Sibiu, 1878, Tipografia lui Ios Drotleff & Comp., 1 vol. 8°- Preţul 25 cr. v. a.
Abcdarul d-lui Petri e compus amăsurat cu cererile pedagogiei moderne. Urmînd principiile scriptologiei, adică a învăţării citirii prin scriere, el cuprinde o parte (întîia) numai cu litere de scrisoare. Învăţînd de timpuriu a scrie, şi anume deodată cu cititul, şcolarii sînt de-a pururea activi şi, pe cînd învăţătorul (mai ales cel sătesc) se ocupă cu cei mai înaintaţi, cei începători se pot pune la scris. Alt folos al învăţării cititului scriind e că se face de prisos silabizarea şi se introduce de sine insonarea.
Pe întîiele pagini sînt elementele desemnului şi a scrisorii, adică puncte, linii drepte şi figuri construite din linii drepte, apoi linii strîmbe şi trăsăturile subţiri, cele groase şi îndoite, cari constituie elementele materiale ale scrisorii. În urmă vin toate literile mici cu sonul original, rînduite genetic, adică astfel încît după cel mai uşor de scris, de ex. i, urmează o, apoi a, u, e, apoi din consoane n, m şi a.m.d. Copilul nu citeşte nicăieri silabe izolate fără de înţeles, ci pretutindenea împreunează cu sunetele ce le rosteşte un înţeles concret, încît se evită învăţătura mecanică. Rostind cuvinte cu înţeles concret, i se prezintă o icoană în minte; el învaţă cugetînd.
Abecedarul d-lui Petri e scris cu semne, adică cu ortografia de dincoace de Carpaţi. Zicem ortografie pentru ca să fim înţeleşi, deşi aplicat la modurile noastre de a scrie cuvîntul cuprinde o contradictio in adjecto. Cum se pot numi într-adevăr mai multe moduri de-a scrie ortografii cînd între toate nici una nu e bună sau esclusiv numai una ar putea fi bună?
Cauzele cari l-au făcut să admită scrierea de dincoace le spune însuşi în prospectul alăturat cărţii. Ortografia, zice d-sa, este cea cu „semne” pentru că:
- Aşa scrie astăzi majoritatea românilor şi nu avem presemne că ea se va acomoda minorităţii, iar unitatea „ortografică” este pentru noi românii un bun mare, la care trebuie să tindem cu toţi cu orice preţ.
- În cărţile cu ortografie fără semne şcolarii începători sînt nevoiţi a ceti cuvintele cari conţin sonuri derivate „de două ori”, o dată aşa cum ele se prezintă ochiului d.e. saratura, apoi aşa cum le dictează auzul românesc: „sărătură”. Chiar şi etimologişti pronunţaţi ca d. Bariţ încă recunosc „că pentru începători este greu a ceti fără semne” („Observatorul”, nr. 8).
- Cuvintele nouă sau adecă „neologismii” se pronunţă adeseori cu totul fals, mai ales cînd învăţătorii nu ştiu latineşte. Astfel am auzit însumi cum elevi şi învăţători pronunţau: timpurii în loc de timpuriu, amiciţiă în loc de amiceaţă (amiciţie) etc., pentru că era scris, timpuriu, amicetia. Unii mai pronunţau „gerunz”, alţi „gerundiu”, unii „concoarză”, alţii „concordie” etc. Tot aşa, de nu mai rău, o păţim cu numele proprie; R. D. canonic Şerban din Gherla cetea la un esamen în Năsăud consecinţe Ţîşeni în loc de Titieni (numele unui învăţător).
Autorul ne spune şi greutăţile administrative cu care au a lupta cărţile româneşti dincolo.
O grijă deosebită am avut- zice- la compunerea acestui Abcdar, ca să nu cadă şi el sub interdicţiunea guvernului, şi am cuvinte a crede că mi-a succes a încunjura în pace această stîncă periculoasă. În adevăr insp[ectorul] r[egesc] de şcoală, d. Fr. Koos, din Bistriţa, a publicat în ziarul „KeIet” din Cluş (nr. 284 de la 12 dec. 1877) asupra noului Abcdar o recenziune în termini prea măgulitori pentru mine, terminînd prin a-l recomanda colegilor săi şi autorităţilor scolastice cu toată căldura, ceea ce se poate lua drept „aprobare din partea guvernului”.
Recenziunea ziarului unguresc e următoarea:
Scoţînd la lumină noul său abcdar- „oprit în amîndouă ediţiunile de mai înainte” autorul a eliminat cu îngrijire toate pasagele dificultate de guvern, manţinînd însă, ba chiar emendînd împărţirea, pe care însuşi guvernul a numit-o „metodică”.
…Abcdarul are două părţi, una scrisă, alta tipărită. Cuprinsul şi planul abcdarului vădesc îndată pe eminentul bărbat de specialitate. Esteriorul cărţii este aşa de elegant încît face onoare tipografiei Drotleff & Comp. Preţul e numai 25 cr., care cu privire la ediţiunea elegantă şi estetică este moderat. Din parte-mi recomand cu cea mai mare căldură colegilor mei inspectori şi autorităţilor şcolare acest Abcdar, cu atît mai vîrtos, căci, în cît ştiu eu, un Abcdar românesc mai eminent decît acesta nu esistă nici unul. Doresc, în interesul învăţămîntului şi al eminentului autor, cu această ediţiune să treacă cît mai curînd.
Dacă nu ne înşelăm, d. Fr. Koos, inspectorul şcolar în ţinutul Bistriţei, este identic cu preotul maghiar care petrecea într-o vreme în Bucureşti şi a avut neplăceri cu chiar poporenii (maghiari) ai bisericei sale din cauza înfocatului său naţionalism, care neliniştea viaţa pacinică a micei colonii maghiare din oraşul nostru. Tempi passati.
Pe noi ne interesează mai cu seamă pasul ortografic făcut de autor.
Mergem mai departe şi zicem că nu unitatea ortografică e un bun mare pentru români, ci unitatea limbei. Într-adevăr, pe la a. 1640 şi ceva, în urma ridicării lui Luther, s-a introdus în bisericele reformate limba naţională şi această tipărire de cărţi clerice în limbele deosebite a fost întrebuinţată ca mijloc pentru a calviniza pe români. Atunci biserica română, în ramura ei cea cu totul neatîrnată, mitropolia Moldovei şi a Sucevei, a luat iniţiativa unui sinod pentru părţile locuite de români şi a admis, ca măsură contrarie reformaţiunii, tipărirea de cărţi româneşti ortodoxe, pentru a feri poporul şi preoţimea de a se adăpa la izvoare eretice. Din reforma protestantă a răsărit această reformă în biserica română, care şi-a imprimat pe de-a pururea urma ei binefăcătoare în dezvoltarea noastră.
Cel mai mare noroc pentru bătrîni a fost desigur acela de a nu şti latineşte. Luînd limba astfel cum crescuse ea în propria ei individualitate, bătrînii au creat o ortografie pentru români cum ea nu are păreche în nici una din limbile moderne. Înzestraţi cu o fineţă nemaipomenită a auzului şi cu un bun-simţ de care noi ne-am înstrăinat de mult, ei au simţit care dialect anume- dacă putem numi dialecte deosebirile dintre noi- este acela ce trebuie cultivat. Moldoveni şi munteni au tipărit în veacul al şaptesprezecelea cărţi care, ca oglindă a pronunţiei vie, admise ca clasică, nu lasă nimic de adaos şi nimic de scăzut. Abia în epoca fanarioţilor, sub înrîurirea nimicitoare a lor, limba începe a-şi pierde unitatea ortoepică şi tinereţea ei naivă care străluceşte în cronicari. Dar pe la capătul domniei fanariote românii de peste Carpaţi încep să înveţe latineşte şi, mişcaţi de o ură neînţeleasă contra bietelor semne cari nu le păcătuise nimic şi a bietelor cuvinte cu care poporul în curs de atîtea veacuri îşi făcuse locuţiuni, proverbe, cîntece şi poveşti, învăţaţii au năvălit să stingă de pe faţa pămîntului acea minunată operă la care contribuise milioane de capete, în mare parte foarte bine formate, şi zeci de cărturari cu bun-simţ şi cu auz credincios.
Ce-a putut ieşi dintr-asta decît o adevărată vavilonie?
Sîntem şi azi încă departe de restabilirea vechei noastre unităţi ortoepice. Dar încercările de a ajunge la ea sînt multe, unele mai izbutite, altele mai slabe. Astfel vedem pe chiar autorul abecedarului întrebuinţînd încă ó şi é în loc de oa şi ea, deşi în aceste unităţi sunetare partea pe care cade tonul e tocmai a şi nu o sau e. O şi e nu sînt decît 1/4 a sonului deplin, iar a e întreg. Aceste pătrimi de son au aceeaşi cantitate ca şi ĭ consonans în iată, iapă zarbă. Un semn că e astfel e pronunţia vie, care a eliminat aceste pătrimi de sonuri; căci din ţeară s-au făcut ţară, din feată fată, din afoară afară ş.a.m.d.
Tot astfel de greşită ni se pare scrierea aşa-numitelor sunete derivate cu semnul sunetului originar din care derivă. Aşa d cînd avem echivalentul lui în Z ni se pare de prisos. În genere întrebăm ce are a face originea, etimologia unui sunet cu scrierea lui? Nimic. Cum va scrie autorul- pentru a pune în evidenţă- sunetul j, cînd se derivă din z + ĭ consonans? Astfel englez face pluralul engleji, verbul o putrezi dă naştere substantivului putrejune, verbul a repezi- substantivului repejune; apoi sînt mulţime de numiri colective cari se termină în ez sau az şi au regulat ej la plural precum genoveji, franţuji, olandeji, engleji, portugeji, apoi praz/praji, obras/obraji, viteaz/viteji etc.
Un exemplu şi mai ciudat. Ch (X) se preface în limba noastră înaintea lui i consonans în ş de ex.: Leach, Leşi; Ierarch, Ierarşi, ş.a. Dorim a şti cum ar scrie d. Petri pe acest ş ca să se vadă din ce sunet originar derivă.
Rezumăm opinia noastră în privirea ortografiei astfel. A cerceta vorbirea vie a poporului din toate părţile şi a suma fenomenele sub legi generale fonologice e treaba filologiei române; tot astfel e treaba ei de-a căuta originile cuvintelor. Dar în ortografie ca atare n-are să se răsfrîngă munca filologilor, căci nu e treaba ei de-a oglindi originile cuvintelor. Ca oglindă a pronunţiei aceleia care s-a recunoscut de cătră poporul întreg ca ortoepică, şi aceasta nu prin convenţie, ci în mod istoric, ea trebuie să păstreze acest caracter. Filologia poate schimba întru-cîtva ortoepia, şi atunci ortografia [î]i urmează pe această cale. Mai departe nu merge, nu trebuie să meargă legătura între acea ştiinţă abstractă şi-ntre scriere, care trebuie să fie accesibilă cu înlesnire poporului întreg.
Cu toate acestea noul Abecedar este un progres spre bine şi de aceea-i dorim bună izbutire.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X