Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Vorbind de moatea ţarului ne servim de o broşură oficială, scrisă în limba rusească şi intitulată: Ultimele ore ale vieţii împăratului Nicolae I. Acest prinţ a fost un suveran foarte religios, un auster părinte de familie, un om politic mult ataşat tradiţiunilor naţiunii sale. Fiind puţin accesibil ideilor de progres, el s-a arătat foarte ostil teorielor şi faptelor pe cari revoluţiunea franceză de la 1830 şi 1848 le răsp\ndise sau provocase în Europa. El făcuse mari dificultăţi spre a recunoaşte monarhia franceză din iulie. El a combătut din răsputeri guvernul din februare. Cât despre guvernul din 2 decembre, consacrat printr-un plebiscit, el îl considera ca o personificaţiune a antilegitimităţii. După douăzeci şi nouă de ani (1825 – 1854) de o domnie destul de fericită, îşi văzu prestigiul compromis într-un război în care alianţa turcilor, englejilor şi francejilor [î ]i pregăti serioase încurcături. Opiniunea Rusiei, a nobilimei sale, a armatei sale, chiar a familiei sale, n-a putut să-l oprească; primele neizbânde ale armelor sale îl iritară. În acest moment broşura oficială rusească începe să nareze moartea acestui august personaj. În cursul anului 1854, munca necontenită, grijile politice şi altele [î ]i zdruncinaseră sănătatea înfloritoare până aci, şi constituţiunea cea robustă. Deşi mai de multe ori a fost silit să zacă, niciodată însă n-a voit să se publice buletine despre sănătatea sa. La 9 februare 1855, deşi d-abia însănătoşat, trecu în revistă trupele cari erau să intre în campanie.
Medicii, voind să i se opună, el [î ]i întrebă: „V-aţi îngriji de boala mea dacă aş fi simplu soldat?” –
„Desigur, Sire, răspunseră medicii, n-am permite nici unui soldat să iasă din spital dacă, ar fi în starea în care se află Majestatea Voastră”. – „Ei bine, faceţi-vă datoria şi lăsaţi-mă să-mi fac pe a mea!” A doua zi împăratul iar făcu imprudenţa de a ieşi, răul se mări şi plămânul drept fu atins. Vineri la 11 fu nevoi să întrerupă datoriele religioase ale primei săptămâni din postul mare, pe care-l ţinea cu toată familia, şi căzu iar în pat. La 17 februare pericolul deveni aşa de evident, aşa de ameninţător, încât medicii crezură că trebuie să-l facă cunoscut marelui duce moştenitor. Acesta se decise să prevină pe augusta sa mamă, care, susţinută printr-o tărie ce numai credinţa o inspiră, se duse lângă patul murindului. Împăratul nu se aştepta la vizita împărătesei; ea se aplecă şi-i zise cu o voce prea dulce: „Amicul meu, n-ai putut să-ţi termini devoţiunile începute, nu te-ai cuminicaţ cu noi ca altădată; de ce n- ai face-o acum? Ştii că pentru un creştin nu e alt remediu mai salutar şi că, mulţi bolnavi s-au simţit în urmă, mai uşuraţi „. „Cum! răspunse iute împăratul, aici în pat? Aceasta e imposibil! Sunt totdauna fericit, totdauna doritor să-mi îndeplinesc datoria; voi face-o când voi fi în picioare, când Dumnezeu îmi va da forţe. Altfel m-aş putea eu prezenta înaintea lui culcat, dezbrăcat?” Acest respect şi fervoare avea el pentru lucrurile sfinte. Împărăteasa păstră tăcere; ochii ei se umplură de lacrimi şi forţele o părăsiră. – „Sunt eu oare în pericol? întrebă împăratul…” apoi se opri îndată şi el se pregăti să primească sacramentele. La două ore după miezul nopţii medicul, pe care împăratul îl onora cu încrederea sa, pierduse orice speranţă de a prelungi viaţa bolnavului. Animat şi în acelaşi timp îngrozit de sentimentul marei şi austerei datorii ce avea de împlinit şi pe care venea să i-o amintească un bilet scris în grabă de unul dimprejurul împăratului, el se hotărâ să declare adevărul augustului muribund. El începu să vorbească de întâlnirea sa cu duhovnicul Maj. Sale, „o cunoştinţă bună şi veche”. „Da, zise împăratul, este un om demn şi brav; când l-ai cunoscut?” „în nişte împrejurări foarte triste, răspunse doctorul, când cu ultima boală a Doamnei Mare Ducese Alexandra Nicolaevna ; ne-am adus aminte ieri cu Maj. Sa împărăteasa; cât ar dori ea ca să-i permiteţi a veni să se roage lângă patul vostru, pentru ca Dumnezeu să vă deie sănătate cât mai curând „. Împăratul înţelese; el întoarse spre medic o privire fermă şi întrebătoare şi, cu vocea sa ordinară, zise: „Spune-mi deci, ce e? Am să mor?” Apoi ordonă să cheme pe fiul său cel mai mare, apoi pe fiul său Constantin cu ceilalţi copii şi pe împărăteasa. Însuşi împăratul anunţă apropiata sa moarte marelui duce Alexandru; membrii familiei cătară să se retragă, făcând loc duhovnicului Maj. Sale. După ce a fost împărtăşit, familia intră iarăşi; el ordonă să anunţe prin telegraf la Moscova, Varşovia şi Kiev că împăratul moare şi, vorbind de sine însuşi ca şi cum n-ar mai trăi, el adause: „Împăratul zice adio Moscuei „. Împăratul mai trăi câteva ore, păstrându-şi mintea întreagă, prescriind oarecari demersuri şi încurajând pe ai săi.
Pe când, după invitaţia sa, preotul cetea rugăciunile de agonie, împăratul îl ascultă cu o mare atenţiune. El făcu adeseori semnul crucii şi în fine îşi apăsă buzele pe crucea din mâna preotului. Nemaiavând forţe de a se exprima prin cuvinte, el arată preotului, printr-o ultimă privire, pe împărăteasa şi pe moştenitorul, ca şi cum i-ar fi zis să-i consoleze şi să se roage pentru ei. De aci nu mai părăsi mânile lor, cari le strângea în ale sale. În fine, douăzeci minute după amiazi strânsoarea mânilor sale dispăru cu ultima bătaie de inimă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII