Dimitrie Petrino, cunoscut şi sub epitetul de bard al Bucovinei, a încetat din viaţă sîmbătă 29 aprilie la 1 oră după amiazăzi în spitalul Brîncovenesc. Luni la 4 ore i s-a făcut înmormîntarea la cimitirul Şerban-Vodă, după un serviciu funebru oficiat în biserica Doamna Bălaşa.
Familia sa e originară din Moldova, de unde trecu în Basarabia rusească şi de aci în Bucovina, unde a fost născut Dimitrie.
Însurat foarte de tînăr cu frumoasa fiică a baronului de Buchenthal- boier român din Bucovina- fu adînc lovit de moartea soţiei sale, în amintirea căreia a scris cele dintîi şi cele mai bune poezii: Florile de mormînt. Micei broşuri îi urmă în curînd un volum mai mare, Lumine şi umbre, apoi un poem epic, scris sub impresia lui Rolla al lui Alfred de Musset, intitulat Raul. Puţin după aceasta trecu din Bucovina în Moldova. Un defect, rezultat din tifos, adecă surzirea deplină de amîndouă urechile, îl făcea impropriu pentru însărcinări publice de o activitate mai întinsă. Încă ministrul Maiorescu îl numise director al bibliotecei din Iaşi. Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie poetic, fie artistic în genere, e atras în vîrtejul jucăriilor politice, tot astfel s-a întîmplat că şi Petrino a fost ademenit prin făgăduinţe, tîrît în vîrtejul vieţii politice şi tot prin instigaţiile coteriei politice care îl captivase, a fost împins la publicarea mai multor lucruri ce erau mai prejos de demnitatea unui adevărat talent. În această vreme a publicat două poeme din care una, La gura sobei, e bună, cealaltă, Legenda nurului, e slabă. Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în „România liberă” şi cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încît se vede că înrîurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. Dar, în sfîrşit, de mortuis nil nisi bene. Talent a avut, poet era! Cît despre celelalte calităţi ale caracterului, nu a inteligenţei, ele astăzi nu mai sînt. E bine chiar că de la cei mai mulţi oameni cari se deosibesc întrucîtva de turma cea mare şi neagră, de turma celor răi şi mărginiţi totodată, nu rămîn în urmă decît faptele inteligenţei.
Înmormîntarea poetului Dimitrie Petrino a fost simplă şi tristă. Cîţiva amici politici şi cîţiva stimatori ai talentelor lui, cu totul vreo douăzeci de persoane, erau adunate împrejurul coşciugului. D. N. Ionescu a rostit un discurs funebru plin de vervă declamatorie; a vorbit despre drepturile României asupra Bucovinei, despre regimentul al treisprezecelea de dorobanţi, despre hotărîrea românilor de a nu ceda Basarabia; ne-a spus că raposatul, fost milionar de mai multe ori şi născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu şi rang, şi-a părăsit ţara, fiindcă era democrat şi voia să trăiască ca democrat, fiindcă despreţuia deşertăciunea lumească şi îşi iubea naţiunea.
Cît de trist e a vedea un poet mort şi a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbeşte!? În o viaţă atît de bogată şi atît de zbuciumată, d. N. Ionescu nu a găsit decît un hîrb democratic!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X