Duminica trecută d. Pogor a dezvoltat în sala Universităţei privirea teoretică asupra materiei conferinţelor din acest an. D-sa a arătat că crierul omenesc singur este deprins a reduce orice efect la cauză şi orice cauză la efect, şi neputând la ‘nceput să pătrundă natura lor, el s-a temut de unele, au iubit pe celelalte, însă nu in abstracto, ci în formele cu totul concrete în cari i se prezentaseră. De-aci s-a născut fetişismul, adorarea obiectelor din natură, întrucât ele erau privite ca cauze stricăcioase sau folositoare omului. După aceea însă inteligenţa omenească bagă de samă că o serie întreagă de fenomene e pătrunsă de o singură lege, că afară de şirul văzut al lucrurilor trecătoare există oarecum ceva mai nalt decît ele şi mai presus lor. Cea mai naturală presupunere era deci că există fiinţe care dirig cu intenţie fenomenele naturale şi că ar avea formă şi natură mai mult sau mai puţin omenească. De aci se naşte politeismul. Dar mintea cercetătoare găsi curând că aceste grupe de varietăţi ale fenomenelor stau în unire, că universul întreg e supus unei legături care dovedea unitatea legii fundamentale, a cării emenaţiuni erau toate celelalte, că toate fenomenele nu erau decât umbrele uneia şi aceleiaşi fiinţe, presupusă ca fiind în natură. Acesta era panteismul. Când s-au presupus că şi această lege universală nu este în lume, ci afară de ea, s-au format monoteismul, prin care s-au personificat principiul universului printr-un antropomorfism subtil.
Cu totul deosebit de aceste sisteme, al căror izvor a fost esperienţa lucrurilor din afară, este idealismul lui Kant. Kant nu consideră legătura infinită între fenomene, ci supune cercetării însuşi organul care le reproduce. Deosebind lumea de dinafară de intelectul ce o reflectează, Kant conchide că în sine lumea ne rămâne necunoscută, şi nu avem înainte-ne decât rezultatul propriului nostru aparat al cugetării; că crierul este o oglindă care reflectează lumea într-un mod atât de propriu încât nimeni nu este îndreptăţit de a judeca de la legile cugetării sale la legile cari domnesc universul. Astfel el disface ca un ceasornicar întreg aparatul cugetării şi arată că esperienţa nu este nimic decât analizarea unor reacţiuni ale sistemului nostru nervos.
Cel mai nou sistem metafizic este materialismul. Acesta stabileşte că cestiunile metafizice, neputând fi dezlegate, sunt a se înlătura cu totul, rămâind ca esperimentele ştiinţifice şi deducerile cu totul esacte din ele să înlocuiască această activitate specifică şi cu totul neatârnată a crierului. Obiectul percepţiunei noastre este odată materia şi pretutindenea materia, încât presupunerea că afară de aceasta n-ar mai esista nimic pare la întâia vedere justificată.
În fine prelectorul aduce aminte că întrebările metafizicei nu vor avea niciodată o soluţiune suficientă, din care cauză vor şi rămâne [a] totdeauna întrebări ce vor ocupa inteligenţile omeneşti; apoi că scopul seriei de prelegeri nu este de-a convinge pe public despre adevărul cutărui sau cutărui sistem, ci numai de-a da o idee clară despre modul cum s-au făcut în vremi deosebite lucrarea metafizică a inteligenţei omeneşti.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 196