Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
„Gazeta generală” din Augsburg primeşte o lucrare ce tratează tema succesiunii la tron în România şi care, după ce citează art. 82 din Constituţia noastră, continuă espunînd următoarele:
Principele Carol al României e, precum se ştie, fără copii. Născut la 1838, crescut în religia catolică, s-a căsătorit, la noiemvrie 1869, cu princesa protestantă Elisaveta de Wied (născ. 1843). În cel dentîi an al căsătoriei i s-a născut familiei domneşti o princesă, care muri însă la 1874. După unsprezece ani de căsătorie, principele Carol e în prezent fără urmaşi şi, cu toate că posibilitatea de-a avea coborîtori nu este esclusă, totuşi e o împrejurare care dă loc la nelinişte ca dinastia unui stat care abia a devenit independent să se-ntemeieze numai pe doi ochi.
E adevărat că, în cazul unei definitive lipse de coborîtori ai principelui Carol, Constituţiunea română are în vedere pe fraţii săi şi pe coborîtorii lor de sex bărbătesc. Principele are doi fraţi. Cel mai mare, Leopold (născ. 1835, căsătorit cu princesa Antonia de Portugalia), şi cel mai mic, Friedrich (născ. 1843. căsătorit cu princesa de Thurn şi Taxis). După Constituţie principele Leopold ar căta să urmeze, acelaşi principe a cărui candidatură la tronul Spaniei, în vara anului 1870, a dat ocazie la războiul franco-german. Principele Leopold a vizitat de mai multe ori Curtea din România şi a făcut în genere impresia unei persoane plăcute. Perspectivele de viitor ale acestui principe întrec însă cu mult poate însămnătatea tronului României. Abstracţie făcînd de succesiunea sa personală în România, rămîn cei trei fii ai săi, principii Vilelm (născ. 1864), Ferdinand (născ. 1865) şi Carol Anton (născ, 1868), dintre cari unul poate deveni moştenitor al tronului român după renunţarea celorlalţi.
Dar această posibilitate oarecum, teoreticeşte bogată de moştenitori ai tronului din aceeaşi dinastie nu e îndeajuns pentru cerinţele statului român. Cei trei copii ai principelui Leopold n-au fost nicicînd în România; ei primesc o educaţie germană şi catolică; limba română şi felul de-a fi al Ţării româneşti le sînt străine. Ar fi o întreprindere foarte riscată de-a se supune încă o dată esperimentului c-un principe străin, care, după prescripţiile Constituţiei, ar urma în adevăr la tron, dar încolo ar fi străin de ţară în toate privirile şi, într-o poziţie foarte expusă, ar avea să se familiarizeze cu ea abia după, o silinţă de ani întregi.
Cată să ne aducem aminte că, secole de-a rîndul, România au avut domnia electivă, că ideea statornicirii unei dinastii e nouă pentru ţară şi că această idee are nevoie de multă îngrijire pentru ca să prinză rădăcini.
Şi ţara şi principele s-au ocupat mult cu cestiunea aceasta în vremea din urmă. Considerînd textul clar al Constituţiei şi familia Hohenzollern-Sigmaringen, binecuvîntată cu îndestui coborîtori de sex bărbătesc, spiritele n-ar fi trebuit să se preocupe de cestiune cu atîta viociune dacă extraordinarele raporturi dintre partizile din ţară şi atitudinea Domnului faţă cu ele n-ar arunca în consideraţiile acestea un element nou, a cărui discuţie e de-o esenţială însemnătate dacă voim a înţelege starea politică dinlăuntru a României.
După cele spuse mai sus e echitabil de-a nu aştepta de la români în genere un înrădăcinat sentiment de înclinare dinastică: ţara lor a avut sute de ani domnie electivă, principii erau din capul locului aleşi pe cîţiva ani (şapte), arareori au ajuns chiar pînă la capătul acestei scurte domnii, ba adeseori erau răsturnaţi după cîteva luni. Convenţia de la Paris, din 1858, le-a acordat în adevăr Ţărilor principi aleşi pe viaţă.
Dar cel dentîi deja dintre aceşti principi, Alexandru Ioan Cuza, a fost răsturnat, în noaptea de 22/23 fevruarie 1866, după o domnie de abia şapte ani: trei ofiţeri pătrunseră în camera sa de culcare şi-l siliră să abdice; maiorul Leca, care în acea noapte comanda garda palatului, era în înţelegere cu conspiratorii şi lăsă să se întîmple totul.
Modul cu care a fost răsturnat Cuza a produs o reacţie binefăcătoare într-o parte a ţării. Partea cea mai integră a armatei s-au esprimat cu indignare în contra acelor ofiţeri ce comiseseră o îndoită călcare de jurămînt şi o parte a junimii, mai cu seamă partidul junei drepte din Iaşi şi din Bucureşti, e convinsă înainte de toate şi din principiu că stabilitatea liniştită a dinastiei e întîia condiţie pentru dezvoltarea priincioasă a ţării. Cînd prinţul Grigorie Sturza, mult timp căpetenia aşa-numitului comitet conservator-liberal din Iaşi, a început în Bucureşti o agitaţie, la finele anului 1879, sub pretextul
„Democraţiei naţionale” – precum se numea foaia sa – şi cînd adevăratele sale scopuri în privirea dinastiei părură cam neclare, a fost numaidecît părăsit de juna dreaptă, a cătat să iasă din comitet şi a fost paralizat prin împrejurarea că deja la finele anului 1880 a trebuit să-nceteze cu foaia.
Un sîmbure sănătos de cristalizare monarhică şi dinastică există aşadar în ţară; el se dezvoltă şi se răspîndeşte în mod natural. Dar faţă cu el sînt, se-nţelege, şi elemente flotante. Nu zicem că s-ar cădea să atribuim şefului lor intelectual, actualului prezident al Camerei, C. A. Rosetti, sau ministrului-president Ioan Brătianu, idei de răsturnare imediată. Desigur nu. Dar cei mai mulţi din partizanii lor nu tăgăduiesc deloc că adevăratul lor ideal politic e republica. D. C. A. Rosetti e un vechi revoluţionar, care-a stat şi o fi stînd încă în legături intime cu răsturnătorii din Europa apuseană; în timpul din urmă fiii săi s-au manifestat în public ca partizani ai celui mai estrem curent din Italia şi din Franţa şi, din cînd în cînd, apar în
„Românul”, organul de căpetenie al partidului azi la guvern, manifestaţiuni de-ale acestor d-ni în favorul Comunei. Rochefort, Olivier Pain şi domnişoara Luiza Michel par a fi luceferii conducători ai acestei direcţii estreme.
În mod sporadic se cam întîmplă, de acestea în toate monarhiile Europei. Dar original şi specific românesc e în adevăr că asemenea manifestaţii îndrăznesc să se arate fără de nici o jenă înlăuntrul unei partide guvernamentale, precum sînt azi liberalii, şi-ntr-un organ al guvernului, cum e ,”Românul”. Dar în sfîrşit acestea se mai pot scuza ca o oscilaţie de partid constituţional, care vibrează, ce-i drept, într-o amplitudine prea de tot depărtată, deci s-ar putea aştepta în linişte pînă ce, din lupta celor două curenturi, cel monarhic şi dinastic va cîştiga o precumpănire necontestată şi va influinţa astfel asupra generaţiei viitoare încît urmaşii principelui Carol să afle un sprijin sigur în conştiinţele supuşilor lor.
Dacă lucrurile ar sta astfel, în această nedeterminată generalitate, am, avea de aşteptat dezvoltarea lor şi n-am fi prea avut la ce le atinge. Dar îndeosebi în privirea principelui Carol s-au ivit, înlăuntrul partidei radical-liberale azi la putere, nişte incidente oficiale pe cari cată să le relevăm cu atît mai mult cu cît pun pe gînduri pe partizanii dinastiei. Unele din aceste acte le vom aminti pe scurt, abţinîndu-ne încolo de la orice comentar.
La începutul anului 1871, Ion Ghica, fostul bei de Samos, era ministru-prezident. (A nu se confunda cu prinţul Dimitrie Ghica, un credincios dinastic). Ion Ghica a trecut pururea în ţară drept om care-a studiat înalta şcoală de politică bizantină la izvor, în Turcia. Modul cu care, în ianuarie, fevruarie şi martie 1871, a tratat cestiunea Strousberg, căutînd a-l compromite pe principele Carol, dădea ocazie la temerile cele mai tele. Lucrul s-a sfîrşit c-un fel de izbucnire, cu scandalul de uliţă contra anivesării împăratului Wilhelm, pregătită de comunitatea germană din Bucureşti. Acest scandal, în care-şi aveau codiţele şi cîţiva membri ai guvernului (d. de Radowitz ne-ar putea-o povesti aceasta), a avut în adevăr de rezultat că principele şi principesa se hotărîră să abdice şi să predea guvernul în mînile foastei locotenente domneşti. In acea noapte încurajarea energică a conservatorilor l-a mişcat pe Domn să persiste şi ministeriul Lascar Catargiu (1871-1876) a readus liniştea în ţară.
În acea epocă rea a Camerei, în primele luni ale anului 1871, un domn, cunoscut numai ca partizan orb al lui Ion Ghica, d. Câmpineanu, făcea în contra Domnitorului o opoziţie care era de poveste în lume. Într-o şedinţă oficială a Camerei d-sa lua drept temă o scrisoare publicată în „Gazeta generală din Augsburg” la 27 ianuarie 1871 şi atribuită direct principelui Carol, din care se vedeau intenţii de abdicare şi declară categoric că principele poate să abdice în adevăr, căci între el şi ţară e un abis care nu se va umplea nicicînd.
Dar abia căzu, la 1876, ministeriul conservator, abia veni la cîrmă I. Brătianu cu partidul radical liberal şi iată că d. Câmpineanu fu distins în toate chipurile ca un copil favorit al partidului. A fost pururea ministru, ba de justiţie, ba de externe, ba de finanţe, iar în curgerea anului 1880 i se dete poziţia cea mai preferabilă din toate, numindu-se guvernor general al Băncii Naţionale, acum înfiinţată.
În anul 1875, cînd opoziţia radicală era mai pornită în contra ministerului Catargiu şi se unea cu făţişi agitatori antidinastici, a apărut o broşură (datată 6 august 1875), sub pseudonimul Iordache Vulpescu şi avînd de autor un advocat mofluz din Iaşi. E destul să cităm titlul acestui pasquil: „Spionul prusian, sau principele Carol de Hohenzollern, Domnitorul României”. Cu venirea radicalilor la putere, sub Brătianu la 1876, şi acest domn a fost favorizat în mod escepţional, a fost candidat al guvernului la alegerile de deputaţi şi, în timpul războiului ruso-român, a fost comisar civil al României pe lîngă oştirile ruseşti, o poziţie oficială ostensibil distinsă.
În iulie, anul 1876, ministeriul Brătianu, care avea să execute Tratatul de Berlin cu pierderea Basarabiei şi cu silita soluţiune constituţională a cestiunii izraelite, se clătina. După ce-şi dăduse demisia, ministeriul s-a modificat în parte după culisele Camerii; maiorul de odinioară Lecca, înaintat între acestea la general, a fost numit în mod semnificativ ministru de război, cu toată îndoita călcare de jurămînt la răsturnarea principelui Cuza.
În anul 1875, în timpul aprigei opoziţii contra ministeriului Catargiu, se distinse în genul presei celei rele un domn oarecare, anume Orăşanu. În România există absolută libertate de presă, deci se-nţelege şi multe excese desfrînate, de cari n-am avea a ne mira îndealtmintrelea. Acest domn Orăşanu, un măscărici comun, publică mai multe lucruri direct în contra principelui Carol şi a principesei Elisabeta. Astfel de ex. apăru în foaia sa umoristică „Ghimpele”, în numărul de la 9 noiemvrie 1875, o ilustraţie care întrecea orice margine de batjocură necalificabilă contra familiei domneşti, lucru ce nu-l putem povesti. În aceeaşi foaie d. Orăşanu publică o poezie asupra unui cîne hîrîitor, româneşte, c-o expresie trivială,
„şarlă”, aluzie evidentă la numele francez al principelui, Charles; în acea poezie i se dă cînelui sfatul să treacă graniţa cu coada-ntre picioare. Şi celelalte publicaţii ale acestui domn sînt de acelaşi soi. Trebuie să cerem scuze cititorilor „Gazetei generale” că pomenim asemenea lucruri, dar citarea lor va fi numaidecît motivată prin următoarea indicaţie: după retragerea lui Catargiu, acest d. Orăşanu a fost propus de ministerul Brătianu să fie decorat şi-ntr-adevăr numele său străluceşte în „Monitorul oficial” cu medalia Bene-merenti pentru meritele sale literare.
Între ofiţerii cari, la 1866, a luat parte la conjuraţiunea contra lui Vodă Cuza, conjuraţiune pentru soldaţi în orice caz criminală, se afla şi un d. căpitan Alexandru Candiano-Popescu. Cariera ulterioară a acestui domn s-a distins în aceeaşi direcţie. Cunoscut ca partizan necondiţionat al radicalilor, făcu în august 1870 o mişcare de răscoală în oraşul Ploieşti şi proclamă detronarea principelui Carol şi introducerea republicei; aceasta în timpul bătăliei de la Worth, de la care dumnealor aşteptaseră victoria Franţei şi nimicirea Germaniei, pe care-ncercau s-o sconteze. Acest curios erou a fost asemenea distins de către ministeriul Brătianu; de la 1876 încoace avansă la rangul de locotenent-colonel şi acum, 2 (14) noiemvrie 1880, stă în „Monitor” că e numit adiutant personal al Domnului în locul unui colonel mai vechi şi credincios, care, ce-i dreptul, nu s-a ocupat nicicînd cu politica.
Faţă cu toate faptele acestea, cari nu sînt izolate şi pe lîngă cari se pot cita multe altele încă din administraţia ministerului actual, avem dreptul să întrebăm: iar vor radicalii să-l împingă pe Domn încet-încet la abdicare, ca acum zece ani, sau lucrurile acestea se-ntîmplă cu liberul consentiment al principelui, pe baza unei politici interne urmate cu consecuenţă? Înţelesul acestei politice ar fi atunci de-a apropia de Curte elementele duşmane dinastiei şi de-a le împăca astfel prin mărinimoase favori încît ele să nu mai constituie pe viitor un pericol pentru monarhie.
Poate că această politică are vederi largi şi e prudentă. Poate că exministrului Lecca [î]i va veni mai greu să-şi trădeze principele decum [î]i fusese odinioară maiorului Lecca; poate că excomisarul civil se va sfi de a vorbi de „spionul prusian” aşa precum o făcuse odinioară acela ce nu era, decît advocat la Iaşi; poate că d. Orăşanu, decorat cu Bene- merenti, va găsi că, în calitate de satiric, n-avea dreptate cînd făcea poezii asupra cînelui şarlă; poate că d. Câmpineanu va fi descoperit că abizul dintre România şi principele Carol s-a împlut cu totul cu diferitele portofolii de ministru de cari d-sa a avut parte şi în fine se poate ca d-lui locotenent-colonel Candiano-Popescu, acum adiutant personal al principelui domnitor, să-i fie groază astăzi de republica căpitanului Candiano-Popescu.
Poate da; dar poate nu. Poate că aceştia sînt oameni cari au dovedit deja prin fapte că pot trece peste consideraţii cu totul altele decît cele de cuviinţă şi gratitudine şi poate că generaţia tînără de români, care creşte văzînd astfel de exemple de încurajare pentru asemenea fapte, e un teren cam înfoiat pentru rădăcinile arborului genealogic al principelui domnitor de Hohenzollern în România.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI
Mihai-Eminescu.Ro