarea Austriei.
Noi nu facem critică nici uneia din aceste serii de idei. Pîn-acum ştim numai atîta că, pe cînd înainte ne era dată putinţa unei dezvoltări normale a poporului după propria lui natură şi propriile lui dispoziţii, prin influenţarea bilaterală de dinafară aceasta, dezvoltare a fost pripită şi bolnăvicioasă.
Partidul roşu din ţara noastră este o creaţiune a politicei străine, căci tuturor le trebuia un element incult şi demagogic de care să poată uza. În această calitate partidul acesta a pus mîna pe aceste idei şi le-a esploatat ca un mijloc comun de agitaţie politică contra elementelor sănătoase şi cuminţi ale ţării. De aci a rezultat apoi neîncrederea crescîndă a Apusului Europei în noi, care ne consideră ca un cuib de dezordine şi răzvrătiri; de aci a rezultat după opinia noastră, şi asprimea cu care li se refuză românilor din provinciile învecinate pînă şi cea mai elementară libertate de dezvoltare.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI