Creștinismul și naționalismul lui Eminescu, precursor al Marii Uniri: “Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei.” [„ÎN ZIUA DE 15/27 AUGUST…”] – Apel pentru SERBAREA DE LA PUTNA

Viena-n 4 mart 870

Domnilor şi fraţilor,

În ziua de 15/27 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marie, vergina castă şi totuşi mama care din sănul ei a născut pe reprezintantele libertăţii, pe martirul omenimei lănţuite, pe Crist.

Această zi s-a-ntîmplat să fie patroana mănăstirei Putnei, fondată de cătră eroul naţiunei româneşti Ştefan cel Mare. Puternic şi înfricoşat în răzbel, el era pios şi blînd în pace; căci cîte răzbele, atîtea azile ale rugăciunei şi ale inimei înfrînte, atîtea mănăstiri.

Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sînte care-a conceput în sînul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!

Dar acea serbare, deşi va avea caracter religios, prin omogenitatea de naţionalitate şi limbă a acelora ce vor serba-o şi prin împrejurarea că se va ţinea lîngă mormîntul lui Ştefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă, afară de cel religios, şi un caracter naţional. Adepţi ai bisericei creştine, fie ea de orice nuanţă, noi cu toate astea n-am încetat de-a fi români, şi de aceea vom şti ca să dezvoltăm această zi într-o serbare naţională în memoria lui Ştefan cel Mare. De sine însuşi această serbare religioasă e şi naţională, căci locaşul dumnezeiesc monăstirea Putnei e fondată de erou şi acolo zac oasele sale sînte, apoi pentru că o serbare a creştinului e prin escelinţă o serbare românească, căci trecutul nostru nu e decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii.

Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormîntul lui Ştefan, pe mormîntul creştinului pios, a românului mare.

Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie să devină şi purtătoarea unei idei. Ideea unităţii morale a naţiunei noastre e ceea ce ne-a-nsufleţit ca să luăm iniţiativa unei serbări în care inima va fi una a priori; în care însă cugetele se vor unifica – cugetele doamne a lucrărilor, astfel încît pe viitor lucrările noastre toate să aibă una şi aceeaşi ţintă, astfel ca unificarea direcţiunei noastre spirituale să urzească de pe-acuma unitatea destinelor noastre. Să facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate faptele, să pătrundă toată viaţa noastră naţională. Să fim conştiuţi de situaţiunea noastră faţă cu lumea, de dătoriile cătră ea şi cătră noi înşine. În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.

Pentru asta însă trebuie să ne-ntrunim, să ne-înţelegem. Şi nu poate fi o zi mai aptă pentru această întrunire decît o serbare întru memoria eroului celui mai mare şi mai conştiut de misiunea sa. Un pelerinagiu de pietate cătră trecut, un congres al inteligenţelor din respect cătră viitor – iată în două cuvinte scopul serbărei noastre.

Dar fără concursul vostru şi al nostru al tuturor serbarea e imposibilă. De-aceea, asemenea ca noi, scumpi şi iubiţi confraţi, să formaţi un comitet ad-hoc, care să-ngrijească cum şi voi cu toţii, ori în reprezentanţie să luaţi parte la această serbare de la care părinţii noştri au dreptul de-a aştepta atît de mult.

Vă alăturăm un proiect de programă a serbărei, pentru ca citindu-l să vă esprimaţi şi voi părerea voastră, ori vro modificare ce aţi dori să se efectueze în el, căci, cum am zis, nu e decât un proiect la legiuirea căruia vom lua în consideraţiune votul junimei române academice de pretutindenea.

Primiţi, iubiţi confraţi, salutarea din inimă din partea noastră şi espresiunea credinţei firme cumcă apelul nostru va afla un răsunet viu în inimele voastre.

Preşedintele Comitetului central

conte E[manuel]. Logothetty

Secretar M. Eminescu

D[umnea ]lor domnilor auditori la Facultatea teologică din Blaş

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473)

Proiect de program pentru serbarea naţională la mormântul lui Ştefan cel Mare, la 15 (27) august 1870.

1.Îndată după leturghie în ziua Sântei Marii se va decora mormântul lui Ştefan cel Mare cu cununi de flori şi cu lauri şi se vor arangia în simetrie cel puţin 70 făclii tricolore.

2. La prânz, în trapeza mănăstirei, va ţinea preşedintele comitetului arangiator o cuvântare amăsurată locului şi scopului şi va invita pe oaspeţi la ceremonia sânţirei prezentului consacrativ.

3. La 5 ore după prânz se va începe ceremonia şi adică:

  1. a) Se va depune prezentul învălit pe o masă înaintea bisericei.
  2. b) Într-un semicerc îndărătul mesei se vor pune membrii comitetului în gală, având fiecare tricolorul naţional şi ţinând în mână cîte – o cunună de flori şi cîte – o făclie. Toţi ceilalţi tineri vor coprinde loc în dreapta şi în stânga mesei iar publicul va ocupa locul dinaintea şi îndărătul mesei.
  3. c) Trei preoţi în ornate vor împlini actul sânţirei.
  4. d) Trei salve vor anunţa finirea ceremoniei bisericeşti, iar horul teologilor va cânta un imn religios.
  5. e) Apoi se va ţinea de pe tribună cuvîntarea festivă, în decursul căruia se vor aprinde făcliile la mormânt.
  6. f ) După cuvântare se va înălţa prezentul, în vederea publicului, de cătră trei tineri din semicerc, din care unul va citi inscripţiunea cu voce înaltă.
  7. g ) Sub sunetul clopotelor va fi dus prezentul cu pompă şi în ordinea stătorită de comitet, şi depus pe mormânt.
  8. h ) După depunere, va executa corul în biserică un imn compus anume spre acest scop.
  9. i) La banchetul ce va urma se vor ţinea din partea tinerimei toaste şi cuvântări, numai conform ordinei stătorite de comitet în conţelegere cu egumenul mănăstirei.

4. A doua zi, iertând împrejurările, se va improviza, afară de mănăstire, un congres al studinţilor români academiei de pretutindenea. Programul congresului îl va avea să-l stătorească comitetul arangiator al serbărei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980

Vedeti si: SERBAREA DE LA PUTNA INTRU MEMORIA LUI ŞTEFAN CEL MARE – de Mihai Eminescu [august 1871 ]

NOTIŢĂ ASUPRA PROIECTATEI ÎNTRUNIRI LA MORMÂNTUL LUI ŞTEFAN CEL MARE LA PUTNA – de Mihai Eminescu [15 septembrie 1870]

Mărturia lui Teodor V. Stefanelli: Eminescu a “clocit” ideea

 

„Eminescu mi-a spus-o singur că el a „clocit” această idee și când l’am întrebat, de ce retace aceasta și nu o spune ca să o știe toți, nu numai cunoscuții săi cei mai de aproape, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să știe guvernul austriac că Românii din România, adecă supuși străini au propus aranjarea acestei serbări, dar el (Eminescu) a sugerat ideea în maî multe părți, așa ca să nu se mai știe, dela cine anume vine.

Și în adevăr în toate discuțiile și actele privitoare la serbare nu se menționează cine a fost acela care a venit cu ideea. În scrisoarea sa adresată lui D. Brătianu, Eminescu rămâne consecvent, numai ca să nu sufere serbarea. De altfel și modestia prea cunoscută a lui Eminescu ne explică dece nu-și asumă el ideea serbării” (pg. 105). –  Amintiri despre Eminescu – PDF (București, 1914)

Este de consemnat și faptul că Societatea literară și științifică a românilor din Viena, înființată în iunie 1968 funcționa concomitent cu Societatea studențească științifică și socială „România”, de asemenea din Viena. Ambele erau conduse de un Comitet provizoriu. În octombrie 1869, abia sosit la Viena, Mihai Eminescu se înscrie în ambele societăți, susținând fuzionarea lor „într-un corp mare și activ sub denumirea de România Jună”, deoarece, arăta el, „noi vrem să croim (…) acestei societăți o haină mai largă, în care să-ncapă toată lumea românească din Viena”. În sânul acestor societăți studențești s-a născut ideea serbării de la Putna, care va avea loc în 1871. La 8 aprilie 1871, Societatea literară și științifică a românilor din Viena fuzionează cu Societatea studențească științifică și socială „România”, intitulându-se România Jună, așa cum proiectase Eminescu.

Scurt istoric al zilelor de sărbătoare:

Eminescu: În acest chip “neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor!”

 

Putna – Fotografie de Julius Dutkiewicz (1880)

August 11 Sub semnăturile lui Ioan Slavici, președinte, și Mihai Eminescu, secretar, Comitetul pentru serbarea de la Putna înștiințează, din Cernăuți, „pe onoratul public român, cum că toate pregătirile” pentru această serbare „sunt îndrumate și speră, cu 13 august, a fi cu toate gata; nu-i rămâne acum alta nimic decât a ruga pre toți aceia ce simt adevărat românește, ca să înfrumusețeze serbarea cu prezența lor, căci comitetul este de convingere că numai o participare vie poate ridica însemnătatea acestei serbări naționale. O adunare numeroasă de români din toate provinciile române însuflețită de unul și același spirit, aceasta este podoaba, frumusețea și sublimitatea serbării, iar nu flamurile împlântate și arcurile de triumf”, în continuare se dau indicații în legătură cu mijloacele de transport și cazare la Putna, precum și alte lămuriri organizatorice.

August 12 Mitropolia Moldovei înștiințează Consistoriul mitropolitan din Cernăuți că, pentru a fi reprezentată la „ceremonia destinată a se face în ziua de 15 august curent în memoria lui Ștefan cel Mare”, a delegat „pe frăția sa arhiereul Filaret Stavropoleos Scriban, însoțit de frăția sa arhiereul Iosif Sevastias Bobulesco, de proacuviosul arhimandrit Ieronim Buțureanu și de ierologhia sa arhidiaconul Mitropoliei noastre Nectarie Apostoliu”, rugind, dacă va fi necesar, să li se dea „canonica permisiune de a și leturghisi”.

August 14 Începe serbarea de la Putna, la care au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării. Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a.

La hotarul mănăstirii cu satul se ridică un arc de triumf, pe al cărui frontispiciu strălucea inscripția: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, mîntuitorul neamului”, iar în fața mănăstirii un „portic festiv”, executat după planul pictorului Epaminonda Bucevschi, în care, se spune, puteau să încapă 1500 – 2000 de persoane. Peste tot erau arborate stindarde și flamuri tricolore, stema României libere și stemele tuturor provinciilor românești. Seminariști și elevi din Cernăuți și Suceava, antrenați în pregătirea serbării, au confecționat numeroase torțe și „100 de stiubeie de rășină, cari aveau să ardă seara pe culmile dealurilor învecinate”, în jurul orei 22, treascurile au slobozit de pe aceste culmi 21 de salve, iar glasurile de bronz ale clopotelor au vestit intrarea preoților în biserică și începerea slujbelor religioase.

Unul dintre steagurile de la Serbarea de la Putna din 1871

În seara aceleiași zile, „când soarele începu să se ascunză după piscurile păduraticilor munți”, Teodor V. Ștefanelli l-a văzut pe Eminescu purtând un vraf de hârtii subsuoară. Ele conțineau cunoscutul Poem al Putnei, tipărit în foi volante la Tipografia Buciumul român din Iași, pe care marele poet avea să-l distribuie a doua zi participanților la serbare și pe care i l-a citit lui Ștefanelli, în acea seară, atât de emoționat, „încât nici nu observase că în jurul lor se strânse mai multă lume care asculta și ea în tăcere, cuprinsă de farmecul frumoasei declamațiuni a lui Eminescu” (T. V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, 1914). Întrebat de către bunul său prieten cine este autorul poemului [pe care îl puteți citi mai jos – n.n.], care era, într-adevăr, nesemnat, Eminescu a răspuns scurt că nu știe, îndreptându-se apoi grăbit spre sat. Ștefanelli a crezut că Eminescu însuși este și multă vreme după aceeea istoricii literari și editorii, în frunte cu Perpessicius, lui i l-au atribuit. Cercetările din ultimele două decenii au stabilit însă, cu certitudine, că autorul așa-numitului Poem al Putnei, este, de fapt, Dimitrie Gusti (1818 – 1887), care îl publicase mai întâi în „Curierul de Iassi” din 15 august 1871 și apoi în ziarul bucureștean „Telegraful” din 29 august același an, în ambele cazuri sub propria sa semnătură, care spulberă orice echivoc privind paternitatea operei, și sub titlul La mormântul lui Ștefan cel Mare, diferit, așadar, de cele pe care i le dăduse P. Panaitescu.

August 15 Serbarea de la Putna continuă. Lumea se adună de dimineața la porticul festiv, unde Ioan Slavici rostește o alocuțiune adecvata momentului. Se pornește apoi, în cortegiu, spre biserică La mormântul lui Ștefan cel Mare, bogat împodobit cu ghirlande și faclă, patru membri ai Comitetului studențesc fac de gardă, oficiază liturghia, după care egumenul Arcadie Ciupercovici rostește o cuvântare, evocând gloria străbună și semnificația serbării. Eminescu relata, în numărul din 22 – 25 august 1871 al „Curierului de Iași”, că „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (…), încât (…), am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. Mulțimea se întoarce apoi din nou la portic, unde tânărul A. D. Xenopol își rostește strălucita cuvântare festivă:

„Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile și simțirile noastre înapoi – spunea vorbitorul – și totuși, de vom privi bine în sufletul nostru, vom vedea cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fie ce faptă a lui Ștefan cel Mare e cu atâta mai măreață, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simțim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viață ce pot să ne întărească în propășirea pe calea dreptului și a adevărului care susțin și înalță popoarele… Iată pentru ce, în bucuria nespusă ce împle sufletele noastre, simțim totuși trecând o umbră de durere, precum trecea prin sufletul marelui viteaz, când, întorcându-se învingător din lupte, știa că-i în ajunul unor noi bătălii ! (…) Avem acea putere, avem acea încredere, pentru că sufletul acestei părţi a omenirii ce se numeşte poporul român încă nu şi-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc. În adâncul lui se mişcă noi armonii în sfera frumosului, noi descoperiri în acea a adevărului, noi tipuri de caractere ce trebuie să iasă la lumină, să rămână în amintirea omenirii.”

Răsună apoi un imn solemn de Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Vasile Alecsandri, în interpretarea corului studențesc reunit cu cel al seminariștilor și al elevilor din Cernăuți și Suceava.

“Prin negura trecutului
O! soare-nvingător,
Lúmini cu raze splendide
Prezent și viitor
În timpul vijeliilor
Cuprins de un sacru dor
Visai unirea Daciei
Cu o turmă și un păstor (…)”

Cu aceeași ocazie, Alecsandri scrie și un Imn religios cantat la Putna:

Etern, Atotputernic, o! Creator sublime,
Tu, ce dai lumii viață și omului cuvânt,
În tine crede, speră întreaga românime…
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire
Pe marea veciniciei dispar ca nori în vânt,
Și-n clipa lor de viață trecând strigă-n uimire:
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Tu din sămânța mică înalți stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreț avânt,
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

În tine-i viitorul, trecutul și prezentul!
Tu duci la nemurire prin tainicul mormânt
Și numele-ți cu stele lumină firmamentul.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Etern, Atotputernic, o! Creator sublime,
Tu, care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfânt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime…
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

La ora 12 începe ospățul; 1600 de oameni iau masa în portic, iar ceilalți pe unde apucă. Sub ochii lor, deasupra unui jar imens, un bou întreg se frige, învârtit de patru oameni voinici, pe o frigare homerică. Lăutarii încep să cânte, horele se încing vijelioase, iar odată cu seara se aprind focurile pe culmi și puzderia torțelor și candelelor în jurul mănăstirii. Cu acest prilej ar fi cântat și Ciprian Porumbescu, tânăr de 18 ani, pe vioara vestitului lăutar Grigore Vindireu, declarând emoționat tatălui său: ,,Tată, am cântat Daciei întregi !”.

August 16 În fața mulțimii adunate dis-de-dimineață la portic, egumenul mănăstirii urcă la tribună și dă citire Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare, considerat pe-atunci anonim, apoi – multă vreme – de Vartolomei Măzăreanu, iar acum din nou anonim. Eminescu aprecia acest Cuvânt ca pe „un monument literar (…), un model de elocință română, care te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energic”. După aceea are loc ceremonia depunerii urnei votive de argint pe mormântul lui Ștefan cel Mare (foto).

Foto: Putna.Ro

În sunetul clopotelor, procesiunea pornește de la portic spre biserică, purtând prapurii, stindardele, flamurile, epitafurile și urna însăși, pe care este gravată inscripția: EROULUI, ÎNVINGĂTORULUI, APĂRĂTORULUI EXISTENȚEI ROMÂNE, SCUTULUI CREȘTINĂTĂȚII, LUI ȘTEFAN CEL MARE, JUNIMEA ROMANA ACADEMICA. MDCCCLXX. Înaltă de 54 de centrimetri și grea de 7 kg. și 50 de grame, această urnă are o formă amforoidală, turnată în argint, și este decorată cu o succesiune circulară de lobi prelungiți, la partea superioară, sub care se desfășoară, tot circular, un brâu cu motive geometrice. La partea inferioară, o ghirlandă bogată de lauri încinge urna, iar sub aceasta, o altă succesiune de lobi prelungiți constituie pandanții celor de sus. Corpul maiestos al urnei se sprijină pe un picior scurt circular, marcat la mijloc de un brâu ornat floral și evazat într-un postament polilobat, dublat de o talpă circulară complet lisă. Capacul detașabil este înfășurat în faldurile generoase ale stindardului patriei și se încheie la partea superioară cu un mâner compus din două sfere inegale. Torțile au forme geometrice și sunt prinse, sus, direct de corpul urnei, iar jos prin intermediul unor „eșarfe” omagiale. Pe zona centrală a vasului se desfășoară inscripția votivă, în limba română, scrisă, firește, cu caractere latine. Simbolic, în ea s-a pus pământ din toate provinciile românești.

Așezarea urnei pe mormânt este salutată cu 40 de bubuituri de treascuri, trase de pe culmile din jurul mănăstirii. Colonelul Boteanu, combatant, de partea francezilor, în războiul franco-prusac din 1870, rostește o cuvântare – ca reprezentant al armatei române – și își depune centura aurită pe mormântul eroului, îngenunchind și sărutând piatra acestuia. Se cântă apoi Imnul lui Ștefan cel Mare, de același Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Vasile Alecsandri. După masa de prânz, mulțimea a rămas să petreacă, să cânte și să joace, în fața porticului, iar studenții, în frunte cu comitetul lor, se retrag în trapeza mănăstirii pentru a ține Congresul plănuit. Problemele propuse de ei și aprobate, în prealabil, de Oreste Reney, prefect de Rădăuți și simpatizant din umbră al acestei mișcări panromânești, au fost următoarele: l. Prin ce s-ar putea dezvolta omogen întreaga junime română; 2. Cum ar putea contribui generația prezentă la generalizarea culturii; 3. Pe ce căi trebuie să se îndrepte junimea română pentru a-și crea condițiile unei dezvoltări sigure și permanente; 4. Ce ramură a dezvoltării trebuie să atragă atenția junimii „mai cu deosebire”. Discuțiile sunt aprinse, prelungindu-se apoi, până după miezul nopții, în turnul de la intrare, unde Eminescu, Slavici și alți reprezentanți ai studenților s-au retras ca să se odihnească pe maldăre de fân înmiresmat, în amintirea acestui eveniment, turnul a dobândit ulterior numele marelui nostru poet (foto).

Foto: Doxologia

August 17 Congresul studențesc își încheie discuțiile în trapeză, fără să ajungă la concluzii clare și ferme, fără să adopte un program de perspectivă eficient. Dar, apreciază George Călinescu. „Dacă efecte imediate ale acestui congres n-au fost, el a lăsat totuși anume dispoziții în sufletul unora, și de n-ar fi decât rolul pe care Eminescu l-a avut în pregătirea lui și adâncul spirit patriotic pe care l-a derivat din el, și ar merita totuși să umple câteva pagini din istoria culturii noastre”. Eminescu însuși conchidea: ,,Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna care a reîmprospătat în mintea fiecărui român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și a groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru (…). Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieții noastre. Numai cu chipul acesta – sublinia el apăsat – vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor!”. (Sursa: Putna.Ro)

Alte articole și documente despre Marea Unire a Românilor de la Putna:

 

Nicolae Iorga despre Xenopol și Eminescu

 

“(…) Ce-a fost mai bun în serbarea de la Putna rămîne discursul, de o mare înnălțare de cuget, bogat în icoane nouă și în gînduri adînci și cuminți, al studentului A. D. Xenopol. Istoricul de mai tîrziu al Românilor a scos din viața lui Ștefan învătături folositoare, ca acelea de a face «unirea prin gînd și inimă» înnainte de a urmări visuri mari, de a întemeia o cultură adevărat romănească, și cît se poate de neatîrnată, în care să se înfrățească toți Romînii, de a nu pripi lucruri mari cari vin de la sine altfel și care, dacă li se face silă, pier ca iubitul Psichei, picurat de untdelemnul candelei ce se apropiase fără îngăduire de fața lui cînd dormia; de a «nu ne înșela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înșine prin lingușiri și înnălțări peste aceia ce sîntem în adevăr». Sfaturi a căror nevoie se simte din nenorocire și astăzi, după aproape patruzeci de anî!

O statuie a lui Ștefan-cel-Mare s’a înnăltat la Iași abia în 1883. O făcuse un meșter străin, și a făcut-o rău, cum nici nu se putea altfel, căci numai cine face parte dintr’un popor îi poate înțelege în adevăr eroii, îi poate iubi și li poate da viața bronzului, a marmurii, a picturii sau a cîntecului. Între cuvîntările rostite atunci au fost și de acele care n’au ținut seamă de sfaturile înțelepte pe care le dăduse studentul Alexandru Xenopol celor mai bătrîni decît dînsul la 1871.

Iar în literatura romînească a fost o tăcere….

Afară de marele poet Eminescu: cunoscător desăvîrșit al poporului, al trecutului, minte adincă și bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise și gîndul serbării din 1871. Dar în Iașii înstrăinați, în mijlocul marii serbări oficiale, el s’a lăsat furat de gînduri triste, și, unde era să se înnalțe imnul mîndru către ceruri, de pe buzele-i îngălbenite zbură duioșia deznădăjduită a unei doine de plîngere și răzbunare.

Vor ști poeții, scriitorii de astăzi să dea glas iubirii nemărgenite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au încunjurat, și mai departe decît hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte și sfînt al celui mai mare om ce s’a ridicat dintre Romîni? Se vor înfrăți ei înnaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se în- naltă liturghia recunostinții de marile mulțimi care nu pot nici să vorbească, nici să cînte?

Nu prin silinți răzlețe, ci prin buna înțelegere la lucrul harnic, se întemeiază învățătura, cultura unul popor, care e vitejia de astăzi, și la această muncă locul cărturarilor e în frunte, — ca să îndemne și să îndrepte.”

(Istoria lui Ștefan cel Mare de Nicolae Iorga
Cartea VII. Amintirea lui Ștefan-cel-Mare )

Iacob Negruzzi cu Eminescu despre Putna

 

“(…) Împrieteniți din cel întâiu moment am stat mai bine de o săptămână în Viena, petrecând tot timpul cu Eminescu, descutând împreună despre trecutul și viitorul românilor, despre războiul franco-german ce tocmai izbucnise și pasiona toată lumea si mai ales despre literatura noastră națională.

Pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de la băi și l-am îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două popoare conlocuitoare români si unguri, la care se referă și un pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu după întoarcerea mea în Iași și pe care o reproduc mai jos.

La despărțirea noastră întrebai pe Eminescu dacă i-ar plăcea să se așăze în Iași când va sfârși studiile sale.

– „Aș veni bucuros, îmi răspunse el, căci societatea „Junimea” are pentru mine o mare atracție, însã mai târziu. Deodată ne-am înțeles cu Slavici să punem în mișcare pentru anul viitor o mare întrunire a studenților români din toate părțile, la mormântul lui Ștefan-Cel-Mare din mânăstirea Putna. Când ne-om fi îndeplinit această datorie, vin. – Eminescu îmi povesti cum voiau să organizeze acea serbare, și-mi făgădui asupra ei, o mică notiță pentru „Convorbiri literare” pe care mi-o și trimise. Este articulul subsemnat cu litera E și publicat în numărul din 15 septemvrie al revistei.”

(Amintiri din Junimea de Iacob Negruzzi – despre Eminescu)

Ciprian Porumbescu: „Tată, am cântat Daciei întregi!”

În anul 1871 Ciprian Porumbescu participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !” (Rador)

Comitetul central pentru serbarea întru memoria lui Ștefan cel Mare

APEL

Cătră onoratul public român

Luând junimea română academică în considerațiune că 1 o amânare a serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare ar produce dezinteres pentru totdeauna, a decis 2 în adunarea sa generală de la 3 10 iuniu 1871 4 cumcă 5 „Comitetul central se însărcinează a esecuta serbarea în 27 august 1871 cu mijloacele despre cari dispune“ 6.

Primind comitetul această sarcină grea, pășește de nou, rezolut și plin de însuflețire, la realizarea scopului măreț. În darn sunt însă neînsemnatele puteri ale unui comitet, în darn este zelul modest al unei junimi! Serbarea de la Putna n7-are să fie serbarea unui comitet a unei junimi: serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o națiune întreagă, serbarea de la Putna are să fie întrunirea națiunei române în suvenirile trecutului, în însuflețirea prezintelui și în speranțele viitoriului! În trecutul neguros al națiunei române sânt multe puncte strălucitoare 8, unul dintre aceste, cel mai strălucitori, este acela în care apare umbra măreață a lui Ștefan cel Mare; pe lângă această suvenire să ne adunăm; la mormântul acestui bărbat să ne dăm mâna; aici să o9 zicem în fața lumei că 10 am avut un trecut și voim a avea un viitoriu!

Iată ideea! Iată scopul serbării! Nu junimea română academică a produs ideea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare: ea purcede din conștiința națională română. Națiunea română voiește cultura, și cultura ei trebuie să fie una: omogenă la Prut și la Somiș, omogenă în sânul Carpaților cărunți și pre malurile umede ale 11 Dunărei bătrâne! Și viitoriul, cultura viitoriului, unitatea spirituală a viitoriului zace în noi, în generațiunile prezintului!

Cu mijloace despre cari 12 comitetul dispune 13 serbarea nu se va putea aranja în mod demn de umbra măreață a eroului la al cărui mormânt ne-am ales altariul, nu în un mod care să facă onoare junimei academice a națiunei române 14. Sperăm însă că 15 cu ajutoriul onoratului public român mijloacele noastre se vor putea înmulți și noi vom putea aranja o serbare cel puțin modestă, seriozitatea și însuflețirea generală o vor face grandioasă. Nenorocirea care a lovit fondul serbării nu poate 16 înnegura scopul care serbarea l-a avut 17; fatalitatea nu poate 18 să triumfeze preste 19 o idee! Suntem de 20 ferma convingere cumcă 21 publicul român nici până azi 22 nu au pierdut din zelul său nobil față cu cauzele mărețe!

Apelăm dară la naționalismul tuturor românilor, rugând pre toți acei frați ai noștri cari voiesc a conlucra spre realizarea serbării să binevoiască a se pune în corespondință cu comitetul central.

Comitetul primește corespondințele și contribuirile 23 sub adresa: Vas. Bumbac, Viena, Universitate.

Viena, în 14 iuniu 1871 24

V. Bumbac, m.p. 25

vice-președinte

Ioan Slavici, m.p. 25

secretariu

Opere. Volumul X / Ioan Slavici; Text stabilit și variante de C. Mohanu; Note de Dimitrie Vatamaniuc. – București: Editura Minerva, 1981. – (Scriitori români). – 1023 p., 8 f. pl., anexă

[În manuscris]

“Viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat”

Ioan Slavici

“(…) În apelul adresat publicului când cu serbarea de la Putna (Românul, 10 Iunie 1871) am zis:

„Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne…”

În apelul adresat domnișoarelor române, acestea sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripțiunea:

„Cultura e puterea popoarelor”

Acestea nu erau vederile noastre, ale celor câțiva tineri care au pus la cale serbarea, ci ale celor mai de frunte dintre fruntașii de atunci ai românilor, între care junimiștii, Alecsandri, Kogălniceanu și mai ales Șaguna împreună cu toți ai săi.

Între universitarii care au luat parte la serbare, deci și la Congres, se aflau însă mulți care stăruiau în gândul că restabilirea unității în viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat. (…)”

(Închisorile mele de Ioan Slavici
Înainte și după venirea în Regat)

APEL

Cătră junimea română

Familia – 1871, august 15. Interiorul bisericii de la mănăstirea Putna cu mormântul lui Ştefan-cel-Mare

Fraților! Nime 26 nu e mai mult pătruns de ideea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare 27 decât noi, pentru al căror viitori serbarea va să aibă cele mai mari rezultate.

Prin încrederea voastră, junimei române din Viena i s-a dat sarcina onorifică de a conduce deocamdată lucrările spre realizarea serbării. Azi e momentul ca să facem un pas rezolut, să realizăm dorința noastră 28 comună. Pierdem un an din rezultatele serbării 29 dacă 30 amânăm serbarea pre 31 anul viitori.

Apelăm dară la zelul vostru național și vă provocăm 32:

1. A vă organiza în timpul cel mai scurt 33 în comitetele filiale și a vă pune în corespondință cu comitetul central din Viena 34 (V. Bumbac 35, Universitate).

2. A vă da părerea 36 față cu serbarea, și în special față cu modul în care doriți ca ea 37 să se realizeze, ca așa serbarea 38 să poată fi un act produs conform dorințelor comune ale junimei române 39.

3. A lucra în cercul vostru pentru lățirea ideei serbării și realizarea ei 40, colectând contribuiri și trimițându-le comitetului central 41 până la 15 iuliu a.c.

4. A vă îngriji mai cu deosebi despre aceea ca 42 să puteți participa cât mai mulți la serbare 43.

Până la finea acestei lune, comitetul 44 central va compune programul festiv 45 și vi-l va face cunoscut.

De la energia junimei române depinde realizarea serbării: la lucru dară fraților!46.

Viena, în 14 iuniu 1871 47

Pentru comitet: ca mai sus 48

APEL

Cătră junele române

Putna – 1850, de Franz Xaver Knapp

Surorilor! A venit momentul ca junimea română să manifesteze 49 conștiința unității sale naționale; a venit momentul ca junimea română să o 50 zică în fața lumei că e îndestul matură 51 spre a-și cunoaște chemarea sa 52 socială în Orientul Europei.

Au trecut timpurile fierului; au trecut era puterei brute: pe stindardul junimei române este azi numai una deviză 53: cultura. Cu ocaziunea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare, junimea română academică, și cu ea 54 întreaga junime română, voiește a da espresiune unitară 55 rezoluțiunei sale de a se cultiva 56cultiva omogen.

Acest act mare ar pierde din valoarea sa etică dacă voi nu ați conlucra spre realizarea lui, dacă voi nu ați lua parte la această întrunire: junimea română întreagă trebuie să producă actul 57!

Surorilor! Priviți la măreața voastră ginte. Au căzut Roma bătrână; noi am rămas orfani; numai una ereditate a rămas 58 — superioritatea spirituală a gintei latine. Azi e momentul să arătăm cumcă sântem ce sântem 59! Și voi fiți cu noi! Cornelia a crescut pe Grachi 60; Ioana a eliberat Francia; Medicele au fost numele artelor; Șarlota a murit pentru binele comun: voi fiți surorile noastre!

Apelăm la simțurile 61 voastre naționale și vă rugăm ca să conlucrați în verice mod spre realizarea serbării — înștiințând comitetul central din Viena (V. Bumbac, Universitate) despre nobilul sucurs 62.

Vă rugăm în special:

1. Ca 63 să binevoiți a face pentru fiecare țară română (Muntenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Crișana, Timișoara, Marmorosa 64 și Besarabia) câte o flamură cu inscripțiunea: „Cultura e puterea popoarelor“ — Junele române din (țara).

2. Ca să binevoiți a trămite aceste flamure comitetului central la locul serbării (Putna, Bucovina) cu câteva zile înainte de serbare (27 aug. a.c.) prin o reprezentantă 65 aleasă din junele țării respective ori, dacă asta 66 nu se poate nicidecum 67, prin poștă.

3. Flamurele vor servi la serbare de 68 decorațiune, reprezentând sexul frumos al întregei românimi 69, iară după serbare junii români vor primi flamurele din mânile junelor române, ca eterne suveniri ai acestei zile mărețe!

Dacă toți voim, va fi! 70

Viena, etc. ca mai sus 71

1. A: cumcă 2. R, A: nota 1: Pe baza raportului care s-a dat din partea comitetului, și în urma promisiunei on. redacțiuni a „Curierului de Iași“ 3. R, A: la lipsește 4. R, A: a.c. 5. R: că 6. K, A; „Comitetul central se însărcinează a esecuta serbarea cu mijloacele de care (A; despre cari) dispune în 27 august 1871“ 7. R, A: nu 8. R, A: și 9. R: o lipsește. 10. R: că lipsește; A: cumcă 11. R: umede ale lipsește. 12. R: de care 13. R, A: nota 2: Vezi raportul comitetului publicat în foile române; vezi no. 55 al „Curierului de Iași“, unde se promite răspunderea unei colecte de 1.000 lei noi 14. R, A: nu în un mod care să facă onoare junimei academice a națiunei române lipsește 15. A: cumcă 16. R: putea 17. R: care l-a avut; A: care l-a avut serbarea 18. R: putea 19. R: de 20. R: avem 21. R: că 22. R, A: astăzi 23. R: contribuțiunile în bani 24. R: Viena, în 12 iuniu 1871; A: Viena, în 12 iuniu 1871 lipsește 25. R: m.p. lipsește 26. R, A: nimeni 27. R: întru memoria lui Ștefan cel Mare lipsește. 28. R: noastră lipsește 29. R, A: din viața noastră comună 30. R, A: urmează mai 31 R: până la 32. R: propunem 33. R: cel mai scurt timp 34. R: din Viena lipsește: 35. R: urmează, Viena 36. R, A: părerile 37. R: ea lipsește. 38. R: pentru ca o așa serbare 39. K, A: conform dorințelor generale 40. R: ideii și serbării și realizării ei; A: ideii serbării și realizării ei 41. R, A: contribuirile și trămițându-le nouă 42. R: despre aceea ca lipsește 43. K, A: să puteți fi reprezentați cât mai numeros la locul serbării 44. R, A: lunei acesteia, noul comitet 45. R: festiv lipsește; A: serbării 46. R, A: La lucru dară, fraților! De la energia junimei române depinde realizarea scopului 47. R, A: Viena, (A: în) 12 iunie 1871; R: nota. 3: Sunt rugate toate stimatele redacțiuni române de a binevoi a reproduce aceste apeluri, a-și da părerea față cu serbarea și a trămite comitatului central câte un esemplar din numerile în care este ceva despre serbare. Numa așa vom fi în stare a aranja conform opiniunii publice. Rugăm deodat stimatele redacțiuni române de a sprijini cauza serbării. Comitetul 48. R: V. Bumbac Vice-președinte Ioan Slavici. secretar; A: Vice-președinte, V. Bumbac m.p. secretar, Ioan Slavici m.p. 49. R: manifeste 50. R: o. lipsește 51. R: națiunea română e îndestul de matură. 52. R: sa, lipsește 53. R: este numai un cuvânt 54. R: junimea română academică, și cu ea lipsește 55. R; o espresiune unanimă, 56. R: d-a se 57. R: actul, mai repețim, trebuie să fie produs de întreaga junime română 58. R: ne-a, mai rămas 59. R: ce sântem lipsește 60. R: Grachii 61. R: simțimintele 62. R: nobilul vostru concurs 63. R: ca lipsește 64. R: Maramoroșul 65. R: reprezentațiune 66. R: aceasta 67. R: nicidecum lipsește 68. R: ca 69. R: reprezentând sexul frumos al întregei românimi lipsește 70. R: Dacă toți voim, tot se va TACE! 71. R: Viena 14 iunie 1871, Pentru comitatul central: Vice-președinte V. Bumbac, secretariu Ioan Slavici.

DOMNULUI DUMITRU BRĂTIANU

 

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883

[Românul, 3/15 august 1871]

Stimate domnule,

Prin articolul d-voastră publicat în no. din 23 iulie a.c. al jurnalului Românul ați împrumutat serbării de la Putna acea strălucire pe care prestigiul unui nume ș-a unei inteligențe însemnate i-o dă unei fapte neînsemnate chiar.

Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică pe care i-o doriți d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cumcă meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios aginte al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă în lănțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă — deși încet, însă sigur și just: istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai espresiunea esterioară, numai formularea cugetării ș-a faptei constituiesc meritul individului ori al generațiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultatul ce atârnă mult mai puțin de voința celor prezinți decât de a celor trecuți.

Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra pasurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale care e menită d’ a ajunge la o culme, astfel în viața unui popor marea generațiunilor trecute, cari pun fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complesul de cugetări cari formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oare oamenii cei mari ai României nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esință același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase și noi, aginții unei lumi viitoare, nu sântem decât reflesul său.

De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cumcă ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc și s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze; dacă însă va trece neînsemnată, atunci va fi o dovadă cumcă a fost espresiunea unor voințe individuale necrescute din sâmburele ideilor prezintului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale și tot ce e rău e productul celei individuale. De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor esistente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndreptați de cugetarea și trebuințele poporului nostru, nu d’ ale noastre proprii, receptate poate de la străini, ne vom lăsa conduși de curentul ideilor națiunii și nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.

Prin numele și inteligența d-voastră ați aruncat asupră-ne razele cele mai curate ale generațiunii căreia îi aparțineți; de aceea primiți mulțămita noastră — nu pentru noi, a cărora nu-i nici ideea, nici condițiunile de realizare — ci pentru sfințenia cauzei, a cărei flamură o urmăm cu toții și a cărei un moment e și serbarea aceasta.

Cernăuți în 3 (15) August 1871.

Pentru comitet:

Mihaiu Eminescu,

Pamfil Dan.

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ȘTEFAN CEL MARE

Kurt Hielscher, Roumanie – Putna

[Curierul de Iași, 22 și 25 august 1871]

Orice popor, pentru a se putea întări ș-a pune baza unei esistențe durabile, mai nainte de toate are trebuință neapărată de-o patrie, de un pământ de care să se lege cu sângele și viața sa, la care să țină din toată puterea și dragostea inimei sale. Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora țel și tendințe au fost numai cuceriri și năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colț în lume în sânul căruia să plânteze sâmburele fecund al unei vieți strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au șters de pe fața pământului ca colbul suflat de vânt.

Dar dacă prima condițiune a constituirei și consolidărei unui popor este patria, nu mai puțin important pentru dânsul și pentru traiul său sunt luptele și frământările ce trebuie să susție în fața sămânțiilor străine cari îl înconjoară și-i amenință pe tot momentul cu pieire clădirea ce și-a făcut. Aceste lupte și frământări se conduc și se operează de oameni mari, cari la romanii și grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji și voinici.

Mai târziu brațul începe să obosească, dușmanii amenințători, de asemenea slăbiți, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenței. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numește — deșteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sânt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita nația care prin faptele și lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simțit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare și renaștere. Popor tânăr și plin de viață, oțelit în cumplitele suferințe ale timpurilor, aprins de emulație în fața celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propășirei, a alergat ars de setea cea mai crudă — la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate și grele sânt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei nații. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistența sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viață demnă și folositoare, de câte ajutoare nu are trebuință?! Dar încă o nație întreagă, și mai ales o nație ca a noastră! „La lucru dar bărbați și femei, tineri și bătrâni“, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole și stricăcioase intereselor noastre naționale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspirați de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna, care a reîmprospătat în mintea fiecăruia român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru.

Iată serbarea, iată mărețul spectacol despre a căruia însemnătate și curs ne-am propus a prezenta lectorilor noștri o scurtă dare de samă.

Dar înainte de a face istoricul serbărei ș-a solemnităților ei, credem de interesul publicului ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna a-i face încâtva cunoscută poziția topografică a acestui lăcaș sfânt, mândră și doioasă suvenire a timpului îndepărtat. Tot aci va fi locul nimerit pentru descrierea acelor podoabe și pregătiri artificiale pe cari comitetul aranjatoriu le-a făptuit spre trebuințele oaspeților și spre mărirea sărbătoarei.

Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îți răpește vederile și-ți dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zărești în depărtare înălțându-se cătră ceri falnicile coame și spete a munților Carpați. Pe de o parte ț-ar plăcea să ajungi cât de curând la țelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu pintre aceste holde înflorite, pintre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ș-a mănoaselor țarini din Bucovina cea drăgălașă. După o călătorie de 4-5 oare în fine regiunea vegetațiunei bogate dispare, poalele munților se arată, un vânt rece te aburește, o tăcere sfântă te împresoară, și puțin câte puțin te trezești adâncindu-te în criierii munților. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munți acoperiți cu brazi seculari, se rădică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părțile împresurată cu munți sfâșieți de crăpături și văi adânci și înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeață încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locașul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viața sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spațioasă, care într-una din despărțiturele sale cuprinde mormintele domnilor Ștefan cel Mare, Bogdan și Rareș ș-a mai multor doamne din epocele gloriei noastre militare. În jurul bisericei sânt rădicate în formă pătrată odăile destinate pentru călugări, odăi dintre cari cele mai multe sânt adevărate saloane. La intrare deasupra zidului este așezată clopotnița c-un turn înalt, înlăuntru din partea dreaptă o altă clopotniță mai mică, ce conține clopotul lui Ștefan cel Mare numit Bugea. Spațiul dintre biserică și edificiul cu chiliile este acoperit de verdeață și de-o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun.

Lucrările făcute de comitetul aranjator întru scopul serbărei au fost următoarele:

Din sat până la mănăstire de-amândouă părțile șoselei, pe lângă arborii naturali erau împlântate în pământ cetine de brad în două șiruri paralele. Ici și cole în direcția acestor aleie artificiale erau așezate lampioane mari și mici pentru luminație. La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălța un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad și decorat cu o mulțime de flamuri. Pe frontispiciul arcului se cetea cuvintele: Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului. De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivela drumului, era situat colosalul portic, o construcție într-adevăr minunată, încăpătoare de 1500 persoane. Înlăuntrul acestei clădiri erau așezate de-a lungul mese și lavițe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau marcele țărilor române ș-o sumă de flamure mici. În fine aranjamentul dinaintea porticului, stătători din mai multe șiruri de cetine împlântate în pământ, împodobite cu drapele, era de-o frumuseță rară.

Acum, după ce-am dat lectorilor noștri o ideie palidă despre situația maiestoasă a mănăstirei și despre aranjamentele comitetului, rămâne să facem tabloul măreței festivități.

Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeți se îndrepta cătră biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoții intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopetele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părți de pe vârfurile munților. Atunci:

Mușchiul zidului se mișcă, pintre iarbă se strecoară
O suflare care trece ca prin vine un fior …
Este ora nălucirei: Un mormânt se dezvălește,
O fantomă ‘ncoronată din el iese … o zăresc …
Iese … vine cătră țărmuri … stă … în preajma sa privește.
Râul înapoi se trage, munții vârful își clătesc.

Ascultați!… marea fantomă face semn … dă o poruncă …
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;
Glasul ei se ‘ntinde, crește, repețit din stâncă’n stâncă,
Transilvania ‘l aude: Ungurii se înarmez.

Salutare, umbră veche! primește închinăciune
De la fiii României, pe care tu o ai mărit:

Noi venim mirarea noastră la mormântu ‘ți a depune,
Veacurile ce ‘nghit neamuri al tău nume l-au răpit.

Este imposibil de esprimat bine prin cuvinte acea impresiune înălțătoare ce te pătrundea la auzirea acelor vuiete. Sunetele clopotelor împreunate cu trăzniturile bubuitoare ale săcălușelor parcurau munții departe — departe, și mult în urmă auzeai clocotind ecourile repețite. Mai adauge la aceste splendida luminație din mănăstire și strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de primprejur: ș-o fericită iluzie te răpește și te transpoartă în timpurile când viteazul pe care-l celebrăm după patru secole sta cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creștinătăței contra furiei musulmane.

Târziu noaptea oaspeții se retrag, reprezentanții și damele în odăile din mănăstire, iar ceialaltă parte a publicului pe la casele țăranilor.

Duminica la 8 oare dimineața câteva rânduri de salve anunță adunarea publicului în porticul festiv. Președintele comitetului arată în puține cuvinte energice scopul ce-a adunat atâți români la mormântul preamăritului erou al națiunei și esprimă mulțumirea cea mare de care se simte pătruns comitetul și întreaga junime academică, în fața concursului ce i-a dat națiunea întru realizarea măreței idei. Apoi publicul intră în biserică, pentru a asculta sfânta liturgie.

Aici în tot decursul sfântului serviciu divin patru tineri academici stau lângă mormântul lui Ștefan. Pe la preceasnă părintele egumen al mănăstirei, d. Arcadiu Ciupercovici, ține o predică corespunzătoare hramului, prin care eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului, sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit sufletul de sentimente religioase, nu mai puțin am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire.

Săvârșindu-se liturgia, publicul cu preoții în frunte se aranjază într-o procesiune maiestoasă care se oprește la portic. La mijlocul porticului pe o masă se vedeau urna consacrativă, epitaful lucrat pe catifea albastră închisă a d-nei Maria Rosetti, epitaful pe catifea roșie a d-nelor din Bucovina; iar lângă masă răzemate de stâlpi străluceau în toată pompa lor frumosul stăndard al d-nelor din Iași și mărețele flamure a doamnei Haralambie ș-a școalei de belle arte din Iași, provezute cu portretul lui Ștefan cel Mare, ornate cu diferite simboluri de aspirație și glorii în viitor și înzestrate cu inscripții nimerite și demne de memoria marelui domn român. Toate aceste odoare se sfințesc de cătră clerul oficiant, în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adânci d. Xenopol rostește cuvântarea festivă. Acest cuvânt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față. După aceasta veni corul compus din teologi bucovineni și intonă în cuartet imnul religios a lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine lumea se înturnă în ordinea de mai nainte la biserică pentru a se continua și sfârși sfânta liturgie, și astfel se fini serbarea hramului și festivitatea zilei dintâi întru amintirea domnului Ștefan.

A doua zi luni dimineața publicul iarăși se adună în portic și plecă ca în ziua procedentă la biserică pentru ascultarea sfintei liturghii. După liturghie procesiunea cu preoții oficianți reîntorcându-se la portic, ieu darurile: adică urna, epitafurile și standardele și le transportă în biserică, unde se depun pe mormântul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor. Dar înainte de a rădica darurile din portic, Prea Cuvioșia Sa părintele egumen al mănăstirei se suie la tribună și dă cetire „Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare“. Această orațiune funebră este un monument literar găsit în Besarabia de Hurmuzachi. Când și de cine s-a compus, nu se știe, dar că nu s-a rostit la îngroparea lui Ștefan cel Mare, cum ne spune titlul, este constatat. Fie însă compus de oricine, acest cuvânt cu drept se potrivește aproape de un model de elocință română și până și azi el te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energic. Bună ideie a avut dar comitetul a-l pune în programă, căci cel ce l-a ascultat a trebuit să mărturisească că rostirea lui a fost unul din momentele cele mai însemnate ale serbărei. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ștefan decât în acest necrolog eminent:

„Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leșii, cari cu sângele lor au roșit pământul nostru; marturi ungurii, cari-și văzură satele și cetățile potopite de foc; marturi tătarii, cari cu iuțimea fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi, turcii, cari nici în fugă nu-și putură afla mântuirea … marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuțitul sabiei lui! …“

Unde se face mai drept și mai deplin panegiricul iubitului erou, ca-n aceste cuvinte:

„Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e așa de îndestulată în vorbe, ce meșteșug așa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmașilor, atâtea sfărmări de cetăți, atâtea zidiri de locașuri sfinte și atâta înțelepciune, și în cât au trăit, au înflorit și voinicia și fericirea noastră, și care toate lucrările sale și le-a pecetluit cu credința în Isus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept și bun, iar în viața sa în parte credincios adevărat“.

În fine iată ce spune necrologistul despre Ștefan pe când se afla țara în zile de pace:

„Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înșelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărățea pe scaun; și nu ea lui, ci el era supusul ei și șerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma și toate le făcea ca un șerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri, că la noi stăpânea. O, viață fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru carea au petrecut străbunii noștri! Oare-ți mai veni vrodată? Oare ne vom învrednici și noi a vă avea? Oare ați fost numai și ați trecut, lăsându-ne nouă numai o amară aducere aminte de voi? Atâta-i de dulce dreptatea la o stăpânire și atâta-i strâmbătatea de amară, încât noi după atâtea veacuri plângem pe un domn drept atunci când pe cei strâmbi sau îi uităm sau mi ne aducem aminte de ei fără nu să-i hulim“.

Tot înainte de a depune darurile prețioase pe mormânt se ține parastas de pomenire și se cântă frumosul imn a lui Ștefan cel Mare esecutat de corul teologic. Cu ocaziunea așăzărei darurilor se cetesc cu glas tare toate inscripțiunile de pe ele.

În fine trebuie să amintim că la toate momentele mai solemne din cursul serbărei se trăgeau clopotele dimpreună cu Bugea și se dau mai multe rânduri de salve, care toate împreună împrumutau serbărei o față mai solemnă și mai maiestoasă.

Pân-aici ne-am încercat a schița partea festivă și partea religioasă a serbărei, rămâne să informăm publicul despre partea veselă, despre petrecerile și îndeletnicirile ce au urmat în ambele zile festive cu ocaziunea meselor comune în portic și începând de sara până adânc în noapte.

La ospățul comun de duminică după amiazi cel dântâi toast l-a ținut președintele comitetului în sănătatea și lunga viață a Imperatorului Austriei. După aceasta au urmat o serie de toasturi întovărășite de discursuri patriotice și naționale, în cari se revela sentimentele aprinse și entuziasmul viu al vorbitorilor, cari nu puteau înăduși în sufletul lor nobila pornire a focului patriotic, pe lângă toată privegherea riguroasă a comisarului rânduit din partea guvernului. Cele mai mari emoțiuni au produs discursurile înfocate și adânc simțite ale d-lor Silași, prefect la seminariul gr. cat. din Viena, Sbiera, redactorul foiei Societății pentru cultura poporului român din Bucovina, Mureșanu, reprezentant din Transilvania și Procopeanu, preot din Dorna. Nu mai puțin au fost aplaudate toasturile d-lor Costinescu, Stănescu, reprezentant din Arad, a preasfinției sale episcopului Filaret Scriban ș-a venerabilului egumen al mănăstirei, Ciupercovici.

După scularea de la masă, atât duminică cât și luni se începură improvizările adevăratei petreceri comune. La sunetul armonios a unei escelente orchestre din Suceava în mai multe părți ale porticului se încinseră danțurile cele mai aprinse, atât naționale, cât și străine. Era frumos a privi hora jucată de juni și de domnișoare române din diferitele provincii. Pentru variație, în intervalele danțurilor câțiva tineri cu vocea melodioasă intonau solo cântece naționale, ce erau ascultate și aplăudate de publicul, obosit de danț, cu mare frenezie. Nu trebuie să uităm a mai aminti că luni de cătră sară toți oaspeții au ieșit afară din portic ș-au improvizat pe plaiul umed de ploaie un șir de danțuri. Într-o parte danțau grupele oaspeților, în ceialaltă poporul. Așa erau de înveseliți cu toții încât nici ploaia ce picura din când în când nu putea să întrerupă cursul danțurilor.

Pentru ca și poporul adunat la serbare, atât din satul Putna, cât și din câteva sate din apropiere, să ducă o amintire vie în inima sa, n-au lipsit măsurile cuvenite pentru a-i inspira și lui interes cătră însemnătatea sărbătoarei. Astfel câțiva din inteligență au adunat pe țărani în sat, de acolo punându-se în fruntea lor i-au condus în sunetul marșului în monastire, unde au îngenuncheat de mai multe ori ș-au făcut închinăciuni înaintea arcului de triumf ș-a fațadei monastirei, pomenind numele marelui Ștefan. Apoi intrând în curtea bisericei au fost întâmpinați de venerabilul egumen, care și de astă dată le-a adresat cuvinte pline de învățătură și de sfătuiri adevărat părintești. Încât pentru ospăț pentru popor comitetul s-a îngrijit de un bou, care s-a fript întreg și s-a împărțit pe movila de lângă portic în regula cea mai bună.

Astfeli se fini acea serbare, a căreia amintire va rămânea neștearsă din inimile române și de la care, credem, fiecare s-a întors cu mai multă tărie în suflet, cu mai mult respect pentru eroii trecutului nostru și cu mai multă abnegare în ceea ce privește interesele noastre comune.

Oricine ce va zice, această serbare a ieșit pe cât se poate de bine, mulțămită energiei și zelului comitetului aranjator, mulțămită acelora cari prin concursul material au făcut posibilă ținerea ei.

Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieței noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor! …

Poezie de Dimitrie Gusti distribuită de Eminescu la Serbarea de la Putna:

Închinare lui Ștefan-Vodă sau La mormântul lui Ștefan cel Mare

Și strunile plesnite și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atîrna
L-a Isterului rîpe, acuma este mută,
Și cîntul ei de aur nu pot a-l deștepta.

Ce vînt trăgînd s-aude sub crengile plecate
Spre unda cristalină ce fuge șopotind,
Și umbrele din apă tot rînduri înecate
Se par că lasă-n urmă o voce suspinînd ?

Durere !… și-i profundă cînd România plînge
Cu fruntea-nfășurată de doliu la mormînt ;
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrînge,
În valea și Carpatul ce-i românesc pămînt.

Ca valurile mărei ce-n sînu-i se frămîntă
Și spre un țărm sau stîncă se-mping a se opri :
Așa durerea sparge o țară și s-avîntă
Colo spre mănăstire la Putna a lovi.

De printre munți, cîmpie, din unghiuri depărtate,
Din tîrguri, municipii, cotune, un popor,
De-același curat sînge, se scoală să ia parte
La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.

Cu-a națiunii cruce, de secoli ferecată,
Ca pelerin sosește la noua Golgota
Unde eroul zace și țărna-i fu uitată
Tăcere… Este ora acum a ne ruga.

Mărire ție Doamne ! O ! Iehova, mărire !
Ce verși în noi durerea ca balsamul ceresc,
Să curăți moliciunea, nedemnă moștenire,
La pragul casei tale, palat dumnezeiesc.

Virtutea românească, virtutea strălucită
De patrie și lege, aici în sanctuar
Se știe-nmormîntată. O dalbă zi-i sosită,
Poporul stă-n genunche s-o-nvețe la altar.

Și imn de rugăciune sub bolțile bătrîne
Vibrează cu putere, și fumul maiestuos
De smirnă, de tămîie, din vasele divine
Se urcă către tîmplă în nour luminos.

Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinte,
Iar jos l-a lui picioare mormîntul umilit
Al omului, în care un snop de oseminte
E-o mînă de cenușă, odor neprețuit.

Din astă catacombă și mucedă și rece,
Din ist sicriu de gheață în noapte-nfășurat
Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece
Și de-a virtuții raze tot templu-i decorat.

În nimbul ce-ncunună mormîntul se zăreze
Lipnițul, Grumăzeștii și Balta și Ciceu,
Dumbrava Roșă, Baia și cum îngălbinește
Făloasa semilună la Racova de greu.

Dar printre fum și lupte în cercul de lumină
Se văd cerești casteluri de-a lui Hristos tării,
Și între ele-i Putna în care-adînc se-nchină
Lui Ștefan-Vodă astăzi ai României fii.

Aice e fîntîna cea plină de mărire,
De sînta pietate, de-al patriei amor ;
Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire
Fu dușmanilor țării sfărmînd trufia lor.

O, mamelor române ! aduceți-v-aminte
Că dintre voi fu una : Elena, ce ne-a dat
A patriei mărire ! Și cînd lipiți fierbinte
La sînul vostru pruncul, îi dați un sărutat.

Un sărutat de mamă, extaz de bucurie,
Ce numai sus în ceruri se poate repeta,
În numele lui Ștefan îl dați să reînvie,
Și duceți pruncul vostru la Putna-a-l închina.

Iar tu, junime verde, la ist izvor de viață
Cu unde de virtute ce-i a mărirei loc :
Învața-a iubi țara, a o iubi învață
Și-n el inimă, suflet călește-ți ca-ntr-un foc.

Așa, junime scumpă, frumoasă auroră
A patriei române ! Al vostru viitor,
Și-al națiunii soare, din a virtuții horă
Se naște, vă surîde, vă cată cu amor.

În leagănul de moarte vederea nu pătrunde
Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus :
Dar spiritul sondează și-n mușchiul lui, fecunde
Seminți de lauri zice : că Ștefan v-au depus.

Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunțită
De patru secoli cîntă un glas armonios
Și-a lui vibrare dulce de-aramă curățită
Prin flăcări întreite, e imn religios.

E-a clopotului Buga suspin și lamentare,
Ce-a munților ecouri de freamăt le-au împlut,
Ah ! cîntă la mormîntul ce astăzi e-n serbare
Că glasu-ți pentru lume și cer este făcut.

Te leagănă pe vînturi, și-a ta melancolie
Misterioasă limbă în inimă lovind,
Fă lacrime să curgă, colo fă-n veșnicie
Eroul să tresalte, al tău glas auzind.

Și strunile plesnite, și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atîrna
L-a Isterului rîpe, acuma este mută
Și cîntul ei de aur nu pot a-l deștepta.

O, munți și văi profunde, oh ! dați-mi pentr-un nume
Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu.
Dar bardul nu, nu cîntă… el plînge și-apoi spune :
O, Ștefan ! tu ești mare și la mormîntul tău !

1871

1871: Serbarea de la Putna

Solemnitatea depunerii darurilor oferite de români şi românce pe mormântul lui Ştefan cel Mare, la mănăstirea Putna”, de Carol Popp de Szatmari (Familia, Anul VII, nr. 38, 19 septembrie / 1 octombrie 1871).

*

Epocile ce, în genere, istoria le scrie cu litere de aur sunt din acelea pe care lumea le-a stropit mai mult cu lacrimi. Câte nevoi, câte amaruri, câte vieţi n-au costat pe naţiuni secolele pe care posteritatea le-a onorat cu numele de mari!

*

Din numărul acestora e şi secolul al XV-lea. Bărbaţi de-o rară valenţă l-au împodobit cu fapte neuitate, iar generaţiile ce s-au succedat, de atunci, până azi, îl tot admiră, dar fără a-l egala. Românimea a avut cel mai frumos rol în cruntele-i evenimente, rol spre care, astăzi, se concentrează aspiraţiunile naţionale.

*

Lumea-ntreagă sta-n mirare:

Ţara-i mică, ţara-i tare…

Şi duşmanul spor nu are!

*

Da, era mică ţara Moldovei, era neînsemnat ţinutul apărător al creştinătăţii şi, de aceea, ei, cronicarii străini, îl numeau „regulus Moldaviae”, însă baciul care o conducea era viguros şi hotărât, prin urmare, respectat de străini. Ţara era mică, dar tare, pentru că tăria ei consta în iubirea de independenţă, în ardoarea de înflorire a neamului, în conştiinţa că românii sunt o gintă de viteji războinici. Era mică ţara, însa tare, pentru că se îndeletnicea nu cu pompoasele fraze ale diplomaţiei şi cu politica nenorocită – şi aceea rău înţeleasă –ci cu ascuţişul sclipitor al spadei şi cu vârful străpungător al săgeţii. Spectacol de mirare: o mână de bravi uniţi zdrobeşte mii de ordii furioase!

*

Ţara era mică, dar tare, căci iubirea către conducătorul lor însufleţea pe oşteni şi pentru că oştenii erau toţi românii, toţi, strămoşii noştri. Ţara era mică, dar cu atât mai tare, cu cât luceafărul destinelor sale, adăpat de o nestrămutată credinţă, îşi pleca genunchii la sfinţirea altarelor, în loc de a pleca grumazul naţiunii sub jugul năvălitorilor; pentru că speranţa o punea în propriile puteri ale ţării; pentru că ştia cumpăni împrejurările, pentru că iubea munca şi agitările sufletului, iar nu lenea şi plăcerile! Toate aceste reamintiri nu puteau lipsi din cugetările acelora care se deciseră a serba memoria eroului de acum patru secole.

*

Această frumoasă festivitate, concepută, încă anul trecut, de astă data se realiză, anume pe aceste baze. Şi realizarea ei are cu atât mai multă însemnătate, cu cât zgomotul şi senzaţia ce le produse, pe deoparte preocupă îndeajuns ţara ce pretinde a avea în posesiune Bucovina, iar pe de alta, împinse la Putna români de prin toate unghiurile Daciei. Dificultăţile de toată natura, zgomote şi discreditări, rumori false şi răutăcioase orbeau înăuntru şi în afară. Azi, toţi trebuie să-şi oprime violenţa, căci serbarea de la Putna e un fapt împlinit, şi împlinit astfel precum reclamau aşteptările şi dorinţele noastre. Viitorul ne va spune de câtă valoare vor fi binefăcătoarele-i fructe!

*

În 13/25 august 1871, expuserăm, pe scurt, schiţa programului acestei serbări. Azi, când ea s-a realizat, avem dreptul şi, mai cu seamă, datoria de a aşterne o dare de seamă despre modul îndeplinirii ei. Şi, mai întâi de toate, câteva cuvinte în privinţa preparativelor.

*

Comitetul conducător publicase, de mai înainte, mai prin toate ziarele, şi rugase pe familiile şi persoanele ce vor să asiste la serbare a anunţa de mai înainte, până la 20 ale lunii, în stil nou. Abia vreo treizeci de epistole sosiseră, în sensul acesta, pentru care se aprovizionaseră locuinţele necesare. Când, însă, sosi ajunul zilei de solemnitate, o enormă mulţime de trăsuri se îndesă spre Putna şi numărul oaspeţilor crescu atât de mult, încât trecea peste toate aşteptările Comitetului conducător.

*

Dificultăţile ivite, la improvizarea, în interiorul mănăstirii, de paturi rustice şi îngrijirea de locuinţe, pe la sătenii români din comună, ne dădură mult de lucru; gratie ceriului, mulţimea oaspeţilor putu dobândi adăpost, în contra recii clime de la munte. Am putut constata, cu satisfacţie, că marea majoritate dintre cei veniţi, animaţi de frumoasa idee ce o întruneau, se mulţămeau, pe deplin, cu modestele înlesniri, ce i se procurau.

*

Una dintre dificultăţile cu care mai avea să se lupte comitetul conducător fu reaua voinţă şi panica sătenilor din comună, care, la ivirea primului stindard, începură a se îngrozi şi a răspândi vorba că Putna va fi teatrul unui sângeros război. Se zice că nişte intrigi, provenite de la cei ce voiau ca serbarea să cadă, agitaseră, de mai înainte, spiritele din Bucovina. Dacă, însă, unele împrejurări erau nefavorabile, trebuia să se găsească o mână de ajutor. O găsirăm. Sfinţia Sa părintele Arcadie Ciupercovitz, superiorul mănăstirii, erudiţie şi inimă cu excelente simţiri româneşti, se poate numi, cu drept cuvânt, patronul serbării. Fără puternicu-i sprijin şi luminatu-i concurs, nu ştiu ce am fi putut realiza, în privinţa serbării. N-am putea, apoi, să nu mulţumim, în public, doamnei Aglaia Dimitrovitză, născută Ciupercovitz, şi familiei Giurgiuvanu, din Bucovina, pentru toate ajutoarele şi înlesnirile ce, cu o bunăvoinţă exemplară, le oferiră în interesul acestei serbări.

*

Membrii comitetului conducător al serbării (Membrii comitetului, din partea Universităţii din Viena: dd. Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Gribovschi, P. Dan, Cocinschi, Vasile Moraru, St. Ciurcu şi Luţiu. Membrii din partea Universităţii din Bucureşti: A. Brătescu, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu. Membrii din partea Univesităţii din Iaşi: Resu, Iromescu şi Maroneanu. Din Berlin : A. D. Xenopol. Cu toţii, cincisprezece, la număr – menţionaţi în nota de subsol – n. n.), ajutaţi de junii studenţi din Bucovina, fură singurii aranjatori ai festivităţii; lor le incumba toată răspunderea, toate neajunsurile ce s-ar fi putut, pe ici-colea, strecura, toată onoarea pentru zelul şi ostenelile ce, cu toată modestia, trebuie să Ie-o recunoaştem unora dintr-înşii, şi mai cu seamă celor prezenţi, de timpuriu, la Putna.

*

Sâmbătă, 14/26 august 1871, în ziua în care sosi marea parte din oaspeţi. Doi membri ai comitetului (dd. G. Dem. Teodorescu, din Bucureşti, şi Sterie Ciurcu, din Viena – nota de subsol – n.n.), cu însemne tricolore, îi întâmpinară, calări, Ia punctul Vicov, şi la sosirea în mănăstire fură salutaţi cu câte trei salve. Până noaptea, târziu, oaspeţii se îmbulzeau mereu. Serbarea, însă, se începea prin serviciul religios, anunţat de salve.

*

În seara sâmbetei de 14/26 august, câteva zeci de salve, date la unu anume semnal, de către sătenii români, aşezaţi pe culmile dealurilor învecinate, vestiră începutul marii sărbători, care, prin proporţiile ce lua, merita, cu drept cuvânt, a se numi naţionale.

*

Privegherea religioasă începu pe la 10 ore; oficiară cinci preoţi şi un diacon, în asistenţa călugărilor mănăstirii, a sfinţiilor lor episcopii Filaret Scriban şi Iosif Bobulescu, arhimandritului Ieronim Butureanu, delegaţii Mitropoliei din Iaşi, a altor clerici, a prefectului ţării şi a multitudinii oaspeţilor, între care diferiţi reprezentanţi. Arcul de triumf şi aleea de brazi, ce conducea, de la porticul festiv, până la mănăstire, erau iluminate. Răpitoarea frumuseţe a admirabilelor poziţiuni, ce se prezentau ochilor avizi ai vizitatorilor, favorizate şi de o lună strălucitoare, făcu ca acest mic început să dureze până târziu, în noapte, când numeroase trăsuri cu noi oaspeţi urmau a sosi la mănăstire.

*

Mai înainte de a expune partea principală a serbării, să dăm o mică idee despre portic şi arcul de triumf. De la poarta mănăstirii, împodobită cu cetină sau craci de brazi, de la urele căreia se înălţau două stindarde cu culorile naţionale şi pe care se observa, de departe chiar, săpată în piatră marca Domnilor Moldovei, cu bourul tradiţional, delfinii, luna şi soarele, de la această poartă se întindea aleea de brazi, care conducea la porticul festiv. La mijlocul aleii se ridică un verde arc de triumf, cu inscripţia, în litere aurite: „Memoriei lui Ştefan cel Mare”, şi ornat cu o frumoasă marcă aurie a Domnilor Moldovei, apoi, în mod simetric, cu diferite stindarde, între care tricolorul naţional, fâlfâind în mijloc, la locul de onoare, întocmai după spusele baladei:

*

„Românescul steag, cu fală,

Fâlfâie falnic în cer!”.

*

În apropiere, pe un şes, la poalele muntelui umbrit de mii şi mii de brazi, care seamănă cu tot atâţia viteji oşteni, se întindea, pe coloane, porticul festiv, acoperit, de asemenea, cu ramuri verzi de cetină, împletit cu ghirlande şi presărat cu flamuri. În frunte, la intrarea principală, strălucea marca României libere, dulce simbol al aspiraţiunilor tuturor românilor, precum şi alte diferite mărci ale ţărilor române, ce compun Dacia, steme datorate penelului distinsului nostru pictor român E. Bucescu (Epaminonda Bucevski – n. n.). Aspectul acestor decoruri, combinat cu impunătoarea înfăţişare a poziţiunilor şi variat de culorile flamurilor unduitoare, formau un spectacol din cele mai plăcute, în mijlocul munţilor şi costişelor, călcate, odinioară, de şiruri compuse din cei mai bravi oşteni, ai celui mai viteaz Domn. Toate acestea vor forma un tablou neuitat, în memoria acelora dintre noi, care avurăm fericita ocazie de a lucra, cu propriile noastre mâini, la aşezarea şi înfrumuseţarea lor.

*

Duminică, în 15/27 august 1871, între orele opt şi nouă, dimineaţa, întreite rânduri de salve anunţau întrunirea oaspeţilor în porticul festiv. Membrii comitetului, încinşi cu eşarfe tricolore, purtând cocarde naţionale şi în ţinută de gală, înconjuraţi de junimea academică, care, de asemenea, purta cocarde, felicitară, de bună venire, pe vizitatori, al căror număr crescuse şi mai mult. Preşedintele comitetului rosti, de pe tribună, sub cerul liber, în faţa porticului, cuvântarea sa inauguratoare, serioase consideraţiuni asupra cauzelor existenţei noastre naţionale şi a mobilului ce atrăgea, la Putna, atâtea mii de inimi: „Bine aţi venit, fraţilor! Vă salut la mormântul lui Ştefan cel Mare!”.

*

Adunarea intră, apoi, în biserică, aşezându-se după ordinea de mai înainte stabilită: clerul, comitetul, domnii reprezentanţi, celălalt public etc. Nouă salve salutara începutul sfintei liturghii, oficiată de Sfinţia Sa egumenul, de clerul mănăstirii şi cel de prin comunele învecinate. Înainte de priceasnă, Sfinţia Sa egumenul Arcadie Ciupercovitz, cu figura-i afabilă, dar şi impunătoare, cu vocea-i sonoră şi vibrantă, ţinu o excelentă predică, corespunzătoare hramului bisericesc, în care accentua pioasele sentimente ale strămoşilor noştri, credinţa urmată întotdeauna de victorii a marelui fondator al mănăstirii şi bunele exemple urmate pe merituoşii şi demnii urmaşi din familia lui Ştefan, şi termină demonstrând că cultivarea şi luminarea inimii şi minţii româneşti este cea mai puternică condiţie, de natură a ne ridica la splendoarea frumosului nostru trecut.

*

În tot timpul serviciului divin, mormântul venerat al marelui Ştefan, împodobit cu ghirlande de flori şi făclii, era vegheat de o gardă de onoare, compusă din patru dintre membrii Comitetului conducător. După predică, clerul, în veşminte sacre, purtând icoane, evanghelii, cruci şi stindarde de-ale bisericii, urmat de membrii comitetului, de diferiţi reprezentanţi (dd. Cristian Cerchez, primarul de Iaşi, Dimitrie Gusti, Mihail Cogălniceanu, Ion G. Sbiera, Dimitrie Lupaşcu, Hociung, D. Văsescu, Cananău, Docan, V. Adrian, Bosie, Mihăileanu, Ionescu, Costinescu şi alţii mulţi, ale căror nume nu le mai ţinem minte – notă de subsol – n. n.) , de numerosul public, de domni şi doamne, mai ales din Bucovina şi Moldova, între două şiruri de juni academici, purcese, în bubuitul salvelor şi în sunetul jelitor al clopotelor, purcese spre porticul festiv, unde, pe o masă spaţioasă, se aflau, învelite cu crep negru, urna consacrativă de argint, cele două magnifice epitafuri şi stindardele, între care al doamnei Haralambie, din Craiova, se distingea prin frumosul portret al marelui Ştefan, prin bogăţie şi prin inscripţiunile, cu care era ornat.

*

Acesta preţioase daruri se sfinţiră, asistenţa fu stropită cu agheasmă, domnul Xenopol rosti, de pe tribună, cuvântarea festivă, publicată în coloanele acestui ziar, şi corul teologilor intonă următorul imn religios, făcut anume pentru această ocaziune, şi încă de anul trecut, de domnul Vasile Alecsandri, muzica de A. Flechtenmacher:

*

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu, ce ai dat lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră întreaga românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Sub ochii tăi, în lume, lungi valuri de-omenire

Pe marea veşniciei dispar ca nori în vânt

Şi-n clipa lor de viaţă, trecând, strigă-n uimire:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Tu din sămânţa mică înalţi stejarul mare,

Tu junelor popoare dai un măreţ avânt.

Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul,

Tu duci la nemurire, prin tainicul mormânt.

Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu care ţii la dreapta-ţi pe Ştefan, erou sfânt,

Fă-n lume să străluce iubita-i românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Procesiunea, ca şi în ordinea dintâi, se reîntoarce în biserică, spre sfârşirea liturghiei şi binecuvântării, după care, apoi, oaspeţii merg a se aşeza pe băncile construite în portic, spre a prânzi la masa comună. Membrii comitetului, în ţinutele oficiale, serveau la această masă de onoare, pe care o onorau, cu prezenţa lor, preşedintele ţării, domnul Reni, clerul, parte din reprezentanţi, ceilalţi asistenţi, şi la care participară aproximativ peste 1.000 de oaspeţi.

*

Primul toast fu ridicat de preşedintele comitetului, în sănătatea împăratului Austriei, după datina autoritară a ţărilor de sub dualism. Domnul Reni, administratorul Bucovinei, român de naţionalitate, mulţumi, din partea guvernului austro-maghiar, comitetului şi întregii adunări pentru frumoasa atitudine, ordine şi aspiraţiunile ce manifestau. Diferitele toasturi, ţinute de bărbaţi ca domnii Sbiera, Bosie, Lupaşcu, Silagi etc. etc. pentru prosperitatea poporului, a naţiunii române, a luptătorilor, pentru revindecarea drepturilor străvechi, făcură să dureze până târziu acest ospăţ şi, cu toată bura de ploaie, ce udase pământul, hore vesele se întinseră pe câmpia de la dreapta porticului, la poalele muntelui, înnegrit de umbrele serii, animate şi întreţinute de sunetul muzicii.

*

Ţăranul bucovinean, de un secol izolat de ceilalţi fraţi ai săi, se vedea alături, într-o horă de unire, cu aceia pe care, uitând că-i sunt egali, se siliseră până aici, mai mult, a-l respecta, decât a-l iubi. Şi unde, până aici, se temea de serbare ca de un ce funest, acum putneanul se grăbea a întreba: „Când o să se mai facă d-alde astea? Bătrânii noştri nu ne-au spus să fi mai văzut o asemenea pomenire!”.

*

Astfel, această frumoasă şi memorabilă zi se termină cu veselia cea mai sinceră, abia pe la miezul nopţii, luminată de razele îndepărtate, ce le trimiteau focurile de răşină, aprinse pe diferitele culmi ale munţilor (Albina, Anul VI, Nr. 73, joi 9/21 septembrie 1871, Preluare de la Dragușanul.Ro).

1871, Familia: Serbarea de la Putna

Manastirea Putna – Desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Serbarea de la Putna, în memoria lui Ştefan cel Mare, precum aflăm a ieşit foarte splendid, participând unu public numeros. Începutul serbării s-a făcut sâmbătă, în 14/26 august, la zece ore, seara, cu privegherea religioasă, anunţată, la intrarea în biserică, cu 21 de salve, tragerea tuturor clopotelor sfintei mănăstiri şi splendida iluminare a bisericii şi a întregii mănăstiri. Cinci preoţi şi un diacon îndepliniră oficiul re­ligios.

*

Duminică, în 15/27 august 1871, de la opt, până Ia nouă ore, dimineaţa, trei rânduri de salve succesive anunţară adunarea oaspeţilor în porticul festiv, unde comitetul îi felicită de bună-venire.

Şase salve anunţară începerea sfintei liturghii. Adunarea întreagă intră în biserică, unde şapte preoţi şi doi diaconi celebrară sfânta liturghie, iar la priceasnă, părintele Ciupercovici, egumen al mănăstirii Putna, ţinu o predică corespunzătoare hramului bisericii, o cuvântare care face onoare talentului oratoric al sfinţiei sale.

*

De aici, se întinse o majestoasă procesiune, salu­tată de salve, până la porticul festiv, construit în apropiere de aleea ce conduce la mănăstire, unde se descoperiră şi se sfinţiră: urna de argint, epitaful doamnelor din România, al celor din Bucovina, flamura doamnelor din Iaşi, a doamnei Haralambie, a Institutului de Bele-arte din laşi, a domnului Popovici, din Viena, a damelor române din Crişana etc.

După acestea, domnul A. D. Xenopol, al cărui ela­borat s-a admis la concurs, rosti cuvântarea festivă, frumoasă şi bine simţită, în care a exprimat, într-un stil corect şi românesc, simţăminte nobile şi cuge­tări de înalt patriotism. Terminându-se cuvântarea, corul teologilor români intonă acest „Imn religios”, compus anume de domnul Vasile Alecsandri, muzica de domnul A. Flechtenmacher:

*

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu, ce ai dat lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră întreaga românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Sub ochii tăi, în lume, lungi valuri de-omenire

Pe marea veşniciei dispar ca nori în vânt

Şi-n clipa lor de viaţă, trecând, strigă-n uimire:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Tu din sămânţa mică înalţi stejarul mare,

Tu junelor popoare dai un măreţ avânt.

Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul,

Tu duci la nemurire, prin tainicul mormânt.

Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu care ţii la dreapta-ţi pe Ştefan, erou sfânt,

Fă-n lume să străluce iubita-i românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Apoi, se citiră inscripţiunile de pe daruri, şi procesiunea se întoarse în biserică, spre încheierea sfintei liturghii .

S-a dat o masă comună în portic. Preşedintele comitetului (Ioan Slavici – n. n.) purtă toastul prim, pentru împăratul, apoi se cântă „Gott erhalte”. Urmară, apoi, o mul­ţime de toasturi, şi preşedintele numai de la doi inşi luă cuvântul: domnii Tocilescu (Bucureşti) şi Mureşanu (Gherla). Seara, după vecernie, mănăstirea se ilumină şi se făcu foc bengalic, pe culmile munţilor dimprejur.

 *

Luni, în 16/28 august, la opt ore, dimineaţa, junimea academică, diferiţii domni reprezentanţi, clerul şi autorităţile publice se adunară în portic şi, apoi, merseră în biserică, să asiste la sfânta liturghie, după care urmă ieşirea, cu procesiune, pentru aducerea darurilor în biserică, şi părintele egumen al mă­năstirii dete citire „Cuvântului de îngropăciune, la moartea lui Ştefan cel Mare”.

Conductul festiv păşi, în sunetul Bugii, clopot turnat încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare.

*

După intrarea în biserică, se ţinu parastasul de pomenire, la care avu loc îngenunchierea generală, cu citirea rugăciunii de iertăciune, apoi corul teologilor intonă „Imnul Iui Ştefan cel Mare”, făcut anu­me de domnul Vasile Alecsandri, muzica de domnul A. Flechtenmacher. Acest imn suna astfel:

 

La poalele Carpaţilor,

Sub acest vechi mormânt,

Dormi, erou al românilor,

O, Ştefan, erou sfânt!

Ca sentinele falnice

Carpaţii te păzesc.

Şi de sublima-ţi glorie

Cu secolii şoptesc.

Când tremurau popoarele

Sub aprigii păgâni,

Tu le-apărai cu sângele

Vitejilor români…

Cu drag privindu-i patria

Şi moartea cu dispreţ,

Măreţ în sânul luptelor,

Şi-n pace-ai fost măreţ!

 

În cer apune soarele

Strângând razele lui,

Dar într-a noastre suflete

Etern tu nu apui.

Prin negura trecutului,

O, soare-nvingător,

Lumini ca raze splendide

Prezent şi viitor!

 

În timpul vitejiilor,

Cuprins de-un sacru dor,

Visai Unirea Daciei

Cu-o turmă şi-un păstor.

O, mare umbră eroică,

Priveşte visul tău:

Uniţi suntem în cugete,

Uniţi în Dumnezeu!

 

La poalele Carpaţilor,

Lâng-al tău vechi mormânt,

Toţi în genunchi, o, Ştefane,

Depunem jurământ:

„Un gând s-avem, în numele

Românului popor,

Aprinşi de-amorul gloriei

Şi-al patriei amor!”.

Patruzeci de salve, ca reamintire de mănăsti­rile zidite de marele erou, şi sunetul Bugii anunţară aşezarea darurilor pe mormânt. În fine, serbarea se termină, prin un ospăţ comun, cu un discurs preşedinţial.

După serbare, junii prezenţi ţinură un congres, unde, între altele, se decise a se edita un ziar al junimii. Acesta va apare la Viena, sub titlul „Naţionalismul”.

*

Acum, să ne reîntoarcem la unele detalii! Urna consacrativă, ce s-a depus pe mormântul viteazului Ştefan cel Mare, turnată în argint curat şi lucrată cu destulă artă şi bun gust, are următoarea inscripţiune: „Eroului. Învingătorului. Apărătorului existenţei române. Scutului creştinătăţii. Lui Ştefan cel Mare. Junimea română academică. MDCCCLXX”.

Epitaful trimis de doamna Maria C. A. Rosetti şi acela al doamnelor din Bucovina, unul lucrat pe catifea albastră-închis, şi altul pe catifea roşie-conabia, sunt nişte odoare, în adevăr preţioase.

*

Arcul de triumf, ce se înalţă pe calea ce con­duce la mănăstire, fu dedicat „Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului!”. Pe frontispiciile laterale, au fost, în stânga, versurile: „Ştefan, Ştefan, Domnul mare, / Seamăn pe lume nu are / Decât numai mândrul soare”, iar. De-a de a dreapta: „Ştefan, voivodul Ştefan, / Bate pe turc, pe tătar, / Bate pe leah, pe maghiar!”.

Stindardele principale au purtat numele celor mai însemnaţi fundatori ai ţărilor şi neamului român, ca Traian, Dragoş, Radu-Negru; al celor mai devotaţi bărbaţi pentru romanitate, ca Iancu, Horia-Cloşca-Crişan, Tudor Vladimirescu etc.

*

În decursul serbării, s-au împărţit şi nişte medalii de bronz şi argint, bătute anume pentru festivitatea acesta, cu următoarea inscripţiune: „Putna – 15 august 1871”, iar pe cealaltă parte: „Memo­riei lui Ştefan cel Mare – Râvnitorii gloriilor străbune”.

La această serbare, Romania fu mai bine reprezentată, mai multe oraşe trimiseră anume delegaţi, întocmai ca şi Societatea Academică (viitoarea Academie Română – n. n.). Dintre somităţile literare, numai domnii Cogălniceanu şi Vasile Alecsandri (ce ironie a soartei: dar Eminescu? dar Slavici? – n. n.) par­ticipară, dar şi aceştia numai jumătate de zi.

*

Boierimea Bucovinei, din cauze mai înalte, politice, excelă prin absenţa sa admirabilă. Transilvania fu reprezentată prin trei inşi, Ungaria, de asemenea (Familia, Anul VII, nr. 35, 29 august / 10 septembrie 1871).

Preluare de la Drăgușanul

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883). Ilustratii cu Putna de la Dragusanul.Ro

Adenda

Articole pregătitoare

SĂ FACEM UN CONGRES

Dacă răsturnarea ministeriului Giskra-Hasner ar aduce cu sine căderea sistemei, a constituțiunei, a dualismului, ce rol vor juca românii la regenerarea bătrânei Austrie? Sta-vor ei cu mânele în sân, cum sunt obicinuiți a sta, intimida-se-vor de țipetele bufone ale maghiarilor sau nemților, ori vor merge cu fruntea deschisă, solidari cu celelalte națiuni cari au aspirațiuni comune nouă, spre a apela la simțul de dreptate al tronului, spre a-l sili să ceadă voințelor supreme ale popoarelor? Până când să domnească cutare ori cutare și nu toți? Suveranitatea și legislațiunea trebuie să purceadă de la toate popoarele ca atari, și puterea esecutivă trebuie redusă la simplul rol de mașină fără voință proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele, și a trece suveranitatea în alte brațe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor. Eu nu înțeleg aicea două popoare ori două coterie, ci pre toate. Dar pentru a efectua această reformă mare într-un stat unde sunt atâtea rămășițe putrede ale trecutului, atâtea prejudețe fatale și atâtea mașine vile și fără de suflet, gata în orice moment de a susținea acele prejudețe trebuiește o energie eroică, trebuie cu desprețul libertății și a vieții tale să proclami ceea ce ai datoria de a proclama.

În această operă ce pare a se pregăti, românii trebuie să joace un rol eminamente activ. Trebuie ca sufletul acestei națiuni vechie să lucreze cu toată vigoarea sa de fier, căci aicea nu mai e vorba de declamațiuni vane, ori de oportunitate, acuma nu-i mai e permis nimănui de a merge cu cutare ori cu cutare persoană, fie aceea prelat, fie ilustritate, fie magnificiență, ci cu toții uniți trebuie să mergem cu principiul, cu națiunea. Și, într-adevăr, dacă ar fi în inima noastră o singură scânteuă din virtutea antică a oamenilor pre carii noi ne măgulim de a-i avea de străbuni, a romanilor, am vedea ce absurd e să cerșim de la maghiari drepturile cari ni se cuvin și cari trebuie să ni le luăm pre altă cale.

Românii, în genere vorbind, s-au purtat mai mult rău decât bine. Să ne silim a nara faptele.

Adunarea de la Miercurea se constituie și-și alege un comitet. Un comisar gubernial oarecare sistează activitatea acelui comitet, fără ca să arate din ce cauză, și românii primesc această sistare fără ca să proteste în fața lumei, fără ca această infracțiune în dreptul de a se întruni să fie urmată de destituirea funcțiunarului și a ministrului ce a ordonat-o. Amploiatul, fie el ministru, fie comisariu regesc, trebuie să înțeleagă spiritul legilor al căror mănținătoriu e și trebuie să le interprete cu fidelitate. Îndată ce nu știe ori nu voiește a le interpreta fidel, trebuie destituit.

Uniunea Bănatului a fost forțată, căci a fost făcută contra voinței românilor, uniunea Transilvaniei a fost făcută fără de a se întreba românii. Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o cestiune atât de gravă? Nimeni.

Avem dreptul de a petițiuna. Sala tronului este, trebuie, să fie deschisă popoarelor ca și indivizilor, și inima suveranului trebuie să fie dreaptă și nepărtinitorie, fără considerente unilaterale, față cu toți, asemenea limbei la cumpănă, asemenea ecuilibrului voințelor umane ce se numește drept; căci în secolul al nouăsprezecelea aceasta e singura rațiune de a fi a monarhilor, alta nu cunoaștem și neci nu voim a cunoaște. Ei bine, cine a uzat energic de acest drept pentru a scăpa națiunea română de forțarea la o uniune pre care ea n-o voiește și n-o recunoaște? Nimeni.

În Năsăud, un om se alege cu un vot, ba are până și temeritatea de a cere verificarea acestei alegeri. Ei bine, carii sunt alegătorii carii să proteste contra reprezintărei lor din partea unui om pre care ei nu l-au ales? Nimeni. Oare murit-a orice dreptate? Oare luatu-ni-s-a dreptul de a petițiuna și a protesta? Oare am uitat cumcă tronul trebuie să fie drept, căci aceasta e rațiunea sa de a fi?

Dar departe de a fi numai atâta. Un insolent are cutezanța de a spune în camera Ungariei cumcă națiune română nu esistă. I se răspunde că esistă și nimic mai mult; ca și când acel om n-ar fi știut-o, ca și când el ar fi spus-o cu altă intențiune decât ca să arunce o nouă umilire asupra națiunei românești. Aicea trebuia un protest energic și formal contra purtării neescusabile a unor deputați cari n-au respect de națiuni întrege; trebuia demisiunarea deputaților români dintr-o Dietă care nu se respectă, nerespectând neci chiar individualitatea celorlalte națiuni. Ce prezident e acela care lasă ca un insolent să insulte, nerevocat la ordine, o națiune întreagă?

Un altul ni spune cumcă am face poate bine de a emigra în România, recte de a părăsi acest pământ, care e cu mult mai mult drept și cu mult mai multă rațiune al nostru decât al lor. Cine protestă contra unor asemenea insinuațiuni pre cât de răutăcioase pre atât de bine calculate? Nimeni. Cunoaștem ființele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politică de oportunitate, cari cerșesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric și imperativ drepturi pentru națiunea lor, carii zic cumcă românii n-au neci un drept în această țară și cumcă trebuie să cerșească pentru a căpăta. Politică demnă de reprezentanții ei! Îi cunoaștem, zic, și nu ne place de a vedea pre sincerii noștri deputați naționali jucând pre instrumentele acestor creature. Națiunea română trebuie să se pună pre terenul de drept pre care stau toate celelalte națiuni ale Austriei, nimica mai mult și neci o iotă mai puțin. Cine cede degetul va trebui să ceadă și mâna. Puși odată pre acest teren de drept, nu trebuie să cedem nimănui neci cât e negru sub unghie, căci numai o egală îndreptățire poate duce la liniște și la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pre seama lingăilor; pre flamura noastră trebuiesc scrise pur și simplu voințele noastre. Cehii spun în organele lor cumcă vor face opozițiune până atuncea până când se va recunoaște deplina autonomie a Boemiei. De ce să nu cerem neted și clar pentru noi ceea ce cehii pretind pentru ei? Tranzacțiuni în drepturi naționale nu se încap, împăcarea cu ungurii ori cu nemții nu se încape până ce nu vor cede ei ceea ce voim noi; căci față cu sistemul constituțiunal de astăzi, față cu dualismul trebuie să fim ireconciliabili.

Starea de față a lucrurilor e de natură ca să inspire orișicui neîncredere și să-l facă îngrijit asupra marilor schimbări ce se prepară a trece peste imperiu. Oricare bun cetățean are de datorie de a se ocupa de viitoriul patriei sale, și de aceea și românii, prin natura lucrurilor, au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea națiunei românești față cu o eventuală schimbare a sistemei constituțiunale. Vom vedea care guvern va avea sfruntarea ca să oprească adunarea unui congres de cetățeni pacifici, carii vor să discute asupra afacerilor publice ale statului căruia ei aparțin. În caz dacă congresul și-ar alege oamenii săi de încredere, cari să-l reprezinte față cu tronul, aceștia trebuie să fie înainte de toate energici și de caracter. Oricine a șovăit numai o dată în cariera sa politică, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificență, trebuie înlăturat cu îngrijire, căci aicea trebuiesc oameni ai faptei pre care să nu-i orbească nici șansele, nici aurul, nici stelele și ordinele mari (cari în genere se pun pre inime mice!) și, apoi, cu oameni probi și de caracter nu se încap tranzacțiuni încurcate. Ei vor cere pentru națiunea lor cât li va ordona națiunea ca să ceară, și nu vor cede nici o iotă din pretensiunile lor, căci nu vor avea astuția de a o face.

Dacă mai are cineva o singură îndoială despre importanța unui congres, acela cugete numai cât de degradați trebuie să fim noi românii, dacă până și maghiarii, poporul cel mai decăzut al Europei moderne, au ajuns să fie stăpânii noștri și să-și bată joc de noi în ședințele acelei adunături ce se pretinde Cameră.

Am desperat de mult de a cere de la români virtutea și demnitatea străbunilor, neci credem că am putea deștepta în el simțul cetățeanului Romei; dar neci că facem aicea apel la simțăminte de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul simț de demnitate și mândrie curat omenească. Într-adevăr, nu mai suntem noi meniți de a dicta legi lumei, dar neci am trebui să fim așa de abrutizați ca să ne degradăm noi pre noi înșine la rolul de sclavi. Trebuie să încete aceste referințe de dominați și dominatori; trebuie să fim puși pre picior de națiune egal îndreptățită față cu națiune egal îndreptățită. E timpul ca să ni se răsplătească și nouă sacrificiele cari le-am adus secol cu secol acestei Austrie carea ne-a fost vitregă și acestor Habsburgi pe carii îi iubim cu idolatrie fără să știm de ce, pentru cari ne-am vărsat de atâtea ori sângele inimei noastre fără ca ei să facă nimica pentru noi. Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemți. Sântem români, vrem să rămânem români și cerem egala îndreptățire a națiunei noastre. Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștienți de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră și spiritul secolului: „Cine sunt acești oameni și ce vor ei în țara noastră?“

Recapitulăm:

1) În caz dacă opiniunea publică a popoarelor Austriei ar cere schimbarea sistemei constituționale de astăzi, românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea viitorului imperiului, să convoce un congres general al lor, în care toată națiunea românească să fie reprezentată și care să decidă atitudinea ei față cu situațiunea cea nouă ce împregiurările par a o crea și impune imperiului.

2) Congresul să se declare solidar cu națiunile din Austria ce urmăresc aceleași interese ca și cea română.

3) Congresul să-și aleagă reprezentanța sa, care să comunice tronului voința națiunei românești, cerând a ei satisfacere.

[Federațiunea, Pesta, 5/17 aprilie 1870, Nr. 33]

ÎN UNIRE E TĂRIACitim în „Politik“, ziarul intereselor cehe, următorul articol demn de toată luarea aminte:

Acuma e un timp de tranzițiune dintr-o stare nesuferită, nesuportabilă chiar, în niște referințe mai sănătoase și mai conforme naturei lucrurilor. Un ministeriu administrativ va forma deocamdată valul după care se vor începe comunicațiunile cari să ne ducă, la ceva mai bun decât cele ce au esistat până azi. E un început modest acesta, nu trebuie să ne împlă tocmai cu iluziuni; dar poate că totuși va fi odată un „început“. Dacă e însă să se pregătească și să se creeze ceva cu minte, dacă, e ca să scoatem odată carul din noroi, trebuie ca din nici o parte să nu ne punem alene mânele în sân. Credem a fi trecut pentru totdeauna timpii aceia în cari poporele-și cugetau încorporată înțelepciunea cea mai mare în eventualele sfere nalte ale guvernului; timpi în cari popoarele lăsau orice inițiativă pre sama cercurilor acelora, pre când ele însele se dedeau letargici și unei neiertate negligențe spirituale. Acuma nu mai poate succede o operă bună, decât atuncea când „vocea poporului“ se face auzită tare și clar până și în cercurile cele mai nalte, spre a li se face cunoscut cu preciziune: ceea ce vrem și ceea ce nu vrem.
Într-un stat ca cel austriac nu e însă de ajuns ca fiecare popor să se facă destul de remarcabil pre sine numai și să pledeze fiecare pro domo sua: ci aicea o pretinde principiul conservărei de sine ca să se sprijinească unul pre altul și să participe la această operă de reconstrucțiune toate popoarele acelea cărora li-s comune interese mai mult ori mai puțin egale sau simile!
Dacă polonii și slovenii ar fi primit în februariu 1867 programa ce-o statuase boemii și dacă ar fi ajutat la esecuțiunea ei, s-ar fi scutit pre sine și pre imperiu de multe suferințe și de multe umiliri. Această programă însă a fost așa de corectă și așa cu totului tot de esactă, încât în urma urmelor ei totuși au revenit la ea prin părăsirea senatului imperial.
Însă cât timp prețios s-a pierdut prin aceasta. De ce și-au cumpărat ei prin fapte o învățătură pre care putea să le-o dea mai mult decât cu prisos o cugetare simplă și o cumpănire dreaptă a lucrurilor în mai puțin de o oră. Împregiurarea cumcă programa boemă a avut drept poate să ne măgulească oarecum; însă această împregiurare nu ni va putea restitui multele pierderi dureroase pre cari le-am suferit prin aceea că din partea aliaților noștri naturali n-au venit mai curând la cunoștință.
În perioada de tranzițiune de acuma trebuie să ne unim cu toții în aceea ca să nu mai cădem din nou într-o greșeală asemenea celei din trecut. Polonul, slovenul, tirolezul și triestinul doresc tot așa de bine ca boemul și moravul ca să vină odată o stare de lucruri care să respecte drepturile vechie și trebuințele moderne ale fiecăruia din aceste popoare. Să facem dar o mai strânsă ligă spirituală întreolaltă, să comparăm toate pretensiunile noastre comune și să ni garantăm drepturile noastre speciale, întru cât se vor putea împăca numai cu interesele comune. Să ne folosim dar de timpul care ni se dă pentru înnoirea unei legăture tari, care să aducă la valoare și îndeplinire principiile noastre și care să lege una de alta ca într-un lanț condițiunile esistenței noastre pentru mântuirea tuturora.
Trebuie să ne simțim și înțelegem cu acurateță unul pre altul, pentru ca să facem de rușine viclenia inamicilor noștri comuni, a căror țintă rămâne totdeuna aceeași și cari nu vor nimica mai puțin decât de a ne dezbina întotdeuna. Nici un popor să nu se mai lase sedus de la flamura comună prin promisiuni cari se inspiră doar conducătorilor săi. Să ne aducem aminte de trecut, care ne-a învățat cu mii de fapte atât de umane cumcă numai o solidaritate tare poate să ne îndestuleze și să îndeplinească toate la care suntem îndreptățiți. Să ne ferim din calea ademenirilor contrarilor, fie ele cât de strălucite!
Știm cum că boemul și moravul vor rămânea tari și neclintiți pre lângă declarațiunea lor, știm cumcă polonul va păstra dreptul său în deplinea lui măsură, știm cumcă slovenul și triestinul se vor aranja după trebuințele lor și că tirolezul va ținea la vechile stipulate ale țării sale, la privilegiele și drepturile sale, însă toate acestea se pot prea bine regula astfel încât totul să se întâmple în înțelegere comună, căci numai prin această înțelegere putem garanta unei nouă și mai bune stări de lucruri o durată sigură. Poate că se vor ridica voci și din celelalte țări germane ale imperiului, ale căror conducători de până acuma au feștelit-o cu doctrinarismul lor; voci cari să se decidă imperativ pentru noua alianță a popoarelor.
Fiecăruia ce-i al lui și tuturor drept și îndestulare“ — asta să fie deviza noilor confederați. Din această deviză însă să vadă și compatrioții noștri germani din Boemia și Moravia cumcă, noi nu căutăm nicidecât ca să-i suprematizăm cumva.
„Cu toți germanii din Austria se vor înțelege declaranții boemi mai curând și mai lesne decât cu germanii din Boemia“ — zise mai deunăzi un om de stat care se interesa foarte mult de cursul lucrurilor în imperiu, după cum ne informăm dintr-o știre demnă de crezut.
Oare această vorbă fatală, în care zace atâta durere și atâtea consecințe teribile, să rămână, întotdeuna adevărată? Noi n-am cercat niciodată de a suprematiza pre germanii din Boemia, îndată ce vor voi să facă pace cu noi, li întindem cu francheță și onestitate mâna noastră compatriotă, care voiește ca ei să aibă aceleași drepturi pre cari noi le cerem și pentru noi. „Foaia nescrisă“ pre care le-a lăsat-o deja declarațiunea noastră, deplina garantare a dezvoltării lor naționale pre lângă o cât se poate mai mare libertate politică și pre lângă self-government municipal, toate acestea li stau încă spre dispozițiune. Din toată inima vrem odată o adevărată pace națională în țară și sfârșitul tuturor acestor certe și lupte carile sug măduva patriei noastre comune. Noi n-am dorit niciodată subjugarea unui popor prin celălalt, ci am recunoscut întotdeauna de semnul unui simț servil când o națiune voiește să face din cealaltă serva ei umilită. Însă tocmai pentru aceasta e de trebuință ca să se creeze o adevărată federațiune a popoarelor, în care unul să stea pentru toți și toți pentru unul; — o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor și care să apere dreptul special al fiecărei țări, întru cât însă acest drept nu desprețuiește interesele celorlalți.
De li va succede popoarelor ca să fundeze această federațiune, atuncea fiece guvern o va primi de programă a sa și va trebui să lucreze în spiritul ei. Atuncea nu trebuie să mai așteptăm o incertitudine nesigură, atuncea vom avea în mâni garanția unui viitor cert și sigur și nu vom mai lăsa să ne-o răpească nimenea.

Până aicea ziarul „Politik“.

Va să zică, dacă presupunem cumcă acest ziar e espresiunea opiniei publice a cehilor, atuncea cehii cer o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor ca atare; și se pare cumcă aceasta ar fi și ideea celorlalte naționalități ale Austriei. Ce fac românii pentru a se alia acestei idee? — Căci, vă încredințez, dacă românii vor lăsa să li scape și această ocaziune, dacă vor lăsa ca ideea să se localizeze numai la popoarele cari o manifestă în gura mare, dacă românii nu vor ajuta să generalizeze căderea constituțiunei din decembre asupra imperiului întreg, atuncea lupta noastră va deveni din ce în ce mai grea, căci în urmă nu va mai fi nimeni în opozițiune afară de noi, pre când azi avem atâtea națiuni cari au interese comune nouă și se luptă alături cu noi. În momentul când toate națiunile dau cu piciorul stărei de față a lucrurilor, numind-o nesuferită și nesuportabilă, au și românii dreptul și datoria de a-i da cu piciorul, căci, pregetând și rămași singuri pre câmpul de luptă, nimeni nu se va mai spăria de opozițiunea noastră singuratecă. Nepăsarea noastră ne pierde. Să nu ne mirăm dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi și împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boeme, contrarii vor ști totdeuna să amețească capetele până și a conducătorilor noștri cu promisiuni lucie, dar etern minciunoase. Cine ar crede cumcă ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simț de dreptate încât să redeie, d.es., autonomia Transilvaniei, pre care au răpit-o fără consimțământul românilor? Și apoi neci nu avem noi să cerem de la unguri ceva, căci ei nu sunt competenți să ni dea nimica. Când un făcător de rele comite o infracțiune în avere publică ori privată, nu e făcătorul de rele instanța competentă de la care ai a cere îndărăt cele răpite, ci justiția. Se poate chiar ca justiția, rău informată, să fie legalizat apropriarea făcătorului de rele; asta însă nu schimbă nimica din ființa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiția, bine informată, va revoca o sentință ori o aprobare nedreaptă. Această justiție până azi rău informată e tronul. Numai tranzacțiunile directe cu tronul pot ținea pre români pre terenul absolut al drepturilor lor; tranzacțiuni de altă natură însă, cari, unite cu umilire, să se subordineze intereselor unei alte națiuni sunt periculoase, criminale chiar. Ce drept mai mult pot avea ungurii în această țară unde în număr sunt mai egali cu noi, unde, prin istorie sunt cu mult mai târziu veniți decât noi? Această influință binefăcătorie și îndreptățită asupra tronului trebuie să se eserciteze însă laolaltă și în același timp cu celelalte națiuni nemulțumite. A aștepta să culegem fructele semănate de alții e nedemn și periculos. Căci să ne aducem aminte cumcă nimeni în Austria nu e obligat de a se face apărătorul nostru și răscumpărătorul drepturilor noastre afară de noi înșine. Azi foaia se întoarce și fiecare-și caută de interesele sale proprie. În principiu au și început organele opozițiunei a localiza reforma Austriei, astfeli încât noi, necercând de a o generaliza, ne vom trezi din nou cu renumitul răspuns: „A plânge putem, dar a ajuta nu“, căci ei își vor fi isprăvit trebile și ne vor lăsa pre noi în voia sorții și a neenergiei noastre. Să ne grăbim dar de a ne declara solidari cu națiunile nemulțumite ale Austriei; să pășim la o activitate comună cu ele, căci mâni chiar va fi prea târziu, mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituțiunei cari vor fi ajutat a o răsturna, mâni nu va mai vrea nimene să primească mâna de înfrățire a unui popor fără energie, spre a căpăta în schimb o nouă piedecă în drum, pre unguri. Ungurii chiar tind într’ acolo ca să localizeze reforma Austriei; să nu lăsăm timp popoarelor ca să vadă cumcă, întru reconstrucțiunea Austriei, inamiciția ungurilor se poate înconjura. Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea și mântuirea noastră în noi este!

[Federațiunea, Pesta, 10/22 aprilie 1870, Nr. 34]

Mihai-Eminescu.Ro

Valea Putnei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)




CADRUL ISTORIC AL PUBLICISTICII LUI MIHAI EMINESCU. 15/27 iunie 1889: Moare Eminescu

CRONOLOGIE 1821

Revoluţia de emancipare naţională şi socială condusă de T. Vladimirescu.

18-19/30–31 ianuarie Conform unui plan stabilit între Comitetul de oblăduire, instituit la Bucureşti la moartea domnitorului Alexandru Suţu şi Tudor Vladimirescu, acesta pleacă în Oltenia, unde va declanşa revoluţia de emancipare naţională de sub dominaţia otomană Revoluţia izbucneşte în condiţiile intensificării mişcări de eliberare naţională a popoarelor din Peninsula Balcanică supuse Porţii şi adâncirii antagonismului dintre Imperiul ţarist şi Imperiul otoman.

23 ianuarie/3 februarie Proclamaţia de la Tismana-Padeş. Tudor Vladimirescu lansează un apel către populaţie în vederea unei cât mai largi participări la revoluţie. Proclamaţia, accentuând latura socială a revoluţiei, dar în fapt referindu-se critic mai ales la regimul politic şi la boierii care nu vor adera la mişcare, are un larg ecou în rândul ţăranilor care participă la revoluţie, considerând-o drept o mişcare general antifeudală. Perspectiva unui război ţărănesc va duce la încordarea raporturilor dintre Tudor şi boierii, afiliaţi ori nu Eteriei, dispuşi să sprijine numai o mişcare de eliberare naţională.

21 martie/2 aprilie Tudor, în fruntea forţelor revoluţionare, intră în Bucureşti; evenimentul fusese precedat în cursul lunii de o succesiune de proclamaţii în numele Adunării norodului (armata revoluţionară), singura în măsură să confirme pe noii mandatari ai puterii executive. Primit de boieri cu ostilitate ca instigator al ţăranilor împotriva regimului feudal, Tudor constrâns de dezavuarea mişcării de către ţarul Rusiei şi de împăratul Austriei precum şi de pericolul unei invazii otomane, consimte, în vederea unei concilieri, să cheme pe răsculaţi „la ordine”, la respectarea „rânduielilor” ţării. În numele Obşteştii Adunări T. Vladimirescu întreţine o intensă corespondenţă diplomatică: memorii către împăraţii Rusiei şi Austriei, menite să justifice şi să legitimeze revoluţia, petiţii către Poartă şi paşalele de la Dunăre cerând restabilirea vechilor raporturi de suzeranitate stipulate în capitulaţii în virtutea cărora principatele beneficiau de dreptul de-a-şi alege domni pământeni şi de un grad mai mare de autonomie.

8/20 aprilie Are loc întâlnirea dintre Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, organizaţie secretă greacă al cărei program prevedea declanşarea unei insurecţii generale antiotomane în Balcani susţinută îndeaproape de armata ţaristă. Deşi mişcarea eteristă fusese la rândul ei dezavuată de ţar, Al. Ipsilanti spera încă în realizarea planului iniţial. Se stabileşte doar un acord parţial asupra desfăşurării acţiunilor militare şi asupra ţelurilor urmărite.

1/13 mai Trupele otomane pătrund în ţările române pentru a reprima revoluţia. Acţiunile lor militare sunt însoţite de represalii asupra populaţiei civile.

27 mai/8 iunie în urma sentinţei unui tribunal militar instituit de Ipsilanti, Tudor Vladimirescu este executat la Târgovişte, acuzat pe nedrept de trădarea cauzei antiotomane; trupele de panduri se împrăştie, o parte din ele rezistând totuşi în continuare turcilor până la 17/29 iulie, când sunt definitiv învinse la Slobozia; trupele eteriste fuseseră zdrobite la Drăgăşani în 7/19 iunie.

 

1822

2 martie Nota Imperiului ţarist, Austriei şi Angliei către Poartă prin care se reclamă evacuarea principatelor şi instaurarea unei administraţii civile.

17 aprilie La Constantinopol, convocaţi de Poartă, delegaţii marii boierimi din principate revendică restabilirea pe tron a Domnilor pământeni, excluderea grecilor din funcţiile civile şi eclesiastice, rezervarea funcţiilor publice exclusiv pentru români, restabilirea şi sporirea vechilor privilegii ale boierimii dar şi introducerea unor reforme de inspiraţie burgheză.

l/13 iulie Ca urmare a revoluţiei lui Tudor şi a cererilor marii boierimi sunt restabilite domniile pământene, prin Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova şi Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească.

septembrie Se redactează în Moldova Cererile cele mai însemnătoare ce se fac din partea obştei Moldovei, proiect de constituţie parţial liberală, expresie a revendicărilor boierimii mijlocii, adoptat de Domnitor şi înaintat Porţii, ceea ce atrage reacţia puternică a boierimii mari; un contraproiect de constituţie preconiza o republică aristocratică şi îi califica pe petiţionari drept cărvunari şi ciocoi (în sensul de oameni cu stare materială recent constituită). Imperiul ţarist, sprijinitor al marii boierimi, dezaprobă vehement orice schimbare în vechile rânduieli ale ţării, iar Imperiul otoman, care avea să sprijine parţial revendicările boierimii mijlocii şi mici, respinge proiectul, ceea ce îl determină pe Ioniţă Sandu Sturdza să amâne aplicarea lui. Această „constituţie” SE înscrie în seria numeroaselor proiecte similare prezentate îndeosebi Porţii, Imperiului ţarist dar şi altor puteri europene (209 proiecte de reformă între 1769 şi 1830, multe vizând întărirea autonomiei sau chiar obţinerea independenţei).

 

1823

februarie Mihai Sturdza, în numele marii boierimi moldovene emigrate în urma evenimentelor din 1821, adresează reprezentantului diplomatic al Curţii imperiale ruse la Iaşi o serie de memorii prin care blama mişcarea cărvunarilor sprijinită de Domnitor, în numele principiilor conservatoare (termen folosit şi definit acum pentru întâia oară), derogând prin aceasta de la principiul de interes naţional al neintervenţiei puterilor străine în politica internă.

 

1826

25 septembrie/7 octombrie Se încheie Convenţia ruso-turcă de la Akkerman, care stipulează, în ceea ce priveşte principatele, alegerea de către Divanuri pe o durată de 7 ani a Domnitorilor care să aibă asentimentul puterilor semnatare, anularea pe timp de 2 ani a tributului către Poartă şi libertatea comerţului sub rezerva asigurării cu grâne a Imperiului otoman; Divanurile erau chemate să elaboreze măsuri de ameliorare a administraţiei; se permite întoarcerea în ţară şi repunerea în drepturi a boierilor refugiaţi în urma revoluţiei din 1821. Prevederile asupra reorganizării interne vor fi zădărnicite de izbucnirea războiului ruso-turc din 1828-1829.

 

1827

Se fondează la Goleşti, din iniţiativa lui Dinicu Golescu, Ion Heliade-Rădulescu şi Stanciu Căpăţâneanu, Societatea literară, cu un vast program de promovare a culturii naţionale şi având în vedere şi o serie de reforme politice de esenţă liberală.

 

1828

Apare la Sibiu Gramatica românească a lui Heliade-Rădulescu, prin care autorul promova înlocuirea alfabetului chirilic prin cel latin şi acceptarea neologismului romanic ca mijloc de îmbogăţire şi modernizare a lexicului.

25 aprilie/7 mai În urma declanşării războiului ruso-turc, trupele Rusiei ţariste trec Prutul. După îndepărtarea Domnilor pământeni se va instaura în principate până în aprilie 1834 o administraţie militară rusă condusă succesiv de contele Pahlen, generalul Jeltuhin şi generalul Kiselev.

 

1829

Printre primele periodice româneşti apărute în principate, „Curierul Românesc” (Bucureşti 1829-1848) cu suplimentul literar „Curierul de ambe sexe” (1837-1847), editate de I. Heliade-Rădulescu şi „Albina Românească” (Iaşi 1829-1850, 1858) cu suplimentul literar „Alăuta românească” (1837-1838), editate de Gh. Asachi, vor contribui alături de alte publicaţii la precizarea poziţiei ideologice a burgheziei în ascensiune.

2/14 septembrie Pacea ruso-turcă de la Adrianopol marchează accentuarea protectoratului Rusiei ţariste în principate. Se reconfirmă autonomia administrativă a acestora cu limitarea drepturilor de intervenţie a Turciei şi se stipulează numirea pe viaţă a Domnitorilor, desfiinţarea monopolului otoman asupra principalelor produse ale ţărilor române, libertatea comerţului, dreptul de liberă navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră a vaselor româneşti, fixarea graniţei pe talvegul Dunării şi pe braţul Sf. Gheorghe; Imperiul ţarist anexează Delta Dunării, iar Poarta restituie Ţării Româneşti raialele Brăila, Giurgiu şi Turnu şi Moldovei lacul Brateş; se hotărăşte elaborarea Regulamentelor organice. Ocupaţia rusă este menţinută până la plătirea de către Poartă a despăgubirilor de război. Una dintre principalele consecinţe ale Tratatului este intrarea principatelor în sfera relaţiilor economice capitaliste.

 

1830

30 martie Se încheie la Bucureşti lucrările de elaborare a Regulamentelor organice, alcătuite, conform instrucţiunilor amănunţite primite de la Petersburg, de către un Comitet de reformă compus din două secţiuni, munteană şi moldoveană, sub preşedinţia consulului general rus. Regulamentele revizuite şi aprobate de puterea protectoare prevedeau: separarea puterilor;

–  puterea executivă era reprezentată de către Domnitor – ales pe viaţă din rândul boierimii mari, de către Adunarea Generală Extraordinară-, secondat de Sfatul Administrativ Extraordinar, format din 6 miniştri numiţi; puterea legislativă aparţinea atât Domnitorului, care avea iniţiativa legilor, cât şi Adunării Civice (Obişnuita Obştească Adunare), alcătuită din 42 de deputaţi în Ţara Românească şi 35 în Moldova, sub preşedinţia de drept a mitropoliţilor; articolele 52 şi 54, afectând grav autonomia principatelor stipulau: „Orice act sau hotărâre a Obişnuitei Obşteşti Adunări şi a Domnului care vor fi împotriva privilegiurilor Prinţipatului şi a tractaturilor sau hatişerifurilor întărite pentru folosul acestui Prinţipat, precum şi împotriva drepturilor Curţii suzerane şi a Curţii protectoare trebuie să se socotească desputernicite şi neţinute în seamă”.

„Obişnuita Obştească Adunare are căderea să arate prin anaforale năpăstuirile şi plângerile ţării; şi încă de va fi trebuinţă să le facă cunoscut la amândouă Curţile însemnând mijloacele ce va chibzui mai bine pentru a lor îndreptare”; se dispunea separarea justiţiei de administraţie, organizarea instanţelor judecătoreşti şi autoritatea lucrului judecat; definirea în linii mari a atribuţiilor organelor centrale, a căror competenţă e general teritorială, a instituţiilor de servicii publice specializate etc. În aprilie se anexează la Regulamente legea privind organizarea armatei naţionale. Se mai dispunea abolirea monopolului breslelor şi preconizarea unor măsuri de protecţie şi încurajare în vederea dezvoltării industriei; dezvoltarea comerţului şi prin desfiinţarea vămilor interne; crearea unei bănci naţionale; adoptarea principiului modern al bugetului statului bazat pe fixarea cheltuielilor publice în funcţie de veniturile fiscului, pe aprobarea lui de către Adunarea Obştească şi pe controlul veniturilor şi cheltuielilor de către un organ special; introducerea capitaţiei (impozit pe cap de familie) şi abolirea diferitelor categorii de privilegiaţi fiscali exceptând boierimea şi clerul; fixarea suprafeţei de pământ (arătură şi islaz) pentru ţăranii clăcaşi, în funcţie de numărul maximal de vite ai fiecărei familii. Prin stipularea dreptului absolut al marilor proprietari asupra unei treimi din pământ, ţăranii încetează să mai beneficieze de diversele drepturi de folosinţă urmând a deveni simpli chiriaşi, proprietari exclusiv asupra forţei lor de muncă. Se impun clăcaşilor, în afara dijmei, 12 zile de clacă pe rezerva proprietarului măsurate nu calendaristic, ci după norma de muncă fixată de Regulament şi care nu se putea îndeplini decât în 2-3 zile. Proprietatea absolută, desfiinţarea drepturilor de folosinţă şi tocmelile libere pentru prisoase (islaz pentru plusul de vite şi plus de arătură pe bază de învoială nelegiferată) consacră procesul de transformare a domeniului feudal în proprietate de tip burghez şi implicit apariţia unei relaţii de producţie incipient capitaliste. Regulamentele dând celor două principate o organizare aproape identică, şi reprezentând interesele de clasă ale marii boierimi şi totodată interesele politicii puterii protectoare, vor fi promulgate în Ţara Românească la 1/13 iulie 1831 şi în Moldova la 1/13 ianuarie 1832, şi vor rămâne în vigoare, exceptând durata revoluţiei de la 1848, până în 1858.

 

1831

29 noiembrie Are loc prima şedinţă a Adunării Obşteşti a Ţării Româneşti; în Moldova, prima şedinţă a Adunării Obşteşti are loc un an mai târziu, la 27 noiembrie.

 

1834

17/29 ianuarie Se semnează la Petersburg convenţia ruso-turcă prin care Imperiul Otoman recunoaşte Regulamentele Organice, care suferiseră, în cursul discuţiilor de confirmare, modificări importante eludând drepturile puterii suzerane prin transferarea lor indirectă puterii protectoare constant preocupată de-a aservi complet principatele. Reducerea rolului miliţiilor numai la asigurarea ordinii interne, sustragerea sudiţilor (locuitori ai principatelor aflaţi sub protecţia unor puteri străine) judecăţii tribunalelor ţării, dar mai ales articolul adiţional: „în viitorime orice modificaţii ar voi să facă mai în urmă Domnul la Regulamentul organic nu se vor putea înfiinţa şi a se pune în lucrare decât după o înadins dezlegare a Înaltei Porţi şi cu primirea Curţii Rosii” sunt măsurile care ilustrează politica reală a Imperiului ţarist în ţările române. „În mod excepţional” primii domnitori ai principatelor sunt numiţi de semnatarii convenţiei.

22 martie/3 aprilie Sunt numiţi „pe viaţă” de către Poartă, la propunerea Rusiei ţariste, domnitorii Al. D. Ghica (1834- 1842) în Ţara Românească şi Mihail Sturza (1834-1849) în Moldova. Perioada domniilor regulamentare incluzând şi domnia alesului Gh. Bibescu (1842-1848) în Ţara Românească va fi caracterizată prin amestecul brutal şi permanent al puterii protectoare în viaţa politică şi economico-administrativă a principatelor. Independent de gradul de obedienţă al domnitorilor, puterea protectoare va întreţine şi va agrava dificila acomodare cu regimul constituţional atât a puterii executive cât şi a celei legislative, ceea ce va paraliza în mare măsură activitatea organelor centrale în vederea dezvoltării economice a principatelor şi modernizării lor. Implicit se va contura şi va lua proporţii opoziţia mai mult sau mai puţin precaută a domnitorilor şi a marii boierimi implicată în activitatea politico-legislativă la adresa protectoratului abuziv. Ea se va manifesta şi în rândul boierimii mici şi mijlocii şi al intelectualităţii în contextul revendicărilor burghezo-democratice ale acestora.

 

1838

noiembrie Partida naţională din Adunarea Obştească a Ţării Româneşti, condusă de I. Câmpineanu, care opusese o înverşunată rezistenţă la votarea articolului adiţional din Regulamentul Organic se întruneşte în vederea redactării manifestului program Declaraţia de principii a partidei naţionale sau Act de unire şi independenţă; se consideră ilegale numirea ca domnitor a lui Al. Ghica şi Regulamentul organic şi se cere adoptarea unei noi constituţii şi unirea principatelor sub o domnie ereditară, vizându-se deopotrivă independenţa. Ion Câmpineanu, animator al Societăţii filarmonice al cărei scop, nemărturisit, era de-a milita pentru revendicări şi reforme burghezo-liberale, va redacta şi un proiect de constituţie prevăzând între altele emanciparea clăcaşilor fără împroprietărire şi vot universal. Memoriile menite a aduce la cunoştinţa cercurilor politice franceze, engleze şi otomane aceste deziderate vor urmări şi un eventual sprijin prin care I. Câmpineanu să devină domnitor.

 

1840

Apar la Iaşi, sub direcţia lui M. Kogălniceanu, „Dacia literară”, moment important în structurarea ideologiei paşoptiste, în promovarea culturii şi literaturii naţionale şi „Arhiva românească”, prima publicaţie consacrată studiilor şi documentelor istorice.

 

1842

În Dieta Transilvaniei se votează legea, nesancţionată, care prevedea introducerea progresivă, într-un interval de 10 ani, a limbii maghiare ca limbă oficială a Transilvaniei, măsură care atrage protestele românilor şi ale saşilor.

 

1844

9/21 ianuarie – 29 octombrie/10 noiembrie Apare la Iaşi hebdomadarul „Propăşirea” („Foaie Ştiinţifică şi Literară”), editat de M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Ion Ghica şi P. Balş, în care publică N. Bălcescu Puterea armată şi arta militară de la fondarea principatului Ţării Româneşti şi până acum.

 

1845

Apare la Bucureşti, până în 1851, „Magazin istoric pentru Dacia” sub direcţia lui Aug. T. Laurian şi N. Bălcescu.

 

1846

1846-1847 Se încheie o convenţie între Ţara Românească şi Moldova privitoare la desfiinţarea vămii dintre ele, care intră în vigoare la 1 ianuarie 1848.

 

1848

Se desfăşoară revoluţia română parte integrantă a marelui seism politic care a zguduit continentul de la Paris la Iaşi şi Bucureşti („primăvara popoarelor”).

februarie-martie La Paris în cadrul mai multor şedinţe comune revoluţionari munteni şi moldoveni între care N. Bălcescu,

D. Golescu-Negru, I. Alecsandri şi V. Mălinescu vor stabili un program comun de luptă, în esenţă burghezo-democratic, şi desfăşurarea simultană a revoluţiei în ambele principate. Aceste deziderate nu se vor împlini, prin măsurile autorităţilor, revoluţionarii moldoveni nereuşind să ajungă în timp util la Iaşi. Revoluţionarii munteni vor acţiona şi în vederea stabilirii unor posibilităţi de colaborare cu mişcarea revoluţionară din Transilvania.

27 martie/8 aprilie -29 martie/10 aprilie Începe revoluţia română. După difuzarea de către revoluţionari a unui manifest- apel are loc la Iaşi, cu asentimentul domnitorului M. Sturdza, o adunare populară care hotărăşte redactarea de către un comitet din sânul adunării a unei petiţii urmând a fi înaintată Domnitorului. Petiţia proclamaţiune. a boierilor şi notabililor moldoveni, redactată de V. Alecsandri, deşi moderat liberală, va fi numai parţial acceptată de Domnitor care, în seara zilei de 28 martie/10 aprilie, va reprima armat revolta. Unii conducători ai revoluţiei vor fi arestaţi şi exilaţi: M. C. Epureanu, Al. I. Cuza etc., alţii se vor expatria. Activitatea revoluţionarilor moldoveni va continua şi în ţară şi în emigraţie mult radicalizată. Mişcări ţărăneşti ca ecou al revoluţiei vor frământa Moldova mult timp după înăbuşirea acesteia.

3/15-5/17 mai Precedată de o succesiune de proclamaţii şi de o adunare pregătitoare (Blaj, 18/30 aprilie) are loc Marea Adunare de la Blaj, pe Câmpia Libertăţii; 40 000 de participanţi adoptă cele 16 articole ale programului social şi politic al revoluţiei din Transilvania. Se protestează vehement împotriva art. 7 din proiectul de constituţie maghiară revoluţionară, care prevedea încorporarea Transilvaniei în Ungaria. Două delegaţii urmau să prezinte doleanţele românilor Curţii din Viena şi dietei principatului Transilvaniei. Alături de tribunii cauzei românilor din Transilvania Simion Bărnuţiu, Gh. Bariţiu, Al. Papiu-Ilarian. T. Cipariu, I. Buteanu, Avram Iancu, Andrei Şaguna etc. participă la adunare revoluţionari munteni şi moldoveni. Concomitent cu Marea Adunare de la Blaj are loc prima adunare de la Lugoj (4/16 mai-5/17 mai) formulând revendicările naţionale ale românilor din vestul Transilvaniei, radicalizate ulterior (la congresul de la Timişoara, 13/25 iunie şi a doua adunare populară de la Lugoj, 15/27 iunie).

17/29 mai Ignorând voinţa populaţiei româneşti majoritare în Transilvania, dieta din Cluj votează încorporarea principatului Transilvaniei în Ungaria (vot sancţionat de împăratul Ferdinand I la 29 mai/10 iunie), ceea ce provoacă încordarea relaţiilor dintre revoluţionarii români şi cei maghiari.

9/21 iunie Adunarea de la Islaz. Ion Heliade-Rădulescu citeşte proclamaţia reprezentând proiectul unei constituţii liberale înaintate. Se formează un guvern provizoriu. Adunarea marchează începutul revoluţiei în Ţara Românească. Minuţios pregătită, începând încă din martie, de un comitet revoluţionar, ulterior lărgit prin revenirea revoluţionarilor munteni de la Paris, comitet care va adopta proclamaţia către popor şi va fixa programul şi măsurile organizatorice în vederea unei optime desfăşurări a acţiunii, revoluţia trebuia să izbucnească simultan (la 9/21 iunie) la Bucureşti, la Telega în judeţul Prahova, la Islaz în judeţul Romanaţi şi la Ocnele Mari în judeţul Vâlcea. Măsurile pentru preîntâmpinarea revoluţiei luate de autorităţi vor zădărnici perfecta simultaneitate a acţiunilor, ceea ce nu va afecta desfăşurarea cu succes a mişcării care se va bucura de adeziunea maselor populare şi a unei însemnate părţi a armatei.

11/23 iunie Se declanşează revoluţia la Bucureşti. Domnitorul Gheorghe Bibescu semnează constituţia revoluţionară şi recunoaşte guvernul provizoriu revoluţionar de la Bucureşti. Protestul la adresa noii constituţii şi a noului regim instituit la Bucureşti, urmat de retragerea din capitală a consulului ţarist, îl determină să abdice şi la rândul său să părăsească ţara (13/25 iunie). Poarta, unde comitetul revoluţionar avea un abil ambasador în persoana lui I. Ghica, va adopta o atitudine de expectativă faţă de desfăşurarea evenimentelor din Ţara Românească.

14/26 iunie Un prim complot având în frunte pe mitropolitul Neofit, menit a restabili vechile rânduieli, eşuează. Se constituie guvernul provizoriu, din care fac parte: mitropolitul Neofit, I. Heliade-Rădulescu, Şt. Golescu, Chr. Tell, Gh. Magheru, Gh. Scurtu, I. Câmpineanu, C. V. Filipescu, Ion Voinescu II, Nicolae Bălcescu, A. G. Golescu-Negru, C. A. Rosetti şi I. C.

Brătianu şi care avea să conducă Ţara Românească timp de trei luni, dând curs celor mai urgente măsuri prevăzute în constituţia liberală Se iau măsuri în vederea reorganizării armatei permanente şi organizării gărzilor naţionale şi trupelor neregulate.

19 iunie/1 iulie Trupele ţariste concentrate încă din februarie pe malul stâng al Prutului pătrund în Moldova.

19/31 iulie Suleiman paşa cu o oaste de 20 000 de ostaşi trece Dunărea. Influenţat de deplina adeziune a maselor la schimbările survenite în viaţa politică a ţării, Suleiman paşa va angaja tratative cu noile autorităţi.

2/14-16/28 septembrie Are loc a treia adunare de la Blaj, impusă de situaţia creată românilor prin anularea de către Curtea din Viena a tuturor cuceririlor revoluţiei maghiare. În efortul de-a se reorganiza militar spre a rezista Habsburgilor, guvernul şi Camera revoluţionară maghiară continuă a nesocoti, a sfida chiar, drepturile naţionale şi sociale ale altor naţionalităţi.

Românii îşi reafirmă doleanţele naţionale şi sociale. Adunarea recunoaşte ca suzerană în principatul Transilvaniei numai Curtea din Viena (care va dovedi de altfel cu ocazia ocupării Transilvaniei de către armatele imperiale, în noiembrie, că nu e dispusă să ţină seama de revendicările naţionale ale românilor). Se va forma o armată ţărănească organizată pe legiuni, care va trece la lupta împotriva administraţiei maghiare şi a gărzilor nobilimii.

13/25 septembrie în urma intrării în Bucureşti a trupelor conduse de Fuad efendi (la intervenţia cabinetului de la Petersburg, Suleiman paşa fusese revocat şi poziţia Porţii se radicalizase), revoluţia este lichidată. Capii revoluţiei se văd siliţi să părăsească ţara. Se vor organiza în emigraţie şi vor susţine o intensă activitate menită să atragă atenţia Europei asupra situaţiei principatelor.

15/27 septembrie Trupele ţariste sub comanda lui A. N. Luders trec Milcovul şi pătrund în Muntenia.

 

1849

ianuarie-iulie Moţii conduşi de Avram Iancu vor rezista eroic în faţa armatelor revoluţionare maghiare care reocupând Transilvania şi Banatul dezlănţuiseră o sângeroasă campanie de represalii împotriva românilor. Intrarea trupelor ţariste în Transilvania şi Ungaria (iunie) va marca începutul ofensivei contrarevoluţionare şi o tardivă alianţă între Avram Iancu şi guvernul maghiar (iulie) mijlocită de Bălcescu nu va mai putea modifica cursul evenimentelor.

19 aprilie/1 mai Se semnează la Balta-Liman convenţia ruso-turcă consemnând pe plan politic internaţional înăbuşirea revoluţiilor din principatele române şi prevăzând: numirea Domnitorilor de către sultan pe 7 ani (Barbu Dimitrie Ştirbei în Muntenia şi Grigore Alex. Ghica în Moldova);

dizolvarea Obşteştilor Adunări şi înlocuirea lor prin Divanuri legislative compuse nu numai din membri de drept, ci şi din membri numiţi de Domnitor; menţinerea principatelor sub ocupaţie ţaristă, în scopul împiedicării oricărei mişcări insurecţionale (ocupaţia avea să dureze trei ani, pe cheltuiala principatelor – 42000000 ruble aur); se prevede înfiinţarea unor comisii speciale însărcinate cu revizuirea Regulamentelor organice în sensul ameliorării situaţiei care generase revoluţia; se indică celor doi Domnitori ai principatelor să ia măsuri în vederea reglementării legislative a raporturilor dintre boieri şi ţărani.

 

1853

21 iunie/3 iulie Fără a fi declarat război Porţii armatele ţariste trec Prutul declanşând Războiul Crimeei, conflict între Imperiul otoman, Franţa şi Anglia de o parte, şi Rusia ţaristă de alta, pentru avantaje economice şi politice în Orient şi în sud- estul Europei. De schimbarea echilibrului de forţe pe care se spera s-o antreneze conflagraţia se leagă intensificarea activităţii politico-diplomatice a revoluţionarilor români exilaţi, menită să contribuie, alături de generala mişcare unionistă care cuprinsese principatele, la crearea climatului favorabil realizării statului naţional român modern.

 

1854

aprilie-septembrie După o serie de acţiuni diplomatice ale marilor puteri, menite să determine Curtea imperială rusă să evacueze principatele, armatele austro-turce ocupă Muntenia şi Moldova.

Politica Austriei habsburgice în perioada ocupaţiei (1854-1857) va ilustra intenţia de-a transforma o stare vremelnică într-o luare în stăpânire statornică.

 

1855

1/13 octombrie Apare ziarul unionist „Steaua Dunării”, editat de M. Kogălniceanu şi reprezentând principala tribună pentru susţinerea campaniei în favoarea autonomiei şi unirii principatelor.

 

1856

13/25 februarie -18/30 martie Se desfăşoară lucrările Congresului de pace de la Paris, ca încheiere a Războiului Crimeei. În privinţa principatelor române se stipulează: suprimarea protectoratului rusesc, menţinerea suzeranităţii otomane, punerea principatelor sub garanţia puterilor europene (Franţa, Anglia, Austria, Prusia, Rusia, Turcia şi Sardinia); se decide convocarea Adunărilor sau Divanurilor ad-hoc, cu o componenţă care să reflecte cât mai exact interesele tuturor claselor sociale, chemate să se pronunţe asupra viitoarei organizări a principatelor; se instituie o comisie a puterilor, cu sarcina de a ancheta situaţia din principate şi a propune bazele viitoarei organizări;

se recomandă în mod special studierea reglementării relaţiilor agrare; se decide ca armatele austriece să părăsească principatele; se stipulează restituirea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail. Congresul proclamă neutralitatea Mării Negre şi libera navigaţie pe Dunăre; se hotărăşte crearea unei comisii permanente alcătuită din reprezentanţi ai statelor riverane Würtemberg, Bavaria, Austria şi Turcia şi comisari ai principatelor Moldova, Ţara Românească şi Serbia, cu atribuţia de a elabora un regulament de navigaţie şi de poliţie fluvială şi de a dispune şi executa lucrări necesare navigaţiei; la intervenţia statelor neriverane se creează o comisie europeană provizorie (după doi ani atribuţiile ei urmând a fi preluate de comisia statelor riverane) formată din reprezentanţii puterilor semnatare ale tratatului, numai cu atribuţii tehnice şi anume a face navigabile gurile Dunării de la Isaccea la Marea Neagră. în timpul Congresului s-au primit din principate memorii de protest împotriva menţinerii suzeranităţii turceşti şi a neluării în consideraţie a dezideratului unirii, care constituise unul din subiectele preliminariilor de pace.

17 iulie Poarta, cu asentimentul Austriei, numeşte pe Th. Balş, apoi de la 17 februarie/1 martie 1857 pe N. C. Vogoride, caimacami ai Moldovei şi pe Al. Ghica caimacam al Ţării Româneşti. Se spera ca aceştia îndeaproape influenţaţi de cele două puteri să stăvilească valul unionist care cuprinsese principatele.

 

1857

Autorităţile turceşti concesionează unei companii engleze construirea liniei ferate Cernavodă- Constanţa.

6/18 februarie Apare la Bucureşti ziarul unionist „Concordia” redactat de C. A. Creţulescu, organul oficios al mişcării unioniste.

iunie-iulie Se întorc din exil, în urma unui decret de amnistie, revoluţionarii de la 1848 care vor contribui la perfectarea organizării şi intensificarea mişcării unioniste.

23 iulie/4 august În urma alegerilor pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, falsificate de caimacamul Vogoride cu complicitate turco-austriacă, la care, în semn de protest, unioniştii nu participă, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia decid ruperea relaţiilor diplomatice cu Turcia, care refuza anularea alegerilor.

25 iulie/6 august – 28 iulie/9 august Întâlnirea, la Osborne, între Napoleon III şi Regina Victoria se finalizează printr-un compromis: Anglia, care susţinuse Turcia, consimte la anularea alegerilor din Moldova, iar Franţa renunţă de a mai sprijini realizarea completă şi imediată a unirii.

9/21 august Sub direcţia lui C. A. Rosetti apare ziarul „Românul”, principala tribună de luptă a partidei naţionale din principate.

 

12/24 august Sub presiunea celorlalte puteri, Turcia anulează alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei; noile alegeri au drept rezultat o zdrobitoare majoritate unionistă.

22 septembrie/4 octombrie -21 decembrie/2 ianuarie 1858 în Moldova, 30 septembrie/12 octombrie -10/22 decembrie în Ţara Românească se desfăşoară lucrările Divanurilor (Adunărilor) ad-hoc, încheiate cu rezoluţii similare, care reclamă: autonomia şi neutralitatea principatelor sub garanţia colectivă a celor 7 puteri, unirea lor într-un stat cu numele România, domn ereditar dintr-o familie domnitoare europeană, Adunare reprezentativă. Se exprimă dorinţa de a reuni cele două Adunări consultative, cele mai democratice reprezentative din Europa la acea dată, într-o singură Adunare Constituantă. Cu acordul puterilor, Adunările vor fi dizolvate printr-un firman turcesc.

 

1858

10/22 mai -7/19 august Se desfăşoară la Paris lucrările Conferinţei reprezentanţilor celor 7 puteri privitoare la reglementarea, prin Convenţia de la Paris, a situaţiei principatelor, care se încheie printr-un compromis între puteri. Principatele vor purta titulatura de Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei, având fiecare Domnitor pământean ales, guvern şi Adunare legislativă proprie; o Comisie Centrală pentru elaborarea legilor de interes comun şi Curtea de Casaţie (supremă instanţă judiciară) a ambelor principate vor avea sediul la Focşani; monopolurile, titlurile şi privilegiile boierilor vor fi abolite (cum de altfel statuaseră chiar ei în Adunările ad-hoc); se instituie responsabilitatea ministerială şi este fixată modalitatea alegerii deputaţilor pe baza unui cens foarte ridicat; se recomandă elaborarea unei noi reglementări legislative a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani.

Conferinţa va respinge Regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială elaborat, conform hotărârii Tratatului de la Paris, de comisia statelor riverane, în fapt de Imperiul austriac, care prin prevederile sale afecta principiul liberei navigaţii pe Dunăre asigurând Imperiului habsburgic deplina supremaţie pe întregul curs al fluviului. În consecinţă nu se va admite nici dizolvarea Comisiei europene – prorogată pe câte un an până în 1866, apoi pe 5 ani până în 1871 – Comisia europeană căreia i se va lărgi competenţa constituind în faţa tendinţelor Imperiului habsburgic garanţia reală a liberei navigaţii pe Dunăre.

 

1859

24 ianuarie/5 februarie Adunarea electivă din Ţara Românească, sub presiunea minorităţii liberale şi a maselor populare (se apreciase că nici un text din Convenţie nu era incompatibil cu dubla elecţiune a şefului puterii executive), proclamă în unanimitate ca Domnitor al Ţării Româneşti pe Alexandru Ioan Cuza, ales, tot în unanimitate, Domnitor al Moldovei la 5/17 ianuarie. În etapa imediat următoare se vor depune eforturi susţinute atât pe plan intern cât şi extern în vederea desăvârşirii unirii, a înfăptuirii statului unificat administrativ şi a modernizării tuturor sectoarelor vieţii publice. O deosebită atenţie se va acorda organizării armatei.

26 martie/7 aprilie -25 august/6 septembrie Puse în faţa faptului împlinit, puterile garante întrunite în conferinţă la Paris recunosc dubla alegere a lui Al. I. Cuza.

29 aprilie-11 iulie Se desfăşoară războiul franco-piemontezo-austriac, de care îşi leagă mari speranţe popoarele din sud- estul Europei în problema emancipării naţionale. În Principatele Unite Al. I. Cuza, cu concursul liberalilor radicali, acţionează. în vederea obţinerii independenţei şi chiar a eliberării provinciilor româneşti din Imperiul austriac.

 

1860

8/20 octombrie împăratul Austriei Franz Iosif I promulgă actul cunoscut sub numele de Diploma din octombrie, prin care se instituie guvernarea constituţională şi se acordă Transilvaniei statut autonom în cadrul Imperiului habsburgic.

 

1861

23 octombrie/4 noiembrie Ia fiinţă la Sibiu Asociaţia Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) care va juca un rol de prim ordin în viaţa culturală şi în lupta de eliberare naţională A românilor din Transilvania.

20 noiembrie/2 decembrie Sublima Poartă recunoaşte unirea politico-administrativă a Principatelor, rezultat al eforturilor tinerei diplomaţii româneşti sub directa conducere a domnitorului în vederea desăvârşirii unirii personale. La sugestia Austriei recunoaşterea se limitează la durata domniei lui Al. I. Cuza. Firmanul suspendă Comisia Centrală de la Focşani şi prevede posibilitatea înlocuirii ei cu o a doua Adunare legislativă, Senatul.

 

1862

22 ianuarie/3 februarie – 24 iunie/6 iulie Primul guvern unitar român, prezidat de conservatorul Barbu Catargiu.

24 ianuarie/5 februarie Se deschid lucrările primului parlament al Principatelor Unite, în prezenţa căruia Alex. I. Cuza proclamă unirea definitivă a Principatelor, cu capitala la Bucureşti. Adunarea, conform stipulaţiilor electorale din Convenţia de la Paris, preponderent conservatoare, va duce o politică ostilă reformelor Domnitorului, în special celei agrare, în conjunctura în care liberalii, divizaţi, nu puteau constitui o contrapondere eficientă. Ea va vota, în iunie 1862, un proiect de lege agrară ultrareacţionar, inspirat dintr-unul similar elaborat de Comisia de la Focşani în 1860 şi nesancţionat nici atunci de Domnitor. Liberalii, al căror proiect de reformă fusese respins de Adunare, vor recurge la organizarea unor mişcări revendicative ţărăneşti.

24 iunie/6 iulie – 11/23 octombrie 1863 în urma asasinării lui Barbu Catargiu se instaurează guvernul prezidat de liberalul moderat N. Kretzulescu. Fostul prim-ministru se situase pe poziţii social-politice ostile reformelor liberale şi se bucurase de o mare influenţă în rândul cercurilor conservatoare.

 

1803

3/15 iulie – 17/29 octombrie 1864 Se reuneşte la Sibiu Dieta Transilvaniei, în care, prin abţinerea ungurilor, pentru întâia oară, românii deţin majoritatea, şi care va vota legea egalei îndreptăţiri a populaţiei române şi pe cea privitoare la folosirea limbii române în viaţa publică.

toamna Ia fiinţă la Iaşi Societatea literară Junimea, din iniţiativa lui Titu Maiorescu, V. Pogor, Theodor Rosetti şi P. D. Carp.

11/23 octombrie – 26 ianuarie/7 februarie 1865 Guvern prezidat de M. Kogălniceanu, liberal democrat şi independent, care va seconda pe Alex. Ioan Cuza în perioada cea mai fertilă în realizări social-economice din cursul domniei sale.

decembrie Se votează legea privind secularizarea averilor mănăstireşti, care prevede trecerea în proprietatea statului român a bunurilor mănăstireşti atât închinate cât şi neînchinate; aveau să între în patrimoniul naţional moşii reprezentând peste un sfert din teritoriul ţării, în schimbul unei despăgubiri care n-a mai fost plătită niciodată.

 

1864

16/28 martie M. Kogălniceanu prezintă proiectul legii rurale, pe care, contrar uzanţelor, îl publică şi în „Monitorul oficial”, dându-i astfel o largă publicitate. După discutarea lui în secţii, Adunarea legislativă va da vot de blam guvernului, dar Domnitorul nu va aproba demisia cabinetului Kogălniceanu, decis fiind să recurgă la lovitura de stat.

15/27 aprilie M. Kogălniceanu supune Adunării un proiect de lege electorală care comporta o de mult dorită de Domnitor lărgire a bazei electorale şi implicit o modificare în sens democratic a componenţei social-politice a Adunării.

2/14 mai Cuza dizolvă Adunarea legislativă. La proclamaţia dată cu acest prilej Domnitorul anexează textul unui proiect de constituţie: Statut dezvoltând Convenţia de la Paris sau Act adiţional la Convenţia din 7/19 august 1858, pentru care obţinuse în prealabil acordul puterilor garante. Dacă pe plan intern lovitura de stat va avea consecinţe pozitive – crearea premiselor unei mai intense angajări pe calea modernizării multilaterale punându-se capăt dominaţiei politice conservatoare-şi negative – consfinţirea domniei autoritare, nici înainte, nici după lovitura de stat Domnitorul necăutând să-şi lărgească baza politică şi afectarea libertăţilor publice – pe plan extern ea va consolida poziţia de autonomie a ţării, marile puteri fiind puse pentru a doua oară în faţa faptului împlinit şi implicit a recunoaşterii lui. Măsura constituia soluţia Domnitorului la criza politică declanşată în fapt aproape de la începutul guvernării sale. Promotor al reformei agrare şi lărgirii bazei electorale, dar situându-se în alte privinţe pe poziţii liberal moderate printr-o mai justă apreciere a conjuncturii politice interne şi internaţionale, Domnitorul colaborase totuşi atât cu conservatorii cât şi cu liberalii radicali. Domnia excesiv autoritară instituită ulterior loviturii de stat va aliena pentru totdeauna nu numai relaţia cu principalele fracţiuni politice din ţară dar şi cu conservatorii şi liberalii moderaţi ca M. Kogălniceanu, care consideraseră lovitura de stat doar ca pe o etapă necesară soluţionării principalelor probleme cu care era confruntată ţara.

10/22 – 14/26 mai Are loc plebiscitul pentru aprobarea Statutului, opera personală a lui Al. I. Cuza, convins că ţara nu era încă pregătită pentru regimul constituţional parlamentar, şi a noii legi electorale. Statutul modifica dispoziţiile Convenţiei de la Paris în sensul extinderii drepturilor puterii executive în detrimentul celei legislative. Puterea legislativă era exercitată de Adunarea legislativă, Senat şi Domnitor, care avea doar el iniţiativa legilor, elaborarea lor fiind încredinţată Consiliului de Stat, organ consultativ al Domnitorului; Senatul sau Corpul ponderator era format din 9 membri de drept şi 64 numiţi; responsabilitatea guvernului faţă de Parlament era desfiinţată. Legea electorală dădea posibilitatea participării la viaţa politică mai ales a burgheziei mici şi mijlocii, prin statuarea a două colegii teritoriale, unul pentru judeţe, altul pentru oraşe; legea prevedea, înlăuntrul fiecărui colegiu, două categorii de alegători, alegătorii primari, cu un cens foarte scăzut (48 lei), şi alegătorii direcţi, aleşi de cei dintâi, care la rândul lor îi alegeau pe deputaţi; eligibilii trebuiau să îndeplinească condiţia de a şti carte, restricţie importantă în epocă.

16/28 iunie Cu prilejul călătoriei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol se semnează Actul adiţional la Convenţia din 7/19 august 1858, în care se stipulează dreptul principatelor de a-şi modifica legile de administraţie internă fără aprobarea puterilor.

14/26 august Alex. Ioan Cuza promulgă prin decret Legea rurală prin care se legifera desfiinţarea clăcii şi a celorlalte servituţi feudale în schimbul unei despăgubiri acordate proprietarilor de moşii în decurs de 15 ani (despăgubire care nu reprezenta, ca în cazul unei împroprietăriri, preţul pământului, ci preţul capitalizat al prestaţiilor feudale) şi trecerea în stăpânirea ţăranilor a unor însemnate suprafeţe de pământ, corespunzătoare diferitelor categorii de săteni; în urma aplicării acestei legi au fost împroprietăriţi 463 544 de ţărani care au primit 1810311 ha din moşiile particulare şi ale statului. Legea a reprezentat cea mai importantă reformă social-economică din secolul XIX pe linia transformării capitaliste a agriculturii; oportunitatea ei va fi acceptată chiar de conservatori, a căror atitudine retrogradă reclamase intervenţia repetată în problemă a înseşi marilor puteri şi care, pe de altă parte, vedeau în ea şi sursa unor viitoare avantaje ale moşierimii; într-adevăr noua reglementare a raporturilor agrare atribuia prea puţin pământ de hrană ţăranilor, suprafaţa prevăzută nedepăşind decât neglijabil pe cea acordată în folosinţă de legiuirile anterioare; prin fracţionare aceste loturi se vor pulveriza într-o generaţie; vechiul drept de folosinţă a pământului de către însurăţei şi valizi neîmproprietăriţi era desfiinţat (aceştia urmând conform legii să fie împroprietăriţi); nereglementându-se devălmăşia obligatorie a păşunilor, ci comasarea şi delimitarea acestora pentru împărţirea lor între locuitorii aceluiaşi sat, aceştia le transformă în terenuri de cultură, ceea ce avea să ducă la necesitatea, pentru săteni, de a apela la învoieli libere şi pentru păşune; aceste lacune şi deficienţe ale reformei agrare atrag necesitatea legiferării tocmelilor agricole, căci învoiala liberă, prevăzută de lege, dădea naştere la abuzuri; Kogălniceanu simţind nevoia unei reglementări, în spiritul legiuirii lui Grigore Ghica, va dispune supravegherea tocmelilor de către administraţie.

 

1865

26 ianuarie/7 februarie – 14/26 iunie Guvern C. Bosianu, constituit după demisia cabinetului Kogălniceanu.

5 iunie Iosif Vulcan fondează la Pesta revista literară şi enciclopedică „Familia” care din 1880 va apărea la Oradea.

20 august/l septembrie Se promulgă decretul imperial de închidere a Dietei din Sibiu şi de anulare a legislaţiei elaborate de aceasta în perioada 1863-1864; la 8/20 noiembrie se deschide la Cluj noua Dietă a Transilvaniei în care nobilimea maghiară îşi asigurase o situaţie preponderentă şi care va vota la 24 noiembrie/6 decembrie încorporarea Transilvaniei în Ungaria.

 

1866

1866-1868 Criza europeană provocată de creşterea puterii Prusiei şi de declinul Imperiului austriac (războiul austro-prusian şi austro-italian din iunie-iulie) constituie conjunctura prielnică intensificării luptei de eliberare naţională. Liberalii radicali, cu asentimentul Domnitorului Carol, consideră situaţia propice pentru o intervenţie militară în provinciile româneşti din Imperiul habsburgic, pe fondul unor răscoale ale românilor de acolo. Dar, cu tot ajutorul acordat de România luptei de eliberare a maghiarilor şi în ciuda tratativelor duse cu ei la Bucureşti, aceştia refuză constant să cadă de acord fie şi asupra autonomiei Transilvaniei. Conjunctura se arată favorabilă şi obţinerii independenţei, vizându-se unirea eventuală a popoarelor din zonă într-o confederaţie balcanică, dar cu marcate rezerve din partea românească, care privea cu aprehensiune o schimbare a echilibrului existent între cele două imperii din Orientul Europei. În timpul guvernărilor liberale şi conservatoare din deceniul următor se va duce o politică de stimulare a focarelor de agitaţie din Imperiul otoman, fruntaşii mişcării de eliberare a bulgarilor pregătind o eventuală insurecţie pe teritoriul României.

11/23 februarie Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice. Se instituie o locotenenţă domnească formată din N. Golescu, Lascăr Catargiu şi N. Haralambie, care va numi un guvern provizoriu.

11/23 februarie-10/22 mai Guvern I. Ghica – intern  D. Ghica – externe I. Ghica – finanţe D. A. Sturdza P. Mavrogheni justiţie I. Cantacuzino culte  C. A. Rosetti război  D. Lecca lucrări publice D. A. Sturdza

Cuza se autoexilează la Viena, apoi la Florenţa şi moare la Heidelberg în 1873. Detronarea lui fusese determinată în principal de doi factori: 1. opoziţia grupărilor conservatoare şi radical liberale coalizate („monstruoasa coaliţie”, a cărei platformă politică începând din 1860 era răsturnarea guvernelor moderate ale lui Cuza apoi, de la sfârşitul lui 1862, când se încheie alianţa propriu-zisă, înlăturarea Domnitorului, înlocuirea lui cu un principe străin şi restaurarea regimului constituţional, făcea şi o intensă propagandă externă pentru obţinerea acordului puterilor garante la perpetuarea Unirii după eliminarea lui Al. I. Cuza; cât de riscantă era înlăturarea Domnitorului se vede între altele din veleităţile Porţii la o intervenţie militară şi din reactualizarea unui proiect mai vechi al lui Napoleon III, care oferea Austriei Principatele în schimbul Veneţiei). 2. criza regimului personal instituit prin lovitura de stat, manifestată prin opoziţia crescândă a Adunărilor legiuitoare la ingerinţele puterii executive.

 

26 februarie/10 martie – 1/13 aprilie Au loc lucrările Conferinţei din Paris a celor şapte puteri garante privitoare la problema Principatelor, cărora le este recunoscută unirea şi după încetarea guvernării lui Alex. I. Cuza, precum şi dreptul de- a alege un principe străin dintr-o dinastie europeană.

 

28 februarie/12 martie Adunările votează proiectul de organizare a gărzii civice, în scopul menţinerii ordinii; garda urma să fie formată din locuitori ai oraşelor, între 20 şi 40 de ani, neieşiţi la sorţi pentru armata permanentă.

 

18/30 martie Este promulgată legea tocmelilor agricole (proiectată în termeni mai favorabili ţăranilor, încă din ultimele luni ale guvernării lui Cuza). Se prevedea că toate tocmelile agricole trebuie legalizate de autorităţile comunale; neînţelegerile provenite din neîndeplinirea contractelor de lucrări agricole erau scoase de sub prevederile dreptului comun, legea stabilind ca ele să fie judecate de consiliul comunal, care avea şi datoria de a-şi pune imediat în aplicare hotărârile, putând recurge la sprijinul vătăşeilor şi al dorobanţilor. Legea îi obliga pe ţărani să respecte învoielile contractate liber, însă sub constrângerea economică creată de insuficienţele împroprietăririi, şi avea în esenţă menirea să le asigure marilor proprietari mâna de lucru necesară, în această fază de tranziţie precipitată de la relaţiile feudale la cele capitaliste.

 

1/13 aprilie Se constituie la Bucureşti, din iniţiativa lui C. A. Rosetti, Societatea Literară Română, for cultural panromânesc cu misiunea de a fixa ortografia şi de a elabora o gramatică şi un dicţionar.

 

2/14-8/20 aprilie Se desfăşoară plebiscitul pentru alegerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României.

 

28 aprilie/10 mai îşi începe activitatea noua Adunare legislativă (devenită ulterior Constituantă), majoritar conservatoare din cauza disensiunilor dintre principalele grupări liberale: moderaţii care sprijiniseră domnia lui Cuza şi care vor fi împiedicaţi de toate grupările politice să intre în Adunare, moderaţii munteni grupaţi în jurul lui Ion Ghica, fracţiunea liberă şi independentă din Moldova condusă de N. Ionescu şi liberalii radicali grupaţi în jurul lui Ion Brătianu şi C. A. Rosetti. Adunarea va aproba alegerea lui Carol de Hohenzollern consacrată prin plebiscit. Christian Tell, I. Heliade-Rădulescu, N. Ionescu ş.a. se opun, preconizând o domnie pământeană.

 

10/22 mai Domnitorul Principatelor Unite, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, Carol I, depune jurământ de Domnitor constituţional în faţa Adunării deputaţilor, a locotenenţei domneşti şi a guvernului provizoriu. Se înfăptuia astfel un mai vechi deziderat, formulat şi în Adunările ad-hoc, dictat de necesitatea de a impune şi consolida existenţa politică a Principatelor pe plan internaţional.

 

11/23 mai -14/26 iulie Guvern de coaliţie L. Catargiu

interne L. Catargiu

externe   P. Mavrogheni

finanţe I. C. Brătianu

justiţie I. Cantacuzino

culte    C. A. Rosetti

război  I. Gr. Ghica

lucrări publice     D. A. Sturdza

 

1/13 iulie Se promulgă noua Constituţie a României (în vigoare cu modificări -1879, 1884, 1917 – până în 1923); în virtutea ei statul ia oficial numele de România cu steagul albastru-galben-roşu; se instituie regimul monarhiei constituţionale fără a se menţiona dependenţa de Imperiul otoman;. Domnitorul, şef al puterii executive şi al armatei, e socotit inviolabil (nonresponsabil), responsabilitatea revenind miniştrilor numiţi de el, şi deţine drept de veto absolut în sancţionarea legilor votate în prealabil de parlamentul alcătuit din Adunare şi Senat; patru colegii censitare, primele două exclusiv moşiereşti, aleg Adunarea şi două colegii, deosebite de primele, Senatul (doar 0,7% din populaţia ţării figurând în rândul alegătorilor); se consfinţesc: inviolabilitatea proprietăţii private, libertăţile cetăţeneşti, libertatea presei şi a întrunirilor politice. Constituţia avea la bază un proiect al cărui model era constituţia belgiană în vigoare, la acea dată cea mai liberală constituţie din Europa. Proiectul prevăzând o singură Adunare legislativă aleasă de trei colegii censitare şi drept de veto suspensiv pentru Domnitor, va întâmpina o puternică opoziţie conservatoare. Neînţelegerile pe marginea proiectului duc la constituirea unui „comitet compromisoriu”. Conservatorii reuşesc să impună sistemul bicameral, dorit şi de Domnitor şi de puteri, şi dreptul de veto absolut (de care de altfel Carol nu se va folosi niciodată), liberalii – largile libertăţi individuale. Legea electorală era inclusă în Constituţie pentru a nu. putea fi modificată de Adunările ordinare, ci numai de o Constituantă. Liberalii mai obţin dreptul exclusiv al Adunării de-a vota bugetul. Sistemul electivităţii magistraturii este respins dar şi inamovibilitatea magistraţilor. Articolul 7 din proiect, prevăzând că religia nu constituie un obstacol la naturalizare iar împământeniţii se pot bucura de drepturi politice, întâmpină din motive economice opoziţia Adunării şi se votează o nouă redactare a articolului prevăzând că numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea. Cu tot ascendentul politic acordat marii proprietăţi funciare, Constituţia din 1866 este o constituţie esenţialmente burgheză, întemeindu-se pe principiile proclamate de Revoluţia Franceză. Regimul parlamentar astfel instituit intră în categoria sistemelor reprezentative parlamentare bazate pe preponderenţa guvernului, adică a puterii executive asupra celei legislative. Regele dispunea de formarea guvernului şi de dizolvarea Adunărilor iar guvernul, prin ingerinţe în alegeri, obţinea Adunări majoritar guvernamentale, simple organe de ratificare a activităţii legislative a acestuia; soarta guvernului depindea de Domnitor, de la care primea puterea şi care singur putea să i-o retragă devenind astfel arbitru al luptei dintre partide. Totuşi mecanismul nu funcţiona după bunul plac al şefului statului, măsurile pe care le lua depinzând şi de presiunea crescândă a forţelor de opoziţie

–           aici rezidă explicaţia reală a manifestărilor antidinastice ale unor grupări politice ţinute prea mult timp departe de putere

-, marea libertate a presei şi a întrunirilor permiţându-i să sondeze opinia publică şi să sesizeze momentul în care era necesar să desemneze un nou şef de guvern.

 

15/27 iulie -28 februarie/12 martie 1867

Guvern de coaliţie I. Ghica

interne            I. Ghica

externe            Gh. Ştirbei

finanţe P. Mavrogheni

justiţie I. Cantacuzino

culte    C. A. Rosetti; I. Strat

război  Ion Gr. Ghica; N. Haralambie; Th. Gherghel

lucrări publice D. A. Sturdza

 

7/19 august Concesionarea liniei ferate Bucureşti-Giurgiu companiei engleze John Trevor Barclay – John Stainforth.

 

11/23 octombrie Firman al Porţii de investitură a lui Carol I, prin care Turcia recunoaşte unirea definitivă a Principatelor şi recomandă chiar ereditatea tronului.

 

1867

februarie în urma înţelegem de la hotelul Concordia între liberalii radicali, liberalii fracţionişti independenţi şi liberalii moderaţi grupaţi în jurul lui M. Kogălniceanu se constituie coaliţia – dominată de liberalii radicali – Care va răsturna guvernul I. Ghica şi va deţine puterea sub trei guverne liberale. Liberalii radicali – gruparea cea mai unitară, organizată şi disciplinată, pe cale de a deveni un partid puternic, pregătit pentru conducere – constituiseră la Bucureşti Societatea Amicii Constituţiunii, al cărei Comitet politic central coordona activitatea a numeroase comitete judeţene şi locale şi asociaţii secrete de tip revoluţionar în tradiţia mazziniană şi carbonară, recurgând la agitaţia politică de masă şi la presiunea populară asupra puterii. Programul lor politic de perspectivă preconiza, explicit sau nu: trecerea către o agricultură de tip capitalist, nu numai în ce priveşte relaţiile, ci şi prin organizarea ei modernă (investiţii, modernizare tehnică, irigaţii etc.) pentru a asigura ţărănimii statutul de pătură socială cu o pondere politică pe măsura rolului ei economic real, abolirea legii tocmelilor agricole şi a arendăşiei, reducerea fiscalităţii excesive, constituirea de credite pentru ţărani pentru a-i sustrage exploatării uzurare, consolidarea şi extinderea micii proprietăţi, răspândirea învăţământului elementar şi profesional la sate, ridicarea nivelului sanitar în vederea creşterii demografice a ţărănimii – toate aceste măsuri urmărind consolidarea statului Român modern si salvgardarea naţiunii în ansamblul ei; sprijinirea printr-o politică protecţionistă a dezvoltării industriei, comerţului şi institutelor de credit naţionale opunându-se ideii de dezvoltare naturală preconizată de conservatori, şi celei a liberului- schimb, posibil numai între ţări cu o dezvoltare economică de acelaşi grad. Această politică economică va favoriza dezvoltarea şi consolidarea micii burghezii autohtone.

Fracţiunea liberă şi independentă condusă de N. Ionescu, care controla Moldova şi care va rămâne tot timpul la scară provincială, era tributară ideilor sociale ale unora dintre conducătorii revoluţiei social-politice din Transilvania, în special ale lui Simion Bărnuţiu; manifesta tendinţe republicane, urmărea îngrădirea elementelor alogene pentru dezvoltarea potenţialului economic al naţiunii, precum şi redistribuirea întregii proprietăţi funciare, promovarea liberului-schimb în detrimentul protecţionismului, considerat, împreună cu prohibiţiile şi monopolurile, neprielnice dezvoltării industriei şi împovărătoare pentru consumator.

Liberalii moderaţi împărtăşeau în mare ideile fundamentale ale liberalismului, mai ales pe cele economice, dar nu şi tehnicile radicale de organizare şi luptă politică.

 

17 februarie Se încheie acordul austro-maghiar asupra creării statului dualist Austro-Ungaria, împărţit în Cisleitania (Austria, cu capitala la Viena) şi Transleitania (Ungaria, cu capitala la Pesta). Contele Andrássy Gyula devine prim-ministru al Ungariei.

 

1/13 martie Apariţia bimensualului „Convorbiri literare” la Iaşi, apoi la Bucureşti (1875-1944).

 

1/13 martie -16/28 august Guvern de coaliţie liberală C. A. Kretzulescu

interne       Ion C. Brătianu

externe            Şt. Golescu

finanţe Al. Vasescu

justiţie C. A. Kretzulescu; Şt. Golescu

culte    D. Brătianu

război  Th. Gherghel; G. Adrian

lucrări publice   D. Brătianu

 

8 iunie împăratul Austriei, Franz Joseph I, se încoronează rege al Ungariei şi sancţionează legea încorporării Transilvaniei în Ungaria; la 12 iunie va abroga legile votate în Dieta de la Sibiu privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii şi a limbii Române.

august. Societatea literară, devenită Societate Academică, îşi inaugurează lucrările în sala Ateneului.

 

17/29 august -30 aprilie/12 mai 1868 Guvern de coaliţie liberală Şt. Golescu

interne           Şt. Golescu; I. C. Brătianu

externe            Al. Teriachiu; Şt. Golescu

finanţe Ludovic Steege; Gr. Arghiropol; I. C. Brătianu

culte            D. Gusti

justiţie A. I. Arion; Gr. Arghiropol; A. I. Arion

război          G. Adrian

lucrări practice D. Brătianu; Panait Donici

 

1868

1/13 ianuarie Apare la Sibiu revista „Transilvania”, publicaţia ASTREI.

 

3 ianuarie Apare la Pesta, editată de Alex. Roman şi I. Poruţiu, revista „Federaţiunea”.

 

1/13 mai – 15/27 noiembrie Guvern de coaliţie liberală N. Golescu interne   I. C. Brătianu; A. I. Arion

externe            N. Golescu

finanţe I. C. Brătianu

justiţie A. I. Arion; C. Heraclide culte şi instrucţie

publică D. Gusti

război  G. Adrian; I. C. Brătianu lucrări publice        Panait Donici

În timpul celor trei guverne de coaliţie liberală (1/13 martie 1867-16/28 noiembrie 1868) se desfăşoară o intensă activitate legislativă; în domeniul agrar se reglementează aplicarea cu stricteţe a tocmelilor agricole, organizarea poliţiei rurale şi obligativitatea asigurării ei în scopul apărării proprietăţii, modificarea legii vânzării domeniilor statului, prin care se favoriza moşierimea de toate categoriile, în special cea mică şi mijlocie, şi burghezia interesată în agricultură; se legiferează construirea drumurilor publice, acordarea pensiilor, organizarea ministerului de finanţe, a activităţii judecătoreşti, a armatei (prevăzându-se mobilizarea întregului potenţial uman capabil de apărarea ţării, cu cheltuieli reduse), înfiinţarea unui impozit asupra băuturilor alcoolice, desfiinţarea monopolului de stat asupra tutunului (pentru încurajarea exportatorilor), reglementarea perceperii impozitelor, adoptarea unui nou sistem monetar şi fabricarea monedei naţionale (se adoptă leul ca unitate monetară şi sistemul monetar zecimal, bazat pe bimetalism). Se promulgă legea asupra construirii şi exploatării liniei ferate Suceava-Roman, concensionată unui consorţiu anglo-austriac. Concesionarea liniei Roman-Vârciorova, în condiţii oneroase pentru statul Român, consorţiului prusac Strousberg, impusă guvernului de Carol I, interesat de pătrunderea capitalului german în România şi care va dispune, contrar prevederilor constituţionale interzicând accesul străinilor în funcţiile publice, şi numirea germanului Ambron în funcţia de comisar pentru supraveghere al statului Român, va întâmpina o puternică opoziţie în Adunări. Proiectul de lege electorală pentru interpretarea celei în vigoare şi care urmărea prin întărirea colegiului III şi desfiinţarea Senatului consolidarea poziţiei burgheziei în Adunările legislative nu va fi sancţionat de Senat.

 

16/28 noiembrie -1/13 februarie 1870 Guvern D. Ghica, de coaliţie între conservatori şi liberalii moderaţi:

interne M. Kogălniceanu; D. Ghica

externe            D. Ghica; M. Kogălniceanu; N. Calimachi-Catargiu

finanţe  Alex. G. Golescu

justiţie V. Boerescu; D. Ghica,; Gh. Gr. Cantacuzino

culte şi instrucţiune

publică Al. Papadopol-Calimah; Al. Krezulescu; G. Mârzescu

război            A. Duca; G. Manu

Liberalii radicali, care controlaseră trei guverne de coaliţie, sunt siliţi să se retragă de la conducere în primul rând sub presiunea puterilor garante, nemulţumite de: interesul radicalilor faţă de situaţia Românilor din Transilvania, tendinţa de emancipare a ţării de sub suzeranitatea otomană, favorizarea acţiunii revoluţionarilor bulgari pe teritoriul României, măsurile de îngrădire a poziţiei economice a evreilor; în al doilea rând, din cauza neconcordanţei de vederi cu Domnitorul în privinţa organizării armatei şi a neregulilor în funcţionarea concesionării căilor ferate. În fapt radicalii urmăriseră să subordoneze monarhia scopurilor lor politice şi, nereuşind, vor dezlănţui un larg curent de opoziţie antidinastică, mai ales în rândul păturilor sociale orăşeneşti. Guvernul D. Ghica, deşi venit la putere şi cu asentimentul liberalilor radicali, va retrage din Adunări proiectele lor de legi, va dizolva Camera şi va organiza noi alegeri care, strâns controlate de M. Kogălniceanu, ministru de interne, vor da o majoritate antiradicală.

 

7 decembrie Parlamentul maghiar votează legea naţionalităţilor şi legea învăţământului, prin care se proclamă existenţa în Ungaria a unei singure naţiuni, cea ungară, şi a unei singure limbi oficiale, maghiare.

 

12/24 decembrie Se deschide agenţia diplomatică Română la Viena, însărcinată cu reprezentarea intereselor României pe lângă guvernele de la Viena, Berlin şi St. Petersburg.

 

1869

26 ianuarie/7 februarie Conducătorii politici ai românilor din Banat şi Ungaria, reuniţi la Timişoara, pun bazele Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, de orientare activistă.

 

23-24 februarie – 7-8 martie Conducătorii politici ai Românilor din Transilvania, reuniţi la Miercurea, întemeiază Partidul Naţional al Transilvaniei, de orientare pasivistă.

 

1870

2/14 februarie -24 martie/5 aprilie Guvern Alex. G. Golescu

interne Al. G. Golescu

externe            Al. G. Golescu

finanţe I. Cantacuzino

justiţie D. P. Vioreanu

culte şi instrucţie        G. Mârzescu

război     G. Manu

lucrări publice          D. Cozadini

După demiterea guvernului urmează aproape o lună de criză ministerială, simptom al crizei generale a regimului monarhiei constituţionale.

 

20 aprilie/2 mai-14/26 decembrie Guvern conservator Manolache Costache Epureanu interne         M.C. Epureanu

externe            P.P. Carp

finanţe C. Grădişteanu

justiţie Al. Lahovari

culte şi instrucţie                     V. Pogor; P.P. Carp

război      G. Manu

lucrări publice  Gh. Gr. Cantacuzino

 

19 iulie Izbucneşte războiul franco-prusian, care avea să se încheie la 26 februarie 1871 cu înfrângerea Franţei.

 

8/20 august Se declanşează şi este imediat înăbuşită mişcarea antidinastică de la Ploieşti, condusă de Al. Candiano-Popescu, care proclamă detronarea lui Carol şi instituirea republicii. Evenimentul

 

se înscrie în lunga serie de violente manifestări antidinastice ale liberalilor radicali şi fracţionişti care, împreună cu alte elemente de opoziţie, urmăresc, în speranţa că Germania va fi înfrântă în războiul cu Franţa, răsturnarea Domnitorului. Se recurge la campanii de presă, propagandă în străinătate, acţiuni conspirative de proporţii (se plănuise declanşarea simultană a revoluţiei republicane în 7 oraşe, între care Bucureşti şi Craiova). Propaganda antidinastică se folosea şi de falimentul companiei Strousberg, devenit obiect al unei anchete parlamentare.

 

noiembrie-decembrie Domnitorul Carol trimite suveranilor puterilor garante o scrisoare prin care le semnalează dificultăţile întâmpinate în guvernarea ţării din cauza instituţiilor ei prea liberale şi le cere ca la viitoarea conferinţă de la Londra să ia în considerare modificarea în sens restrictiv a sistemului politic din România. Concomitent Carol pregăteşte un memoriu preconizând înfiinţarea unui Consiliu de Stat cu largi atribuţii, restrângerea prerogativelor Camerei şi a dreptului de vot, crearea unui Senat permanent cu membri numiţi, limitarea libertăţii presei, desfiinţarea gărzii civice. Alcătuit cu concurs conservator, memoriul este ferm respins de guvernul Ion Ghica. El va fi urmat, în ianuarie 1871, de o scrisoare a principelui Carol către un prieten fictiv, publicată în „Allgemeine Zeitung” din Augsburg şi în care Domnitorul critica sever realităţile politice româneşti şi îşi exprima intenţia de a renunţa la tron.

 

18/30 decembrie -11/23 martie 1871 Guvern Ion Ghica

interne        I. Ghica

externe            N. Gr. Racoviţă; N. Calimachi-Catargiu

finanţe        D. A. Sturdza

justiţie D. Cariagdi

culte şi instrucţie         N. Gr. Racoviţă

război            E. Pencovici

lucrări publice     D. Berindei

 

Guvernul îi e impus Domnitorului de către Corpurile legiuitoare şi reprezintă coaliţia tuturor fracţiunilor din Cameră ostile monarhiei.

 

1871

6/18 martie în urma unei anchete parlamentare, Camera adoptă hotărârea ca cei implicaţi în falimentara concesie Strousberg să fie urmăriţi pe cale judiciară, în ciuda ameninţărilor lui Strousberg că va şti, cu ajutorul guvernului german, să obţină despăgubirile considerabile pe care le reclama.

 

10/22-11/23 martie La sala Slătineanu, cu ocazia celebrării de către colonia germană din Bucureşti a aniversării împăratului Wilhelm I şi victoriei Prusiei în războiul franco-german are loc o violentă manifestare antigermană şi antidinastică, poate nu organizată de liberalii radicali, aşa cum aveau s-o afirme în repetate înduri, ci de conservatori, dar în atmosfera întreţinută timp de doi ani de grupările antidinastice. Manifestarea, protestul consulului german şi atitudinea primului ministru îl determină pe Domnitor, hotărât să părăsească ţara, să abdice. Parlamentul, convocat în şedinţă secretă de fostul locotenent domnesc Lascăr Catargiu, se declară pentru menţinerea principelui Carol pe tronul României,. evitând astfel să expună ţara unor grave complicaţii externe.

 

11/23 martie-4/16 aprilie 1876 Guvern conservator Lascăr Catargiu

interne L. Catargiu

externe            G. Costa-Foru; L. Catargiu; V. Boerescu; L. Catargiu; I. Bălăceanu;

finanţe P. Mavrogheni; G. Gr. Cantacuzino; I. Strat

justiţie N. Kretzulescu; G. Costa-Foru; Manolache Costache Epureanu;

Chr. Tell; Al. Lahovari

culte şi instrucţie publică         G. Costa-Foru; Chr. Tell; V. Boerescu; T. Maiorescu; P. P. Carp război        Chr. Tell; I. Em. Florescu

lucrări publice  N. Kretzulescu; G. Gr. Cantacuzino; Th. Rosetti; Al. Lahovari

Guvernul, o dată cu instalarea căruia se încheie perioada de instabilitate guvernamentală şi parlamentară, de acomodare atât a grupărilor politice cât şi a Domnitorului cu regimul monarhiei constituţionale, rezulta din coalizarea fracţiunilor conservatoare: V. Boerescu şi Dimitrie Ghica (cu ziarul „Presa”, devenit organul întregii coaliţii), M. Costache Epureanu, I. Em. Florescu, Gr. M. Sturdza, Chr. Tell, N. Kretzulescu, P. Mavrogheni, G. Costa-Foru, Junimea (P. P. Carp, Th. Rosetti, Ion Strat, Titu Maiorescu etc.) şi Juna dreaptă (Al. Lahovari, G. Gr. Cantacuzino, I. Cantacuzino etc.). Din cauza deosebirilor de vederi şi interese şi a veleităţilor de putere, coaliţia rămâne o alianţă la vârf a unor grupări politice care nu reuşiseră încă să constituie un partid bine organizat, cu şef unic şi un puternic organ de presă. Dincolo de nuanţele diverse, conservatorii militau pentru dezvoltarea organică şi naturală a societăţii Româneşti, reprobând o evoluţie precipitată şi vizând adecvarea treptată a ţării, prin stabilitate, ordine şi dezvoltare culturală, la instituţiile constituţionale. O tendinţă radicală se va manifesta prin Petiţia de la Iaşi, redactată de un

„comitet politic al conservatorilor liberali”, prezidat de Gr. M. Sturdza, care cerea: suprimarea sau îngrădirea a numeroase libertăţi politice, modificarea sistemului electoral prin mărirea censului la toate colegiile, investirea Domnitorului cu dreptul de a numi 16 senatori, reînfiinţarea pedepsei cu moartea, colonizarea cu germani etc. Petiţia, neluată în considerare de guvernul Lascăr Catargiu, era semnată de 80 de conservatori, între care figurau, cu anumite rezerve, şi junimiştii (cu excepţia lui P. P. Carp).

 

13 martie Se semnează la Londra de către cele 7 puteri europene tratatul consemnând revizuirea stipulaţiilor Tratatului de la Paris (1856) privitoare la regimul Mării Negre şi al Dunării. Se reafirmă principiul închiderii strâmtorilor şi se acordă Imperiului ţarist, care denunţase încă din 1870 principiul neutralităţii Mării Negre, dreptul de-a deţine flotă de război nelimitată şi arsenale pe litoral. Se hotărăşte prelungirea Comisiei Europene a Dunării cu 12 ani, condiţiile reuniunii proiectatei Comisii riverane urmând a fi stabilite printr-o înţelegere a statelor riverane, inclusiv România şi Serbia. Se manifestă şi cu acest prilej tendinţa Austriei de-a obţine un drept exclusiv asupra Dunării pe tot parcursul ei. Deşi forul internaţional refuzase să ia în discuţie doleanţe de mai mică importanţă ale României (consacrarea numelui ţării de ex.), el reafirma principiul neintervenţiei în afacerile interne ale statului naţional Român.

 

18 martie Are loc insurecţia proletariatului parizian, răsturnarea dominaţiei burgheziei şi instaurarea Comunei, proclamată oficial la 27 martie. La 21-28 mai Comuna este înăbuşită în sânge de către guvernul Thiers, refugiat la Versailles.

 

august Se înfiinţează societatea de asigurare Dacia, din iniţiativa lui V. Boerescu si G. Costa-Foru.

 

14/26-15/27 august Are loc serbarea de la Putna. Tineri din toate provinciile Româneşti, constituiţi într-un Congres al studenţilor Români de pretutindeni, au celebrat, într-o atmosferă de entuziastă solidaritate naţională, 400 de ani de la sfinţirea ctitoriei lui Ştefan cel Mare. Serbarea s-a bucurat de sprijinul financiar al lui Dimitrie Brătianu şi V. Boerescu.

 

8/20 noiembrie Se desfăşoară la Iaşi Congresul presei de nuanţă liberală, prezidat de A. D. Holban, în vederea stabilirii unei conduite comune în presa fracţiunilor faţă de problemele cu care era confruntată ţara. Congresul precedă o largă fuziune între fracţiunile liberale.

 

decembrie Se înfiinţează Şcoala Superioară de Război.

 

1872

6/18 mai Se deschide agenţia diplomatică Română la Berlin.

 

13/25 septembrie Se inaugurează oficial liniile Piteşti-Bucureşti-Buzău, Galaţi-Tecuci-Roman şi Gara de Nord. Se deschide linia ferată Bucureşti-Ploieşti.

 

1873

16/28 martie Se deschide agenţia diplomatică Română la Roma.

 

6 iunie Se încheie convenţia de la Schonbrunn (Viena) între Alexandru II, împăratul Rusiei, şi Franz Joseph I, împărat al Austriei şi rege al Ungariei. La 23 octombrie aderă la convenţie şi Wilhelm I, împăratul Germaniei, constituindu-se Alianţa celor trei împăraţi. Guvernul conservator român încercă o apropiere de cele trei puteri în vederea obţinerii independenţei pe cale

 

diplomatică. Liberalii radicali se opun, considerând că acestea reprezintă pentru România o primejdie mai mare decât Imperiul otoman în agonie şi preconizând o solidă consolidare financiară a ţării şi pregătirea armatei pentru acţiune militară.

 

2/14 noiembrie Se remite reprezentanţilor puterilor garante la Bucureşti nota ministrului de externe V. Boerescu privitoare la dreptul României de a angaja negocieri cu caracter economic cu alte state.

 

1874

 

24 martie/3 aprilie Se deschide agenţia diplomatică Română la St. Petersburg.

 

aprilie Se înfiinţează societatea de asigurare România, sub conducerea conservatorului moderat Dim. Ghica.

 

26 noiembrie Parlamentul maghiar votează o nouă lege electorală, prin care se fixează pentru Transilvania un cens foarte ridicat care va exclude din rândul alegătorilor pe aproape toţi românii.

 

1875

 

ianuarie–martie Se constituie coaliţia de la Mazar Paşa (casa maiorului englez statornicit în România, Stephen Lakeman, fost ofiţer în armata otomană sub numele de Mazar Paşa), prin care se pun bazele Partidului Liberal, mai târziu Naţional- Liberal, încheindu-se astfel o activitate începută din 1871. La 24 mai/5 iunie formaţiile I. C. Brătianu – C. A. Rosetti, M. Kogălniceanu, Ion Ghica, A. G. Golescu, G. Vernescu, fracţiunea liberă şi independentă de la Iaşi şi conservatorul dizident

D. C. Epureanu, subscriu programul cerând: respectarea Constituţiei inclusiv a legii electorale de către puterea executivă (Domnitor şi guvern), o politică externă care să ţină seama de interesele ţării (mai ales economice); îmbunătăţirea situaţiei populaţiilor rurale prin împroprietărirea unor categorii de populaţie, înfiinţarea de şcoli la sate şi aluziv intrarea tocmelilor agricole în competenţa dreptului comun, organizare şi justiţie în armată şi abolirea legii miliţiilor asupritoare pentru populaţia rurală, scăderea sarcinilor contribuabililor prin scăderea cheltuielilor „publice”, descentralizarea administraţiei, magistraturii, clerului şi corpului didactic, şi avertizând că respectarea principiilor pactului fundamental poate „feri ţara şi instituţiile ei atât de excesele despotismului cât şi de comoţiunile violente ale răzbunărilor populare”. Se alege un comitet format din 25 de membri, al cărui nucleu este puternicul grup al radicalilor.

 

22 iunie în urma proiectului avansat de V. Boerescu încă din 1873 şi a unor complicate tratative cu Poarta şi cu celelalte puteri garante, se semnează la Viena Convenţia comercială Româno-austro-ungară pe 10 ani, pe principiul liberului-schimb, păgubitoare din punct de vedere economic, dar reprezentând o victorie politică în direcţia dobândirii independenţei. Convenţia, votată de Camere în iulie, va fi aspru criticată de liberali care vor demisiona în masă din Corpurile legiuitoare în semn de protest.

 

9 iulie Izbucneşte la Nevesinje, în Herţegovina, răscoala antiotomană care, în august, se va extinde şi în Bosnia. Serbia şi Muntenegrul trimit voluntari şi arme. Se declanşează astfel criza orientală, care va dura până în 1878 şi în contextul căreia guvernul Român va face demersuri diplomatice pentru obţinerea neutralităţii şi independenţei României. Domnitorul Carol va considera posibilă numai rezolvarea pe calea armelor, cu concursul popoarelor direct interesate.

septembrie Au loc festivităţi organizate de Habsburgi la Cernăuţi în vederea sărbătoririi a un secol de la încorporarea Bucovinei în Austria, prilej cu care se inaugurează şi Universitatea din Cernăuţi. Partidul Naţional-Liberal Român organizează manifestări în memoria Domnitorului Grigore Ghica, care protestase cu preţul vieţii împotriva anexiunii.

 

decembrie Se înfiinţează societatea de asigurare Unirea, din iniţiativă liberală, fără sprijinul marilor comercianţi şi bancheri. Dintre cele trei societăţi de asigurare înfiinţate în aceşti ani, burghezia mare sprijinea Dacia şi România, cea mijlocie şi mică – Unirea.

 

1876

l5/27 martie Apare la Bucureşti cotidianul „Timpul”, organ oficial conservator (1876-1884, 1889- 1900, 1919-1922), preluând rolul „Presei” lui V. Boerescu, care trecuse în opoziţie. Nucleul organizatoric care va asigura apariţia ziarului şi-i va imprima orientarea ideologică îi numără pe: Lascăr Catargiu, I. Em. Florescu, P. Mavrogheni, G. Manu, C. Suţu, Al. Lahovari, T. Maiorescu, Th. Rosetti, A. Ştirbei, V. Pogor, G. Filipescu, N. Drosu, Gr. Păucescu, G. Băleanu, I.. Paciurea, A. Catargiu, P. Millo şi Gr. Triandafil.

 

15/27 martie Se semnează la Bucureşti Convenţia comercială şi de navigaţie româno-rusă, pe 10 ani.

 

31 martie/12 aprilie în urma destrămării coaliţiei conservatoare (paralel cu întărirea celei liberale), guvernul conservator Lascăr Catargiu demisionează, cu asentimentul Domnitorului, care vedea în conservatori o piedică în dobândirea independenţei pe calea armelor. Legislaţia conservatoare (1871-1876): legea împrumutului domenial (împrumut intern dobândit prin ipotecarea a 381 domenii ale statului); legea pentru reînfiinţarea monopolului tutunului; legea pentru instituirea taxei de timbru şi înregistrare; legea asupra licenţelor din domeniul comerţului şi industriei băuturilor alcoolice; legea asupra convertirii datoriei flotante într-un împrumut perpetuu cu dobânda de 5%; legea pentru rezilierea concesiei Strousberg şi pentru preluarea concesiei de către bancherii G. Bleichroder şi A. Hansemann; legea pentru construirea liniei ferate de joncţiune Iaşi-Ungheni şi legea joncţiunii cu căile ferate din Austro-Ungaria prin Predeal; legea pentru mai buna organizare a cadrelor superioare ale armatei; legea pentru modificarea legii de organizare a puterii armate din 1868 (se dispune organizarea armatei teritoriale unice, puternic centralizată, după model german); legea consiliilor judeţene (pentru punerea în acord a legii similare din 1864 cu Constituţia şi legea electorală); legea sistemului electiv comunal (două colegii censitare la sate, patru la oraşe; primarul fiind numit de puterea centrală se realiza o centralizare autoritară a administraţiei); legea de modificare a legii tocmelilor agricole care specifica în ce cazuri poate fi autorizată încheierea unei învoieli, precizând că numai învoielile astfel prevăzute pot fi legalizate de consiliile comunale şi executate de administraţie; se introducea clauza de solidaritate, se transformau dobânzile în obligaţii de învoieli agricole şi se impunea obligativitatea ţinerii unei evidenţe scrise a învoielilor, pentru evitarea abuzurilor; măsurile, mult mai avantajoase pentru ţărani, din proiectul de lege propus de Senat şi sprijinit de L. Catargiu şi M. Kogălniceanu, au fost respinse de Cameră, în ciuda marelui număr de deputaţi liberali, Camera va introduce răspicat şi prevederea conform căreia se putea apela la sprijinul dorobanţilor pentru constrângerea ţăranilor; legea asupra alegerii mitropoliţilor şi episcopilor în vederea constituirii Sinodului Bisericii ortodoxe autocefale române; legea creditului funciar rural, credit funciar moşieresc constituit prin asocierea marilor proprietari, baza primei mari instituţii de credit modern din România; crearea creditului funciar urban; legea vamală cu clauze protecţioniste şi orientată în direcţia emancipării economice faţă de Poartă; se adoptă tarife generale; legea pentru încurajarea industriei zahărului etc. Legea pentru acoperirea deficitului bugetar din 1875 (prin emiterea de bonuri de tezaur de 16000000, plata lor urmând să se facă din împrumutul de 42 500 000 pe care guvernul fusese autorizat să-l contracteze în străinătate pentru construcţii feroviare) şi legea privind construirea la Bucureşti a unei şcoli militare pregătitoare, ambele adoptate de Cameră, vor fi votate de Senat în timpul guvernului M. Costache Epureanu. Alte proiecte, ca înfiinţarea Băncii Naţionale, vor întâmpina o puternică opoziţie liberală şi nu se vor putea materializa.

 

4/I6 aprilie – 26 aprilie/8 mai Guvern de tranziţie I. Em. Florescu

interne      I. Em. Florescu

externe            D. Cornea

finanţe Chr. Tell

justiţie D. P. Vioreanu; D. Cornea

culte şi instrucţie Al. Orăscu

război  I. Em. Florescu

lucrări publice            Th. Gherghel

 

27 aprilie/9 mai -23 iulie/4 august Guvern de coaliţie liberală M. Costache Epureanu interne           G. D. Vernescu

externe            M. Kogălniceanu

finanţe I. C. Brătianu

justiţie M. Pherekyde

culte şi instrucţie Gh. Chiţu

război      G. Slăniceanu

lucrări publice  M. Costache Epureanu

Sub acest guvern se votează credite pentru Ministerul de Război, necesare pregătirii armatei. Coaliţia liberală de la Mazar Paşa începe să se destrame, o dată cu venirea la putere, liberalii radicali căutând să se debaraseze de elementele moderate.

 

25 mai/6 iunie Tineretul liberal se organizează în Uniunea Democratică Română, sub conducerea lui Eugen Stătescu, apropiat prin idei de I. C. Brătianu.

 

iunie Alegerile pentru Cameră ca şi cele parţiale pentru Senat, din mai, dau o majoritate zdrobitoare radical liberală, cu. toată opoziţia ministrului de interne G. Vernescu. G. Chiţu şi Simeon Mihălescu sunt aleşi cu unanimitate, iar C. A. Rosetti şi N. Fleva aproape cu unanimitate.

 

16/28 iunie Se remite Imperiului otoman şi celorlalte puteri garante memoriul guvernului român, redactat de M. Kogălniceanu, prin care se cere: recunoaşterea oficială a numelui de România, recunoaşterea rangului diplomatic al agentului Român din Constantinopol, dreptul de a emite monedă cu efigia Domnitorului, dreptul de a acorda decoraţii şi de a încheia convenţii comerciale, reglementarea mai multor probleme de frontieră (printre care fixarea hotarului pe talvegul Dunării), dreptul de liberă navigaţie pe Dunăre, inviolabilitatea teritoriului Român, încheierea cu Imperiul otoman a unor convenţii: comercială, de extrădare, poştală şi telegrafică, ceea ce implica egalitatea între parteneri. Paralel cu acest memoriu Ministerul de Interne elaborează şi pune în circulaţie materiale de propagandă pentru neutralitatea României. M. Kogălniceanu propune formarea unei comisii parlamentare căreia să-i fie supuse actele diplomatice, întrucât problemele externe erau foarte presante şi hotărârile trebuiau luate, cu toată răspunderea, nu numai de guvern, ci şi de parlament.

 

30 iunie Serbia şi Muntenegru declara război Imperiului otoman cu sprijin rusesc neoficial. România oficial adoptă o politică de neutralitate, neoficial, deschide graniţele pentru populaţia civilă din Serbia şi permite trecerea spre Serbia a sute de voluntari ruşi.

 

iulie-august Deputatul Pantazi Ghica prezintă Adunării propunerea iscălită de 30 de deputaţi de a se institui o anchetă parlamentară pe lângă fiecare minister şi prefectură; după discutarea în secţiuni, propunerea revine în Cameră semnată de 80 de deputaţi în frunte cu E. Stătescu;

se cere punerea sub acuzare a 11 miniştri conservatori, pentru violarea Constituţiei, abuz de putere, îngrădirea libertăţilor şi risipa banilor publici. Primul-ministru M. C. Epureanu, exceptat de la darea în judecată, nereuşind, ca şi Domnitorul de altfel, să oprească acţiunea, îşi dă demisia;

Camera numeşte o comisie de anchetă formată din 7 membri: Anast. Stolojan, raportor, N. Ionescu, E. Stătescu, N. Fleva, D. Giani. D. Brătianu – preşedinte şi N. Voinov – vicepreşedinte demisionează şi sunt înlocuiţi cu G. Misail şi E. Costinescu. Camera respinge propunerea de arestare a foştilor miniştri conservatori.

 

8 iulie Are loc întâlnirea secretă de la Relchstadt, între Franz Joseph I şi Alexandru II, secondaţi de ministrul de externe contele Andrassy şi de cancelarul A. M. Gorceacov, în vederea stabilirii poziţiei celor două imperii în conflictul oriental. în eventualitatea înfrângerii Turciei, urma să se acorde Serbiei, Muntenegrului şi Greciei independenţa şi extinderi teritoriale, iar Bulgariei, Rumeliei şi Albaniei autonomia. Constantinopolul devenea oraş liber. Imperiul habsburgic urma să împartă cu Serbia şi Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, iar cel ţarist să ocupe sudul Basarabiei şi regiunea Batum din Armenia.

 

24 iulie/5 august -24 noiembrie/6 decembrie 1878 Guvern I. C. Brătianu

interne G. D. Vernescu; I. C. Brătianu; C. A. Rosetti; M. Kogălniceanu

externe      N. Ionescu; I. I. Câmpineanu; M. Kogălniceanu

finanţe I. C. Brătianu; D. A. Sturdza; I. C. Brătianu; I. I. Câmpineanu

justiţie         E. Stătescu; I. I. Câmpineanu; E. Stătescu

culte şi instrucţie         Gh. Chiţu; I. C. Brătianu

război  G. Slăniceanu; A. Cernat; I. C. Brătianu; A. Cernat

lucrări publice  D. A. Sturdza; G. D. Vernescu; I. Docan; P. S. Aurelian; I. C. Brătianu

 

august La Sibiu are loc, din iniţiativă austriacă, întâlnirea dintre o delegaţie guvernamentală română condusă de I. C. Brătianu şi împăratul Franz Joseph I, prilej cu care partea română asigură Imperiul de dorinţa României de a duce o politică de bună vecinătate.

29 septembrie/11 octombrie Are loc întrevedere ruso-română la Livadia, (Crimeea), la care participă din partea română primul-ministru I. C. Brătianu, ministrul de război G. Slăniceanu ş.a., şi din partea rusă împăratul Alexandru II, cancelarul Gorceacov, ministrul de război D. A. Miliutin şi general Ignatiov, ambasadorul rus la Constantinopol. Se discută eventualitatea trecerii armatei ruse pe teritoriul Românesc în cazul unui război ruso-turc. Cum trecerea armatei ţariste era inevitabilă, România urmărea să nu devină teatru de război, să obţină garanţii în privinţa suveranităţii ci şi a integrităţii teritoriale. Întâlnirea coincide cu o concentrare masivă a armatei române. Paralel se continuă demersurile diplomatice pentru recunoaşterea de către puterile occidentale a neutralităţii absolute a României. După întâlnirea de la Livadia, se vor continua tratative secrete neratificate de St-Petersburg, până la sfârşitul anului Imperiul ţarist nefiind încă sigur de declanşarea războiului cu Poarta.

 

octombrie-noiembrie Se votează păstrarea mai departe a rezervelor sub arme şi un credit de 4000000 pentru completarea armamentului.

11/23 decembrie Se deschide conferinţa reprezentanţilor puterilor europene la Constantinopol care, în vederea evitării conflictului militar, cere Porţii să facă concesii popoarelor din Imperiu. În aceeaşi zi, pentru torpilarea conferinţei, se promulgă, cu încurajarea Angliei, o constituţie cu aparenţe liberale, elaborată de Midhat Paşa. România şi Serbia sunt declarate provincii privilegiate ale Imperiului otoman, ceea ce declanşează vehemente proteste din partea Parlamentului Român concretizate în moţiuni votate şi trimise Porţii şi marilor puteri. Tratativele dintre puteri vor continua în vederea salvgardării păcii, însă fără succes.

 

1877

15 ianuarie Se încheie la Budapesta convenţia secretă ruso-austro-ungară

Rusia consimte la ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către Habsburgi, în schimbul neutralităţii în cazul unui război ruso-turc. Se stipulează ca cele două imperii să nu admită crearea unui mare stat slav în sudul Dunării.

aprilie-iunie Corpurile legiuitoare votează o serie de legi impuse de iminenţa războiului; legea rechiziţiilor militare; mobilizarea şi constituirea miliţiilor în corpuri active; modificarea legii gărzilor orăşeneşti; suspendarea oricăror procese şi urmăriri judecătoreşti pentru militarii aflaţi sub steaguri; executarea de către comunele rurale a lucrărilor agricole pentru rezerviştii chemaţi sub arme; acordarea de credite suplimentare Ministerului de Război; recrutarea corpului ofiţeresc; legiferarea dreptului ofiţerilor români din armate străine de a servi în armata Română şi de a obţine cetăţenia română şi dreptul la pensie. Pentru acoperirea deficitului bugetar şi crearea de resurse suplimentare s-au luat unele măsuri financiare: taxa de 5% asupra salariilor, sporirea costului biletelor de tren şi a taxei de timbru şi înregistrare etc. S-au votat credite pentru armată până la un total de 19 833 131 lei, care urmau a fi acoperite cu bonuri de tezaur; cum procedaseră şi alte guverne în situaţii similare se dispune emiterea de bilete ipotecare (prima hârtie monedă din România) în valoare de 26 260 000 lei, garantate cu proprietăţile libere ale statului cu valoare cel puţin dublă, o măsură pozitivă care n-a adus inflaţie, înlesnind în schimb finanţarea războiului. Întrucât încasările statului prin plăţile făcute de armata rusă au fost excedentare în a doua jumătate a anului 1877, biletele ipotecare au fost puse efectiv în circulaţie în 1878, cu ele achitându-se în primul rând rechiziţiile pentru armată

 

3/15 aprilie M. Kogălniceanu preia din nou Ministerul de Externe.

 

4/16 aprilie Se semnează la Bucureşti Convenţia politică româno-rusă prin care guvernul român acceptă trecerea trupelor ţariste pe teritoriul Românesc, iar cel ţarist se angajează să garanteze integritatea şi suveranitatea României. La convenţia de principiu avea să se anexeze o convenţie specială (26 de articole) care prevedea între altele; legătura dintre armata rusă şi autorităţile locale să fie mijlocită numai de comisarii români; toate cheltuielile să revină guvernului rus şi să se plătească în aur; aprovizionarea trupelor să se facă la preţuri convenite; transportul trupelor să beneficieze de o reducere de 40%; unităţile militare imperiale să nu treacă prin Bucureşti.

 

6/18 aprilie Se publică decretul de mobilizare generală a armatei Române încheiată la 15/27 aprilie. Trupele Române ocupă poziţii defensive pe Dunăre. Totalul forţelor mobilizate se ridică la 100000 de oameni din care 58700, efectivul armatei de operaţii (1 602 ofiţeri) cu 12300 de cai şi 190 de tunuri. Sunt mobilizaţi pentru instruire 14000 de tineri din contingentul 1877.

 

10/22 aprilie Relaţiile diplomatice dintre România şi Poartă se întrerup.

 

11/23 aprilie Trupele ţariste trec frontiera României înainte ca Adunările să fi votat Convenţia Româno-rusă; trecerea şi înaintarea nu fuseseră în prealabil comunicate guvernului, care se alarmează. Pe 12/24 aprilie guvernul dă un comunicat prin care se anunţă intrarea trupelor ruseşti pe teritoriul României şi se dau indicaţii prefecţilor cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o adopte; populaţia de la Dunăre e sfătuită să se retragă în interiorul ţării. Armata rusă din Balcani va avea un efectiv de 330 000 de militari, cea turcă 200 000, plus flotila de pe Dunăre.

 

12/24 aprilie Imperiul ţarist declară război Porţii, căutând să lase impresia că este mandatar al marilor puteri. Începe ofensiva din Caucaz. Domnitorul Carol şi primul-ministru vor insista în cursul mai multor discuţii purtate în aprilie-mai cu marele duce Nicolae, comandantul suprem al trupelor de operaţii din Balcani, ca armata Română să aibă peste Dunăre o bază proprie de acţiune şi conducere naţională, pentru ca la încheierea păcii contribuţia României la victorie să poată fi apreciată în mod corect. Rusia ţaristă va refuza iniţial propunerea de colaborare militară, apoi, într-o a doua fază, va lăsa să se înţeleagă că ar dori o asemenea cooperare, cu condiţia ca armata Română să fie comandată de marele duce Nicolae.

 

14/26 aprilie Corpurile legiuitoare se întrunesc în sesiune extraordinară pentru a aproba Convenţia româno-rusă şi a lua unele măsuri financiare cerute de necesităţile războiului. În mesajul de deschidere prezentat de Domnitor se amintea că toate stăruinţele depuse pe lângă Poartă şi celelalte puteri în vederea asigurării neutralităţii României au rămas fără rezultat; naţiunea Română nu mai putea conta decât pe ea însăşi; trecerea armatelor ruse fiind imperios necesară şi hotărâtă, guvernul s-a preocupat de menţinerea instituţiilor şi drepturilor politice, de garantarea hotarelor ţării şi de luarea unor măsuri pentru ca trecerea trupelor să fie cât mai puţin împovărătoare pentru populaţie; în acest scop s-a impus încheierea Convenţiei româno- ruse. În urma unor aprinse discuţii, Convenţia a fost votată la 16/28 aprilie, cu o majoritate constituită din reprezentanţi ai tuturor grupărilor politice.

 

21 aprilie/3 mai După ratificarea Convenţiei româno-ruse artileria turcă bombardează nu numai Brăila, unde erau trupe ruseşti, ci şi Calafatul, Bechetul, Olteniţa şi Călăraşii, unde trupele nu ajunseseră deşi, la cererea Porţii, guvernul Român, în speranţa recunoaşterii neutralităţii, acceptase să retragă trupele de pe linia Dunării. Poarta, declarând pe Români drept rebeli, notifică pe cale diplomatică că sultanul dispune detronarea principelui vasal din România. Kogălniceanu va protesta pe lângă cabinetele europene, menţionând că toate acestea nu sunt de natură a menţine neutralitatea României.

 

26 aprilie/8 mai Artileria română de la Calafat deschide focul asupra Vidinului, ca replică la bombardamentele turceşti.

 

29 aprilie/11 mai Adunarea votează intrarea în război a României împotriva Imperiului otoman, lăsând guvernului libertatea de a alege momentul declarării independenţei de stat. Senatul ratifică hotărârea pe 30 aprilie/12 mai.

 

9-10/21-22 mai întrunit în sesiune extraordinară, Parlamentul Român proclamă independenţa de stat a României. Declaraţia de independenţă este citită de ministrul de externe M. Kogălniceanu. Se recomandă guvernului să facă demersurile diplomatice necesare recunoaşterii şi garantării noii stări de fapt pe plan internaţional. Marile puteri nu vor recunoaşte noul statut al României aşteptând încheierea războiului. În aceeaşi zi, ca prime acte ale statului suveran român, Parlamentul votează înfiinţarea ordinului Steaua României şi anularea tributului către Poartă (914000 lei), acesta urmând a fi afectat întreţinerii armatei. Dezbaterile s-au desfăşurat într-o atmosferă de mare entuziasm popular.

 

17/29 mai Se constituie comitetul din Sibiu pentru ajutorarea soldaţilor români răniţi în război. 350 de comitete similare declarate ilegale de autorităţi se vor organiza şi vor activa în provinciile Româneşti din Imperiul austro-ungar.

 

19/31 iulie După un prim atac asupra Plevnei, respins cu mari pierderi pentru armatele ţariste, marele duce Nicolae trimite Domnitorului Carol următoarea telegramă: „Turcii adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate să treci Dunărea cu armata după cum doreşti între Jiu şi Corabia. Demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”. Analizând situaţia creată, guvernul Român şi Marele Cartier General au acceptat ca armata Română să participe la marea bătălie de la Plevna, urmând să se discute detaliile de cooperare, cu stabilirea precisă a naturii relaţiilor dintre cele două armate. Primele unităţi Române trec Dunărea şi preiau paza podului de la Zimnicea.

 

23 iulie/4 august În urma trecerii Dunării se reorganizează întreaga armată activă Română;

armata de operaţii de sub conducerea generalului Al. Cernat e destinată acţiunilor din jurul Plevnei.

 

9/2l august în urma tratativelor purtate la Gornâi-Studen între Domnitorul Carol şi ţarul Alexandru II, în vederea reglementării cooperării celor două armate, cu respectarea individualităţii şi unităţii de comandă a armatei Române, se hotărăşte ca la Plevna să se constituie din trupele Române şi ruse un singur corp, armata de vest, sub conducerea Domnitorului Carol, având drept şef de stat-major pe generalul Zotov. Paralel cu începerea acţiunilor militare se continuă tratativele diplomatice cu cabinetele europene.

 

27        august/8 septembrie – 31 august/12 septembrie Patru asalturi succesive asupra Plevnei se soldează cu cucerirea redutei Griviţa 1, din sistemul de apărare al Plevnei, şi cu pierderea a 24% din efectivele româno-ruse angajate în cucerirea Plevnei. Plevna – punctul critic al frontului din Balcani – va fi încercuită şi asediată.

 

7-9/19-21 noiembrie După lupte grele trupele române cuceresc cetatea Rahova.

 

15/27 noiembrie Se reia activitatea Adunărilor legislative. În cursul dezbaterilor s-a evidenţiat necesitatea şi importanţa strategică a trecerii Dunării de către trupele Române în urma înfrângerii ruşilor în faţa Plevnei. Parlamentul este informat că, în eventualitatea eşecului campaniei ruse în sudul Dunării, otomanii intenţionau să dicteze condiţiile de pace la Bucureşti, impunând stabilirea unei linii fortificate pe Prut, apărată de garnizoane turceşti pe cheltuiala României, căreia i s-ar fi dublat tributul anual. M. Kogălniceanu informează că puterile europene s-ar fi opus acestor acţiuni, pe motiv că România însăşi declarase război şi se proclamase independentă; se impunea deci ca armata Română să contribuie efectiv la înfrângerea trupelor otomane. În cursul sesiunii parlamentare noiembrie-iulie 1878 se promulgă următoarele legi: deschiderea de credite extraordinare pentru armată; legea pentru asigurarea pensiei de urmaş pentru văduvele, copiii şi părinţii soldaţilor Români căzuţi pe front sau deveniţi invalizi; legea pentru înfiinţarea pe seama statului a patru orfelinate pentru copiii victimelor războiului; legi pentru deschiderea unor credite extraordinare destinate întreţinerii prizonierilor turci conform regimului de prizonierat din statele civilizate; credite pentru asanarea locurilor infestate de epidemii; plata rechiziţiilor militare; scutirea pe viaţă a rezerviştilor luptători de unele contribuţii către stat; scutirea de impozite directe pe 1877 a populaţiei din Calafat, Bechet, Giurgiu şi Slobozia, care suferise cel mai mult de pe urma bombardamentelor otomane; măsuri în vederea aplicării articolelor 5 şi 6 (împroprietărirea însurăţeilor şi valizilor), din legea rurală 1864, luate în urma interpretărilor şi moţiunilor parlamentare cu privire la situaţia ţărănimii, care ducea tot greul războiului (măsuri care vor face posibilă împroprietărirea ulterioară a 48 342 familii ţărăneşti). În aceeaşi sesiune sunt puse în discuţia Adunării următoarele proiecte de lege, ulterior votate: reorganizarea agenţiilor diplomatice, prin care se modifica denumirea şi definirea funcţiilor reprezentanţilor români în străinătate în funcţie de noul statut al ţării; reglementarea responsabilităţii ministeriale; interpretarea legii electorale din 1866 în sensul întăririi Colegiului III, în care să intre numai burghezia urbană (liberalii radicali avuseseră intenţia să modifice legea. electorală în sens mult mai democratic, dar puternica opoziţie conservatoare era un semn că nu sosise încă momentul unei asemenea reglementări); legea prin care bancherilor care aveau relaţii cu străinătatea li se scădeau patentele de la l400-300 la 900-200 de lei, egalizându-le astfel cu cele ale bancherilor cu activitate internă; legea asupra organizării comunale, cu prevederi administrative şi electorale care să facă din comune nucleul organizării politice generale (în locul celor două colegii ale legii din 1874 se propunea un singur colegiu şi se întărea descentralizarea); legea pentru instituirea unui consiliu superior al armatei sub preşedinţia ministrului de război, menit să asigure, prin mijlocirea unei comisii permanente cu atribuţii legislative şi de control, o conducere colectivă a armatei.

 

28        noiembrie/10 decembrie Trupele Române cuceresc puternicele redute de la Opanez, din sistemul de apărare al Plevnei, luând prizonieri 7000 de ostaşi turci. După o tentativă nereuşită de a sparge încercuirea printr-un atac puternic, generalul Osman Paşa se predă colonelului român

 

Cerchez şi semnează capitularea armatei turce de la Plevna, compusă din 40 000 de soldaţi, 10 generali, peste 130 de ofiţeri superiori, 2000 de ofiţeri inferiori şi dotată cu 74 de tunuri.

 

1878

Apare ziarul „Binele public”, editat de gruparea liberalilor moderaţi din jurul lui G. Vernescu.

 

Prin desprinderea unei părţi din fracţiunea liberă şi independentă se formează la Iaşi gruparea liberalilor moderaţi, sub conducerea lui G. Mârzescu, V. Conta, Gr. Cobălcescu, Gr. Buicliu, D. Brândza ş.a., cu organul de presă „Steaua României”. Conservatorii considerau drept adevărat conducător al grupării pe M. Kogălniceanu.

 

Se constituie în jurul ziarului „Timpul” prima organizaţie conservatoare care îşi desfăşoară activitatea în baza unui statut. Acesta cuprindea prevederi privitoare la modalitatea de subvenţionare a „Timpului”, acorda drept tuturor susţinătorilor materiali ai ziarului de verificare a gestiunii şi de fixare a orientării lui prin desemnarea, din rândul lor anual a 4 reprezentanţi care să colaboreze cu 3 delegaţi ai fondatorilor ziarului (A. Ştirbei, P. Mavrogheni, C. Suţu, T. Maiorescu, Th. Rosetti) în cadrul comitetului de redacţie al cotidianului. Nu toţi conservatorii vor fi mulţumiţi de orientarea ziarului; P. Mavrogheni şi

D. P. Carp combat linia agresivă contra Domnitorului şi colaborarea cu M. Costache Epureanu.

 

ianuarie Consiliul de Miniştri al României îl trimite pe colonelul Eraclie Arion la Cazanlâc spre a trata cu delegaţii Porţii condiţiile armistiţiului şi preliminariile păcii între România şi Imperiul otoman; se preciza că va fi nul şi neavenit orice act care ar privi România şi la a cărui elaborare ea nu va fi participat; directorul cancelariei diplomatice a Marelui Cartier General al armatei imperiale ruse îi pune în vedere primului-ministru român să transmită la St. Petersburg vederile sale privind bazele păcii. Curtea imperială rusă transmite guvernului român prin intermediul generalului Ion Ghica, agentul diplomatic Român la St. Petersburg, „intenţia de a relua partea Basarabiei până la Chilia; în compensaţie România va primi Delta Dunării şi Dobrogea până la Constanţa”, guvernul ţarist precizând că este pentru o înţelegere bilaterală La Viena ambasada imperială rusă afirma că retrocedarea a fost convenită între guvernul român şi cel rus; M. Kogălniceanu protestează, precizând că ştia din iulie 1877 de înţelegerea de la Reichstadt, prin care retrocedarea era convenită între cele două guverne imperiale şi nu între guvernul ţarist şi cel Român. La mijlocul lui ianuarie generalul Ignatiev are o întrevedere la Bucureşti cu I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu pentru reglementarea raporturilor între România şi Rusia, dar problemele litigioase nu pot fi soluţionate, rămânând ca ele să fie supuse discuţiei marilor puteri. În contextul încordării relaţiilor dintre Imperiul austro-ungar şi Imperiul ţarist, care nu mai era dispus să respecte înţelegerile bilaterale anterioare războiului, se spera ca integritatea teritorială a României să nu fie afectată. Conflictul dintre cele două imperii va fi aplanat de cancelarul Bismarck care va pacifica şi relaţiile încordate dintre Anglia şi Rusia ţaristă.

 

12/24 ianuarie După un atac violent, trupele române ocupă Smârdanul, punct important al sistemului defensiv al Vidinului.

 

15/27 ianuarie Artileria română de pe amândouă malurile Dunării deschide foc masiv asupra Vidinului.

 

19/31 ianuarie Se semnează armistiţiul ruso-româno-turc.

 

februarie-iunie Se dezvoltă în prezenţa miniştrilor interpelări parlamentare provocate de ştirea. că unele din condiţiile de pace avansate Porţii ar afecta integritatea teritorială. a României. Primul-ministru declară că „niciodată naţiunea romana nu va consimţi nu la cesiunea, dar nici la schimbul unei părţi din teritoriul său”. în Corpurile legiuitoare se votează moţiuni în sensul acesta, comunicate agenţiilor diplomatice Române. Dezbaterile continuă şi m lunile următoare în şedinţe publice, dar mai ales secrete, şi iau o turnură critica în aprilie, când deputaţi şi senatori critică concentrările de trupe ţariste în preajma Bucureştilor şi ameninţările cancelarului Gorceacov de a ocupa ţara şi a dezarma armata Română în cazul când guvernul ar mai protesta împotriva prevederilor Păcii de la San-Stefano. Proclamaţia lui Gorceacov ilustrează cu prisosinţă intenţiile guvernului de la Petersburg. „Locuitori ai Bucureştiului, complicaţiile politice survenite în ultimul timp fac indispensabilă ocuparea temporară a oraşului Bucureşti de către trupele armatei imperiale ruse. Generalul locotenent contele Olsufiev este numit guvernator militar iar colonelul Tugenhold, locţiitor al guvernului militar al oraşului, iar pe toată durata ocupaţiei este declarată starea de asediu. Armata imperială nu vine ca inamic…”. Se hotărăşte rezistenţă militară în Oltenia şi nord-vestul Munteniei şi retragerea Domnitorului şi guvernului la Craiova. În perspectiva Congresului de pace de la Berlin, Corpurile legiuitoare încurajează activitatea diplomatică a guvernului în direcţia admiterii României la lucrările Congresului. În acest context, I. C. Brătianu cere Camerei să voteze retragerea acţiunii intentate foştilor miniştri din guvernul conservator.

19 februarie/3 martie Se semnează la San-Stefano preliminariile de pace ruso-turce, prin care se recunoaşte independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei, Bosniei şi Herţegovinei; Dobrogea este cedată Rusiei, care îşi rezerva dreptul de a o remite României în schimbul judeţelor din sudul Basarabiei; articolul 8 prevede că trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria îşi vor păstra comunicaţiile prin România.

vara Intră în vigoare regulamentul pentru executarea articolelor 5 şi 6 din legea rurală din 1864, articole privitoare la împroprietărirea însurăţeilor şi valizilor, de pe moşiile statului, acţiune pregătită încă în 1876, dar întreruptă de izbucnirea războiului.

1/13 iunie-1/13 iulie Se desfăşoară lucrările Congresului internaţional de pace de la Berlin, consacrat revizuirii Tratatului de la San-Stefano. România participă numai cu titlu consultativ, prin audierea unei delegaţii alcătuită din I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, care înaintase în prealabil Congresului un memoriu cuprinzând cererile României; Congresul recunoaşte independenţa României şi dreptul ei asupra Dobrogei – inclusiv Mangalia şi Silistra – şi Deltei Dunării; judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail sunt reanexate de Imperiul ţarist; recunoaşterea independenţei României era condiţionată pe de o parte de acceptarea acestor modificări teritoriale, pe de alta, ca şi cea a Serbiei, de prevederea ca drepturile politice şi civile să nu fie condiţionate de cultul religios. Această imixtiune în treburile interne ale unor state independente se datora în mare parte presiunilor exercitate, pe durata întregii crize orientale, de Alianţa izraelită, care urmărea apărarea intereselor populaţiei evreieşti din întregul Imperiu otoman şi care, în acest scop, zădărnicea încheierea de convenţii comerciale şi de credit între statele balcanice în plină conflagraţie şi Europa occidentală. În 22 iunie M. Kogălniceanu transmite in ţară că delegaţia română a refuzat să se supună verdictelor Congresului şi că „ţara are întreaga libertate de a se pronunţa”. Lucrările Congresului vor reglementa regimul Dunării în sensul dorit de Austria – constant preocupată din interese economico-politice de a monopoliza fluviul şi în plus îngrijorată de noua situaţie de stat riveran creată Rusiei ţariste. Se menţine regimul de liberă navigaţie în virtutea căruia se impun dărmarea tuturor forturilor de pe malurile fluviului în aval de Porţile de Fier şi interzicerea navigaţiei bastimentelor de război pe aceeaşi porţiune. Austro-Ungaria obţine dreptu1 de-a efectua lucrările de la Porţile de Fier şi de-a percepe taxele necesare pentru acoperirea cheltuielilor. Comisia Europeană, din care urma să facă parte şi România, este menţinută, extinzându-i-se competenţa până la Galaţi, în completă independenţă faţă de autoritatea de stat. Braţul Chilia intră sub controlul absolut al Rusiei. Membrilor Comisiei Europene asistaţi de reprezentanţi ai statelor riverane le revine sarcina de-a elabora un regulament de navigaţie şi poliţie fluvială aplicabil numai pe porţiunea Porţile de Fier- Galaţi şi asemănător celui deja existent pentru Dunărea maritimă.

11 septembrie Agenţia diplomatică Română de la Viena este ridicată la rangul de legaţie, prima legaţie Română din străinătate. În următorii doi ani statul Român va avea legaţii la: Petersburg, Atena, Belgrad, Sofia, Roma, Bruxelles, Berlin, Londra, Paris.

15/27 septembrie Se deschide sesiunea Corpurilor legiuitoare, destinată mai ales dezbaterii prevederilor Tratatului de la Berlin. La 27 februarie/11 martie 1879 Adunarea deputaţilor votează o moţiune (cu o majoritate de 71 de voturi contra 19) în care se declară oportunitatea revizuirii articolului 7 din Constituţie, privitor la condiţiile de împământenire şi implicit de dobândire a drepturilor politice. Parlamentul va mai legifera: legea referitoare la neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti primite în 1864, datorată iniţiativei lui C. A. Rosetti (posesorii loturilor ţăranilor împroprietăriţi trebuiau să restituie aceste loturi în schimbul unei despăgubiri invers proporţională cu beneficiile aduse în perioada înstrăinării); legea suplimentară privitoare la consulatele Române precum şi la administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Străine; legea privind înfiinţarea Academiei Române. Se respinge proiectul privitor la lărgirea acţiunii de împroprietărire de pe moşiile statului a ţăranilor care luptaseră în războiul de independenţă.

 

octombrie În urma evacuării sudului Basarabiei Rusia recunoaşte independenţa României.

 

8/20 octombrie Dobrogea şi Delta Dunării intră oficial în componenţa României; autorităţile Române preiau administraţia noii provincii la 14/26 noiembrie.

 

25 noiembrie/7 decembrie-10/22 iulie 1879 Guvern I. C. Brătianu

Interne externe finanţe justiţie

culte şi instrucţie război

lucrări publice

  1. C. Brătianu
  2. I. Câmpeanu
  3. A. Sturdza Eug. Stătescu
  4. Cantili
  5. C. Brătianu; N. Dabija
  6. Pherekyde

 

decembrie Comisia Europeană desemnată să traseze în Dobrogea graniţa româno-bulgară votează ocuparea de către România a avanpostului de la Arab-Tabia, în virtutea prevederilor Tratatului de la Berlin, care stipula desfiinţarea sistemului defensiv al Silistrei; trupele Române ocupă fortificaţia, dar se retrag peste doi ani, când, în urma încordării relaţiilor diplomatice dintre România şi Imperiul ţarist, comisia revine la sfârşitul lui 1879 asupra hotărârii luate.

 

1879

Începe construirea liniei ferate Buzău-Mărăşeşti, prima executată de statul Român (va fi inaugurată la 18/30 octombrie 1881).

 

Se termină construirea căii ferate Ploieşti-Predeal.

 

Se deschide la Bucureşti sucursala agenţiei de presă Havas, prima agenţie de presă din România.

 

mai încep alegerile pentru Adunarea Constituantă (Camerele de revizuire), care urma să modifice Constituţia din 1866 conform prevederilor Tratatului de la Berlin.

 

22 mai Parlamentul ungar votează o nouă lege şcolară (legea Trefort) vizând maghiarizarea populaţiilor din Transilvania prin instituirea obligativităţii predării limbii maghiare pe teritoriul aparţinând Ungariei.

 

11/23 iulie – 9/21 aprilie 1881 Guvern I. C. Brătianu

interne M. Kogălniceanu; I. C. Brătianu; Anast. Stolojan; Al. Tenachiu

externe       V. Boerescu

finanţe D. A. Sturdza; I. C. Brătianu; I. I. Câmpineanu; I. C. Brătianu

justiţie                     Anast. Stolojan; D. Giani

culte şi instrucţie         N. Kretzulescu; V. Boerescu; V. Conta

război           D. Lecca; G. Slăniceanu

lucrări publice  I. C. Brătianu; N. Dabija

 

5/17 august Se încheie convenţia româno-austro-ungară privind joncţiunea celor două reţele feroviare la Vârciorova.

 

7 octombrie Tratat secret de alianţă germano-austro-ungar împotriva Rusiei ţariste şi a Franţei, baza blocului militar al puterilor centrale.

 

13/25 octombrie Se votează legea de revizuire a articolului 7 din Constituţia României, care prevede acum că „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”; legea de revizuire mai stabilea modul de împământenire, care era individual, naturalizarea în bloc neacordându-se decât evreilor care participaseră la războiul de independenţă, în număr de aproximativ 900. Se urma astfel linia unei evoluţii fireşti a legislaţiei naţionale, dar cu sentimentul că România fusese supusă unor grave ingerinţe în treburile sale interne.

 

26 noiembrie/6 decembrie Italia recunoaşte independenţa României.

 

1880

 

Chestiunea Dunării

Dacă după Congresul de la Berlin Austro-Ungaria fusese preocupată de-a întări autoritatea Comisiei Europene în opoziţie cu interesele Petersburgului şi amânase crearea Comisiei riveranilor, începând din 1880 va acţiona în vederea obţinerii controlului între Porţile de Fier şi Galaţi prin intermediul preconizatei comisii. Conflictul româno-austro- ungar va domina timp de trei ani toate dezbaterile Comisiei Europene a Dunării legate de reglementarea navigaţiei în aval de Porţile de Fier. În sesiunea mai-iunie 1880 a Comisiei un comitet alcătuit din delegaţii Austro-Ungariei, Germaniei şi Italiei prezintă un anteproiect de statuare a regimului de navigaţie între Porţile de Fier şi Galaţi prevăzând crearea unei comisii mixte însărcinată cu executarea şi supravegherea aplicării regulamentului de navigaţie şi poliţie fluvială pe Dunărea de Jos, compusă din câte un delegat al fiecărui stat riveran şi unul al Austro-Ungariei cu funcţia de preşedinte permanent şi dispunând de vot preponderent Comisiei Mixte urmau să-i fie subordonaţi nu numai inspectorii şi subinspectorii însărcinaţi cu controlul navigaţiei, ci şi căpitanii tuturor porturilor prin scoaterea lor de sub autoritatea teritorială. Tot în competenţa ei urma să intre şi aprobarea construirii oricărui fel de stabiliment pe malurile fluviului precum şi judecarea în ultimă instanţă a diferitelor contestaţii şi litigii legate de navigaţia fluvială. În plus Comisia Mixtă putea modifica „după nevoi” orice clauză a regulamentului de navigaţie. Anteproiectul odată aplicat ar fi afectat grav suveranitatea statelor riverane. Neobţinând adeziunea unanimă în Comisia Europeană a Dunării prin opoziţia României, demersul Austro-Ungariei va rămâne fără rezultat. România susţinea teza ca supravegherea aplicării regulamentului de navigaţie fluvială să intre în competenţa Comisiei Europene iar executarea acestuia să rămână un atribut al fiecărui stat riveran în parte. Căutând, în condiţiile internaţionale existente, să nu ajungă la o ruptură cu Puterile Centrale, guvernul Român va angaja tratative directe cu dubla monarhie, în schimbul acceptării acesteia în Comisia Mixtă, căutând să obţină renunţarea la votul preponderent. Austro- Ungaria, încurajată de Germania, nu va înţelege să cedeze în faţa României.

 

ianuarie Fracţiunea liberală condusă de Gh. Vernescu, liberalii sinceri, de orientare politică mai conservatoare, părăseşte partidul liberal, constituindu-se ca gruparea politica autonomă, cu organ de presă „Binele public”. Programul noii formaţiuni publicat în aprilie şi semnat şi de N. Ionescu, şeful fracţiunii libere şi independente de la Iaşi, prevedea: respectarea Constituţiei, îmbunătăţirea soartei ţăranilor prin învăţământ şi justiţie, fondarea unor instituţii de credit rural pentru sprijinirea marilor producători de cereale preocupaţi de prelucrarea industrială a produselor agricole, descentralizare, formarea unui corp competent de funcţionari, trecerea efectivă la învăţământul primar gratuit şi obligatoriu, promovarea învăţământului profesional, îmbunătăţirea situaţiei corpului didactic. Colaborarea strânsă a fracţiunii libere şi independente cu conservatorii anunţă viitoarea fuzionare a grupării G. Vernescu cu conservatorii.

 

Încep lucrările de rectificare şi adâncire a cursului Dîmboviţei – conform planurilor arhitectului Gr. Cerchez – încheiate în 1883. Dispar braţele secundare şi ostroavele, se taie coturile iar tranşeea adâncă săpată de la Ciurel la Abator va feri oraşul de inundaţii.

 

16/28 ianuarie Legea pentru înfiinţarea Casei de Economii.

 

29 ianuarie/10 februarie Se votează legea privind răscumpărarea de către statul român de la Societatea acţionarilor a căii ferate Roman-Vârciorova după tratative îndelungate şi sub presiunea Germaniei care condiţiona recunoaşterea independenţei de acceptarea răscumpărării căii ferate, preluată după falimentul Strousberg de un grup de bancheri din anturajul cancelarului Bismarck.

3/15 februarie Conservatorii, la iniţiativa lui M. Costache Epureanu, încep să-şi organizeze structurile de partid, publică un statut şi un program (de altfel foarte vag) şi înfiinţează la Bucureşti un Club politic central, al cărui preşedinte este M. Costache Epureanu şi, în perspectivă comitete locale (structuri organizatorice de inspiraţie liberală). Clubul va subvenţiona şi editarea ziarului „Timpul”, al cărui prim-redactor este numit M. Eminescu. M. Costache Epureanu neprezentând, prin oscilaţiile lui între partide, suficiente garanţii de stabilitate politică, nu reuşeşte să atragă înlăuntrul noii structuri de partid câteva dintre cele mai marcante personalităţi conservatoare printre care P. P. Carp, D. Ghica, G. Gr. Cantacuzino şi Gr. M. Sturdza. Gr. M. Sturdza va constitui Partidul Democraţiei Naţionale, având drept organ de presă „Democraţia naţională” şi preconizând o politică externă orientată în direcţia unei alianţe cu Imperiul ţarist. V. Boerescu şi Dim. Ghica, conservatori moderaţi, evoluaseră anterior, prin concepţiile lor economice, către partidul liberal şi intraseră în sfera de influenţă a lui I. C.

Brătianu. Junimiştii au manifestări parlamentare proprii şi atitudine rezervată faţă de acţiunile extra-parlamentare ale conservatorilor, inclusiv constituirea Clubului conservator, la care totuşi aderă în bloc.

 

8/20 februarie Germania, Anglia şi Franţa recunosc independenţa de stat a României.

 

25 februarie/9 martie O comisie de anchetă a Senatului îşi dă verdictul, declarîndu-l nevinovat pe Simeon Mihălescu, acuzat de-a fi aprobat furnizorului armatei ruse Warszawski să facă transporturi peste Dunăre cu atelaje româneşti rechiziţionate şi ţăranii proprietari ai acestora.

 

9/21 martie Legea pentru organizarea Dobrogei

 

30 martie/11 aprilie Adunarea deputaţilor, la propunerea lui D. Giani, votează acordarea lui C. A. Rosetti a unei pensii de 1 000 de lei pe lună, reversibilă, la moartea titularului, asupra soţiei, plus suma de 150 000 lei plătibili imediat cu titlu retroactiv (propunerea mai fusese făcută în 1868, dar C. A. Rosetti refuzase).

 

17/29 aprilie Din iniţiativă guvernamentală se votează legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi emisiune, Banca Naţională a României, cu un capital de 12 000 000 lei, cu privilegiul exclusiv de a emite monedă; o treime din acţiuni sunt deţinute de stat, restul de particulari, între care un loc important ocupă oameni de afaceri legaţi de cercurile partidului liberal. Primul director al Băncii, Teodor Mehedinţeanu, va fi urmat de Eugeniu Carada.

 

21 noiembrie/3 decembrie Se semnează la Sigmaringen actul de familie prin care prinţul Ferdinand de Hohenzollern- Sigmaringen, nepot de frate al lui Carol I, devine moştenitorul prezumptiv al tronului României.

 

decembrie Se publică comunicatul privitor la devalorizarea cu 12,5% a rublei şi retragerea cursului ei legal în România, urmând ca până la 31 decembrie 1881 rublele în circulaţie să fie primite de casele statului, pentru demonetizare.

 

3/15 decembrie Atentatul lui I. Pietraru asupra lui I. C. Brătianu; vor fi implicaţi în proces membri ai Partidului Democraţiei Naţionale, ceea ce-l va determina pe Gr. M. Sturdza să dispună dizolvarea grupării şi desfiinţarea organului ei de presă,

„Democraţia naţională”.

 

1881

 

Chestiunea Dunării.

În contextul apropierii între Imperiul austro-ungar şi cel ţarist, finalizată prin alianţa celor trei împăraţi, guvernul român va căuta să prevină o înţelegere pe seama României pe de o parte prin grăbirea proclamării regatului – care va avea loc în martie şi nu în mai – iar pe de alta printr-o poziţie mai conciliantă în chestiunea Dunării. În martie România acceptă crearea Comisiei Mixte sub rezerva subordonării acesteia Comisiei Europene. Dar dacă actul adiţional referitor la regimul Dunării maritime întruneşte unanima adeziune (deşi, României lezându-i-se suveranitatea i se aplica un regim diferit de cel aplicat Rusiei sau, anterior anului 1878, Imperiului otoman), problema Comisiei Mixte rămâne iar în suspensie din cauza opoziţiei Marii Britanii delegatul englez, colonelul Siborne condiţionând acceptarea creării comisiei riveranilor în formulă austro-ungară de posibilitatea Comisiei Europene de-a cenzura orice decizie a preconizatului organism la cererea guvernelor interesate, poziţie evident menită să extindă autoritatea Comisiei Europene.

Anteproiectul Barrère. În acest context delegatul Franţei în Comisia Europeană, Camille Barrere, propune o soluţie de compromis între proiectul austro-ungar şi cel englez. În Comisia Mixtă care urma să rămână sub preşedinţia reprezentantului dublei monarhii urma să mai figureze încă un membru al Comisiei Europene ca delegat al acesteia. În ordinea alfabetică a nomenclaturii franceze a statelor (Allemagne, Autriche-Hongrie, France…) fiecare stat reprezentat în Comisia Europeană ar fi făcut parte timp de 6 luni şi din comisia statelor riverane. Astfel Austro-Ungaria şi România ar fi avut periodic în Comisia Mixtă câte două voturi. Oricum regulamentul pentru sectorul Porţile de Fier-Galaţi urma a fi aprobat de Comisia Europeană. Proiectul favoriza tot Austro-Ungaria deoarece în cursul primului an de funcţionare a Comisiei Mixte, când s-ar fi luat cele mai importante decizii, Germania şi Austro-Ungaria ar fi fost delegatele Comisiei Europene în Comisia Mixtă. Între timp România, în necunoştinţă de cauză până în septembrie cu privire la proiectul Barrere – negocierile secrete între Franţa, Austro-Ungaria şi Anglia pe baza proiectului începuseră în iulie -, urmarea evoluţia relaţiilor dintre Austro-Ungaria şi Anglia, susţinând pe cale diplomatică dreptul fiecărui stat riveran de-a executa regulamentul de navigaţie în apele sale teritoriale. Ţinând seama de condiţiile internaţionale şi de experienţa Congresului de la Berlin, guvernul procedase cu multă prudenţă în demonstrarea punctului său de vedere fără să cedeze în fondul problemei Austro-Ungariei. În ţară, în urma desvăluirilor din presă (aprilie) cu privire la concesiile făcute de guvern Austro-Ungariei, se dezlănţuie furtunoase dezbateri în jurul chestiunii Dunării. Mesajul tronului din 15/27 noiembrie, în care guvernul, sub presiunea opiniei publice, îşi preciza, de data aceasta public, poziţia faţă de chestiunea Dunării, făcând aluzie directă la greutăţile create de autorităţile austro-ungare comerţului român de vite „sub pretext de epizotie”, provoacă întreruperea relaţiilor diplomatice între cele două state. Guvernul va prezenta scuzele publice reclamate de Austro-Ungaria fără a abdica însă de la opoziţia făcută creării Comisiei Mixte.

Apare „Naţiunea”, organ de presă al fracţiunii liberale condusă de Dumitru Brătianu cu vederi deosebite de cele ale guvernelor I. C. Brătianu; până în 1884 gruparea nu va susţine necesitatea înlăturării guvernului, ci va critica corupţia şi incompetenţa administraţiei, instabilitatea ministerială, excesul de centralizare, abuzul de putere – care provoacă disensiuni înlăuntrul partidului – şi va propune ca puncte de program: dezvoltarea industriei autohtone prin aplicarea protecţionismului vamal, îmbunătăţirea producţiei agricole ţărăneşti prin sprijinirea ei de către stat, dezvoltarea învăţământului rural. Din 1884 fracţiunea va milita pentru răsturnarea guvernului, acceptând ideea alianţei tactice cu alte grupări de opoziţie, liberale ori conservatoare, fără contopirea cu ele; o primă apropiere este aceea de gruparea M. Kogălniceanu.

Politica guvernamental-liberală de protecţionism vamal, excluzând reinstituirea regimului de porto franco pentru care militau gălăţenii, provoacă în oraşul de la Dunăre o puternică campanie antiguvernamentală al cărei ecou se va face ziarul

„Vocea Covurluiului” organ de presă al unei puternice formaţii conservatoare.

Se înfiinţează Bursa din Bucureşti, prima bursă de valori din România.

 

1/13 ianuarie Titu Maiorescu publică în „Deutsche Revue” un articol care exprimă tendinţele junimiştilor de orientare a politicii externe a României către puterile centrale, poziţie indicând iminenta ruptură de partidul conservator şi o apropiere de politica externă a lui I. C. Brătianu. La rândul său, I. C. Brătianu, abil în a dezorganiza opoziţia şi a-şi asigura colaborarea forţelor ei mai redutabile, îi va „menaja” pe junimişti încă din 1879. Proiectele lor de legi (legea majoratului prevăzând inalienabilitatea şi indivizibilitatea micii proprietăţi ţărăneşti prin moştenirea ei numai de către fiul mai mare sau reprezentantul său direct – decembrie 1879 – sau legea pedepsirii celor care-şi interpuneau numele la cumpărarea de imobile rurale pentru persoane care nu aveau acest drept – decembrie 1880 -) nu vor fi direct respinse, ci trimise „spre discutare” în secţii, promotorii legilor respective putând spera în continuare dezbaterea şi legiferarea lor.

27 ianuarie/8 februarie I. C. Brătianu încearcă să formeze un guvern de coaliţie cu junimiştii, pentru proclamarea Regatului.

Junimiştii, fără popularitate şi aderenţi, şi deci neputându-se lipsi, în cazul unei guvernări, de sprijinul conservatorilor din Parlament, prezintă cererea Clubului conservator, cerere respinsă sub motivul că nu era adresată întregului partid, care, abordat, ar fi reclamat într-o coaliţie guvernamentală poziţii cheie în mecanismul politic, inacceptabile pentru I. C. Brătianu.

13/25 martie Titu Maiorescu dezvoltă în Parlament o interpretare adresată primului-ministru în legătură cu necesitatea luării de măsuri severe împotriva mişcării socialiste. Socialiştii, care încercaseră în aceeaşi lună să aniverseze 10 ani de la proclamarea Comunei din Paris, fuseseră supuşi unor severe represiuni: arestări, expulzări, destituiri din funcţii. Titu Maiorescu considera că a venit timpul ca guvernul să imprime politicii interne o direcţie mai compatibilă cu consolidarea monarhiei şi vedea în ideologia socialistă, fără a-i înţelege, ca mulţi alţi oameni politici, raţiunile sociale, o primejdie împotriva ordinii stabilite. Dacă N. Ionescu făcea distincţie între nihilişti şi socialişti, apreciind că mişcarea socialistă nu primejduia instituţiile ţării, P. P. Carp recunoştea în naşterea socialismului simptomul unui dezechilibru social remediabil prin reformele socio-economice conservator-junimiste care stăteau sub imperativul stăvilirii procesului de proletarizare a ţării. Mişcarea socialistă din România apăruse din anii anteriori războiului de independenţă şi se dezvoltase treptat paralel cu dezvoltarea proletariatului. La Iaşi, Bucureşti şi în alte oraşe activau cercuri socialiste. Se depuneau eforturi în vederea creării unei organizaţii politice pentru gruparea forţelor revoluţionare şi intensificarea activităţii acestora. Dr. Russel publica în 1880 Un studiu -psihanalitic urmat de câteva comentarii psihice – program al mişcării cuprinzând revendicări democratice paşoptiste dar preconizând desfiinţarea proprietăţii private şi trecerea mijloacelor de producţie „în proprietatea colectivă a grupurilor agricole şi industriale ale muncitorilor”. Pe linia orientării către principiile socialismului ştiinţific era promovată ideea caracterului legic al dezvoltării sociale, se făceau aprecieri critice asupra statului şi partidelor burgheze, constituţiei în vigoare etc. Prin strădaniile cercurilor socialiste apăreau ziarele „Basarabia” – 1879, „România viitoare” – 1880. „Înainte” – 1880, toate suprimate de guvern până în 1881. Din 1880 se va intensifica procesul pătrunderii marxismului în gândirea socialistă din România. Măsurile represive luate de guvern împotriva mişcării socialiste din Iaşi în martie 1881 vor stânjeni temporar dezvoltarea ei dar în acelaşi timp vor atrage atenţia opiniei publice asupra noului curent ideologic.

 

14/26 martie Parlamentul votează transformarea României în Regat, acţiune precipitată de I. C. Brătianu datorită în special chestiunii Dunării; pentru conservatori măsura era oportună în contextul mişcării socialiste (de care ei legau şi atentatul lui Pietraru asupra primului-ministru şi, pe plan extern, asasinarea ţarului Alexandru II –1/13 martie).

 

30 martie/11 aprilie P. P. Carp prezintă în Parlament, cu ocazia discutării bugetului, liniile directoare ale programului politic junimist, marcând şi prin aceasta tendinţa de separare a junimiştilor de conservatori. Definind democratizarea României ca o democratizare forţată, de sus în jos, nu efectul dezvoltării sociale, P. P. Carp consideră momentul 1881 ca punct maxim al democratizării. Se impune în etapa imediat următoare imperativul consolidării acestui stadiu prin măsuri organizatorice: garantarea micii proprietăţi prin legea majoratului şi modificarea legii tocmelilor agricole, în vederea constituirii unei trainice ţărănimi capitaliste; reorganizarea meşteşugarilor în corporaţii, pentru asigurarea dezvoltării unui precapitalism industrial; inamovibilitatea magistraturii, în scopul scoaterii acesteia de sub fluctuaţiile şi înrâuririle politice; condiţii severe de admisibilitate pentru funcţionarii de toate gradele; scutirea comunelor rurale de povara multelor sarcini fiscale şi administrative, care împiedicau concentrarea forţelor interne în vederea dezvoltării lor organice. „Noua eră” de reorganizare socială a României este considerată de junimişti indispensabilă dezvoltării intensive şi consolidării regimului existent. Unele dintre propunerile lui Carp vor intra în viitoarea legislaţie liberală.

 

aprilie–iunie Se votează legea asupra soldei militare, însoţită de un minuţios regulament, codul de justiţie militară şi regulamente pentru organizarea şcolilor militare. Bazată pe principiul unei accentuate centralizări, organizarea armatei, în care regele avea un rol hotărâtor, era de inspiraţie prusacă.

7/19 aprilie Se votează legea prin care preşedintele Consiliului de Miniştri putea fi ministru fără portofoliu; opoziţia vedea în lege manifestarea tendinţei de întărire a autorităţii centrale, ea reprezentând într-adevăr începutul politicii de mână forte, ilustrată şi de votarea, în aceeaşi zi, a legii pentru expulzarea străinilor, destinată în special eliminării militanţilor socialişti.

 

10/22 aprilie-8/20 mai Guvern Dumitru C. Brătianu

interne  Eug. Stătescu

externe            D. Brătianu

finanţe N. Dabija: D. A. Sturdza

justiţie M. Pherekyde culte şi instrucţie V. A. Ureche

război            C. Slăniceanu

lucrări publice               N. Dabija

Schimbarea de guvern datorată demisiei lui I. C. Brătianu era probabil o manevră politică menită să deschidă calea către o guvernare radical liberală omogenă.

30 aprilie/12 mai – 2/14 mai Are loc la Sibiu conferinţa cercurilor electorale româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, în care se hotărăşte unificarea într-un partid a românilor din Imperiu – Partidul Naţional Român din Transilvania; programul proclamă ca tactică politică „activismul” (participarea la viaţa politică) şi propune ca obiective recâştigarea autonomiei Transilvaniei, dobândirea dreptului de a folosi limba română în administraţie şi justiţie, revizuirea legii naţionalităţilor, extinderea dreptului de vot. Vincenţiu Babeş este ales preşedinte, Gheorghe Bariţiu este însărcinat cu redactarea unui memoriu. Guvernanţii maghiari încearcă să opună acestui partid unul moderat, condus de mitropolitul Miron Românul şi înfiinţat în martie 1884, cu „Viitorul” ca organ de presă proguvernamental.

 

mai-iunie Se creează Casele de credit agricol, stăvilirea ruinării ţăranilor prin exploatarea uzurară (dobânzile ajunseseră până la 50%) intrând în vederile liberalilor încă din 1878. În fapt, noua lege va fi mai puţin favorabilă ţăranilor cât arendaşilor, numai ei având posibilitatea de a împrumuta pe baza ipotecării inventarului agricol şi a recoltei.

 

10/22 mai Sărbătorirea publică a proclamării Regatului.

 

9/21 iunie -19/31 martie 1888 Guvern I. C. Brătianu

interne C.A. Rosetti; I. C. Brătianu; Gh. Chiţu; I. C. Brătianu; Radu Mihai; C.

Nacu

externe            Eug. Stătescu; D. A. Sturdza; I.I. Câmpineanu, I. C. Brătianu; M.

Pherekyde

finanţe I. C. Brătianu; Gh. Chiţu; G. Lecca; C. Nacu; D. A. Sturdza

justiţie M. Pherekyde; Eug. Stătescu; Gh. Chiţu; Eug. Stătescu; Gh. Chiţu; N.

Voinov; I. I. Câmpineanu; C. Nacu; Eug. Stătescu; D. Giani culte şi instrucţie        V. A. Ureche; P. S. Aurelian; Gh. Chiţu; D. A. Sturdza; C. Nacu război I. C. Brătianu; G. Angelescu; I. C. Brătianu; Şt. Fălcoianu; I. C.

Brătianu; Al. Angelescu; I. C. Brătianu

lucrări publice  N. Dabija; D. A. Sturdza; Radu Mihai; P. S. Aurelian

agricultură, domenii, industrie, comerţ D. Câmpineanu; A. Stolojan; I. C. Brătianu; V. Gheorghian; N. Gane

 

iulie Se înfiinţează Creditul Mobiliar Român şi Societatea de Construcţii şi Lucrări Publice.

 

august Conflict de frontieră între România şi Austro-Ungaria, în comitatul Trei-Scaune. Se instituie o comisie mixtă de arbitraj.

 

11/23 august Se publică în „Monitorul oficial” Regulamentul de aplicaţie a legei pentru înfiinţarea de spitaluri rurale.

 

noiembrie În urma agravării fricţiunilor pentru conducere înlăuntrul partidului conservator, demisionează din partid, în bloc, junimiştii şi partizanii lor. Tendinţele de apropiere ale grupării junimiste, sub conducerea lui P. P. Carp, de liberalii de la guvern se accentuează. P. P. Carp, numit în noiembrie 1882 ministru plenipotenţiar la Viena, ca expert în relaţiile Orient- Occident şi implicaţiile lor în zona balcanică, pune bazele unei alianţe secrete între România şi puterile centrale. Pînă în 1884 încercările de a constitui o coaliţie guvernamentală între liberali şi junimişti vor eşua din motive complexe, care, într-o perspectivă mai largă, se concentrează în jurul faptului că I. C. Brătianu nu putea să cedeze junimiştilor poziţii de putere care i-ar fi alienat, prin rezultatele lor, sprijinul partidului său, cel care îi asigura anvergura politică şi baza electorală necesară stabilităţii regimului şi căruia se vedea silit de altfel să-i facă concesii continue; cât despre junimişti, ralierea lor relativă la linia guvernamentală se va datora unei platforme ideologice comune.

 

11/23 noiembrie „Telegraful” informează cititorii că M. Eminescu urma să fie înlocuit la conducerea „Timpului” cu Gr. Păucescu, probabil datorită orientării spre liberali a junimiştilor.

 

1882

Chestiunea Dunării.

În sesiunea Comisiei Europene a Dunării din primăvara anului 1882 reprezentantul României, colonelul Pencovici, este singurul care se mai opune proiectului Barrere. Cunoscând dorinţa puterilor europene de-a proroga mandatul Comisiei Europene, care, conform hotărârii Conferinţei de la Londra, expira la 24 aprilie 1883, Austro-Ungaria condiţionase adeziunea ei de acceptarea mult discutatei Comisii Mixte aşa încât marile puteri cedaseră. Delegatul României va prezenta un contraproiect care avea la bază dreptul statelor riverane de-a executa regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială combinat cu cel de larg control şi supraveghere „al Europei” şi care ferea statele ţărmurene de orice amestec în afacerile lor interne. Cum prin poziţia României Comisia Mixtă nu va întruni nici de astă dată unanimitatea voturilor, regulamentul, conform dorinţei statelor interesate în depăşirea impasului, urma să facă obiectul unei conferinţe a marilor puteri care trebuia să se întrunească oricum, conform Tratatului de la Berlin, pentru a decide soarta Comisiei Europene.

 

La 24 ianuarie/5 februarie 1882 C. A. Rosetti părăseşte guvernul, iar în 31 martie/11 aprilie îşi dă demisia din funcţia de preşedinte al Camerei. Ceea ce avea să fie, din 1884, fracţiunea rosettistă începe să se manifeste cu o nuanţă de dizidenţă încă din 1876. Prezentarea în cursul anilor a unor proiecte de legi radicale (colegiu unic, electivitatea magistraturii, modificarea legii tocmelilor agricole, libertatea presei şi a individului etc.), măsurile de aceeaşi orientare pe care le ia, în calitate de ministru de interne, în anii 1878-1881, precum şi frecvenţele proteste împotriva abuzurilor guvernamentale, îl fac pe C. A. Rosetti progresiv indezirabil ca factor de guvernământ. Începând din 1882 scrie articole critice la adresa guvernului (în dezacord cu acesta şi din cauza orientării politicii externe către puterile centrale), rămânând însă în partid şi prieten public al lui I. C. Brătianu, deşi acesta se arăta puţin dispus să facă concesii ideologiei radicale de inspiraţie paşoptistă. În noiembrie 1884 C. A. Rosetti afirmă că nu se mai consideră membru al partidului încă din 1881, iar o scrisoare din ianuarie 1885 atestă şi ruperea relaţiilor personale cu I. C. Brătianu. Gruparea rosettistă (G. Panu, Gr. Serurie, D. Giani, Pană Buescu, P. Grădişteanu, V. A. Ureche etc.) se destramă în aprilie 1885, după moartea lui C. A. Rosetti.

 

Începe campania de presă în jurul modificării legii electorale, declanşată de „Românul” lui C. A. Rosetti, care se pronunţă pentru colegiul unic. D. Brătianu propune în „Naţiunea” contopirea colegiilor I şi II, conservatorii şi liberalii sinceri se opun oricărei modificări a constituţiei.

 

Joncţiunea la Predeal a liniilor ferate din Regat cu cele din Transilvania.

Apare la Sibiu, în română, maghiară, germană şi franceză, Memorialul explicativ al lui G. Bariţiu, prima publicaţie de acest fel adresată străinătăţii şi care cuprindea atât prezentarea istorică a problemei româneşti din Transilvania, cât şi motivarea cu argumente a revendicărilor românilor.

 

24 ianuarie Se înfiinţează la Bucureşti, cu sprijinul lui C. A. Rosetti, societatea „Irredenta română” („Carpaţii”), care avea să demaşte şi să combată până în 1918 politica de deznaţionalizare a popoarelor nemaghiare din Ungaria.

 

14/26 mai Se votează modificarea legii tocmelilor agricole. Proiectul, depus în ianuarie de C. A. Rosetti, a fost obiectul unor vii discuţii, mai ales în jurul oportunităţii unei legi speciale într-o chestiune care ar fi putut rămâne în competenţa dreptului comun. În fapt, inexistenţa unei mici proprietăţi ţărăneşti consolidate, care să se poată sustrage subordonării economice faţă de marea proprietate, impunea existenţa unei legi speciale, care să preîntâmpine abuzurile, punct de vedere susţinut de C. A. Rosetti, M. Kogălniceanu, P. P. Carp şi I. C. Brătianu. Principalele modificări ale legii vor viza: suprimarea responsabilităţii solidare a ţăranilor contractanţi şi a executării silite prin organe militaro-poliţieneşti, reducerea termenului pentru tocmelile privitoare la muncile agricole de la 5 la 2 ani, rezervarea a 2 zile pe săptămână pentru munca ţăranului pe ogorul său. Faţă de proiectul C. A. Rosetti se mai introduceau următoarele prevederi:

multiplicarea categoriilor de învoieli asupra cărora se aplica legea, prelungirea termenului tocmelilor pentru fâneţe de la 2 la 5 ani; în cazul în care proprietarul întârzia ridicarea dijmei (ceea ce împiedica ridicarea recoltei ţăranului) primarul şi doi consilieri comunali erau obligaţi să opereze dijmuirea în timp util, pentru a împiedica deteriorarea produselor.

 

1/13 iulie Statul român răscumpără calea ferată Cernavodă-Constanţa şi portul Constanţa de la compania engleză căreia îi fuseseră concesionate de Turcia.

 

noiembrie-aprilie 1883 Legislaţie. Modificarea legii recrutării din 1876, pentru cuprinderea unui număr cât mai mare de cetăţeni în armata permanentă, avându-se în vedere toate categoriile sociale şi profesionale; repunerea în vigoare, cu modificări, a legii comunale din 1864: constituirea colegiului comunal unic, statuarea alegerii primarilor din comunele urbane şi rurale de către consilierii comunali. Intră în dezbatere proiectul pentru modificarea sistemului de alegere a consiliilor comunale. La 22 decembrie/2 ianuarie este prezentată în Parlament propunerea de revizuire a Constituţiei pentru stabilirea unei concordanţe între textul constituţional şi noua situaţie a statului român, devenit regat, după ce în prealabil se constituise o comisie parlamentară pentru stabilirea articolelor din Constituţie care urmau să fie revizuite, dezbaterile dezvăluind că nu există o opinie unitară în această privinţă între membrii partidului liberal; se preciza că devenise necesară şi modificarea sistemului electoral, impusă de necesitatea unei mai largi participări la viaţa politică. Se constituie Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor; se promulgă legea pentru modificarea sistemului de alegere a consiliilor judeţene; numărul de colegii se reduce la trei, prin contopirea colegiilor I şi II, se accentuează separarea funcţiilor administrative de diverse alte atribuţii oficiale, precizându-se că nu sunt eligibili salariaţii statului şi comunei, primarii, persoanele care aveau contracte pentru lucrări ale judeţului; se precizează atribuţiile consiliului judeţean şi lucrările pentru care era necesară aprobarea guvernului; se promulgă legea asupra administraţiei armatei, cu noi regulamente privind funcţionarea serviciului de intendenţă şi al celui sanitar; se promulgă legea pentru remunerarea corpului didactic, prin care se măreau salariile şi se fixau gradaţiile de vechime, care permiteau majorarea retribuţiei din 5 în 5 ani, cu 15, 30, 45 şi 60%; se stabilesc condiţiile de pensionare.

decembrie „Timpul” şi „Binele public” anunţă concomitent că înţelegerea dintre conservatori şi liberalii sinceri era un fapt împlinit. Unificarea opoziţiei va fi precipitată de anunţurile „Românului” privitoare la intenţiile liberalilor guvernamentali de a modifica Constituţia. Încă de la începutul anului 1881 conservatorii salutau, prin „Timpul”, constituirea clubului „Binelui public” şi prezenţa la inaugurare a conducătorilor fracţiunii libere şi independente. În 1882 „Timpul” şi „Binele public” îşi prezentă şi aprobă reciproc articole de critică la adresa guvernului.

 

1883

Chestiunea Dunării. Are loc Conferinţa de la Londra (februarie-aprilie), la care participă numai marile puteri, reprezentanţii statelor riverane, România, Serbia, Bulgaria, nefiind acceptaţi decât cu vot consultativ. Guvernul român protestează, declarând că nu se simte obligat să se supună hotărârilor Conferinţei. Prin Tratatul încheiat la 10 martie se hotărăşte prelungirea mandatului Comisiei Europene încă 21 de ani şi extinderea competenţei acesteia până la Brăila. Braţul Chilia va fi practic scos de sub autoritatea Comisiei Europene. Se adoptă pentru porţiunea Porţile de Fier – Brăila regulamentul de navigaţie şi poliţia fluvială elaborat în sesiunea din primăvara anului 1882 de Comisia Europeană. Proiectul Barrere ce constituia ultima parte a documentului va suferi unele modificări: se prevede ca statele membre ale Comisiei Mixte să nu mai poată fi reprezentate în acest organism şi ca delegate ale Comisiei Europene şi se statuează ca numirea şi remunerarea subinspectorilor de navigaţie să intre în competenţa autorităţilor teritoriale. Guvernele de la Bucureşti şi Sofia refuzând să ia în considerare prevederile Tratatului, acestea nu au putut fi puse în practică. O dată începute negocierile între Bucureşti, Berlin şi Viena referitoare la aderarea României la Tripla Alianţă, Austro-Ungaria va înceta să mai insiste asupra creării Comisiei Mixte.

1/13 ianuarie Se constituie la Paris un grup revoluţionar român (Vintilă C. A. Rosetti, Alex. A. Bădărău, Constantin Mille, Vasile G. Morţun şi alţii de inspiraţie socialistă, care editează, începând de la 1/13 februarie, „Dacia viitoare”.

25        februarie/9 martie Are loc la Sibiu, sub preşedinţia lui G. Bariţiu, o adunare de protest împotriva celei de a doua legi şcolare promulgate de guvernul maghiar, care accentuează caracterul maghiar al învăţământului secundar.

20 aprilie/2 mai În urma emiterii în 7/19 martie a decretului de convocare a Camerelor de revizuire, încep alegerile parlamentare, în contextul intensificării mişcării de opoziţie; se formează o coaliţie electorală între conservatori, liberalii sinceri şi liberalii moldoveni („opoziţia unită”); din 134 de mandate de deputaţi şi 50 de mandate de senatori opoziţia obţine 12 mandate. Camerele de revizuire se deschid la 10/22 mai.

iunie Se constituie un comitet de conducere a opoziţiei fără contopirea formaţiilor politice coalizate. I. M. Florescu este însărcinat cu preşedinţia unui subcomitet care avea să redacteze programul opoziţiei.

3/15 iunie La Iaşi se inaugurează statuia lui Ştefan cel Mare, în prezenţa Regelui. P. Grădişteanu ţine un discurs cu aluzii la provinciile româneşti încorporate de imperiile vecine. Austro-Ungaria cere explicaţii. „Monitorul oficial” dezminte parţial, atribuind aserţiunile mai grave exagerărilor presei.

26 august/7 septembrie Are loc, la Gastein, întâlnirea dintre I. C. Brătianu şi cancelarul Bismarck, urmată de întâlnirea, la Viena, cu contele Kalnoky, ministrul de externe al Austro-Ungariei, în vederea încheierii tratatului de alianţă româno-austro- ungar, care se va semna la 18/30 octombrie şi la care Germania va adera în aceeaşi zi. Apropierea României de Puterile Centrale constituie reacţia la politica activă a Imperiului ţarist în sud-estul Europei. Alianţa va obliga guvernul român la acceptarea unor relaţii economice preferenţiale cu Austro-Ungaria şi Germania. Deşi convenţia va rămâne secretă, linia generală a guvernului în politica externă şi implicaţiile ei economice devin obiectul unor violente atacuri din partea opoziţiei, care se va ocupa intens de situaţia românilor din Transilvania.

15/27 septembrie Apare în „Buletinul oficial” anteproiectul majorităţii liberale privitor la modificarea legii electorale şi la regimul presei; anteproiectul este atacat în lunile următoare, de pe poziţii opuse, de conservatori şi de liberalii rosettişti.

1884

martie Se constituie, prin fuzionarea conservatorilor, a liberalilor sinceri şi a fracţiunii libere şi independente, Partidul Liberal-Conservator. „Timpul” şi „Binele public” îşi încetează apariţia şi sunt înlocuite prin ziarul „România”.

14/26 aprilie Apare la Sibiu ziarul politic şi cultural „Tribuna”, condus între 1884 şi 1886 de I. Slavici; ziarul a avut un rol important în lupta de eliberare naţională a românilor din Transilvania.

19/31 iulie Apare la Iaşi ziarul „Lupta”, organ al grupării liberal-radicale condusă de G. Panu.

9/21 iunie Se adoptă modificările intervenite în Constituţia României. Noua lege electorală mărind ponderea burgheziei bancare, industriale şi comerciale în Adunările legiuitoare, prevedea: mărirea numărului deputaţilor de la 130 la 183 şi al senatorilor de la 70 la 140, reducerea numărului colegiilor pentru Cameră (de la 4 la 3) prin unirea colegiilor I şi II, preponderent moşiereşti şi scăderea censului la colegiul I (1 200 lei, cu prevederea că venitul poate fi nu numai rural, ci şi urban, ceea ce înlesnea intrarea în acest colegiu al burgheziei mari); colegiul II exclusiv orăşenesc cuprindea: alegătorii cu impozit minim de până la 25 de lei votând indirect, printr-un reprezentant la 50 de alegători, şi alegătorii direcţi, cu un venit de la 25 la 1 200, precum şi categoria alegătorilor scutiţi de cens; colegiul III cuprindea alegătorii de la sate, de la un impozit oricât de mic până la 1 200 lei venit, care votau prin delegaţi. Colegiul I pentru Senat cuprindea alegători cu un venit de minimum 2 000 de lei anual, la care se adăugau unele categorii scutite de cens;

colegiul II cuprindea alegători cu un venit de între 1 000 şi 2 000 de lei şi posesori ai unor diplome de doctor în ştiinţe. Noua Constituţie modifica în sens parţial liberal, parţial restrictiv, şi regimul presei, interzicând arestul preventiv dar prevăzând judecarea delictelor de lez-majestate de către tribunalele ordinare, ceea ce constituia o îngrădire a libertăţii comparativ cu judecarea de către juraţi precum şi suprimarea prevederii de desfiinţare permanentă a cenzurii. Se modificau titulaturile conform noii situaţii de Regat a ţării, se desfiinţa garda civică, se prevedea aplicarea Constituţiei în Dobrogea prin legi speciale, inalienabilitatea pe 32 de ani a pământurilor foştilor clăcaşi, ale însurăţeilor şi ale ţăranilor care cumpăraseră pământ de pe moşiile statului.

10/22 iunie Se votează legea creării Domeniului Coroanei (12 proprietăţi ale statului, însumând 128 286 ha). După adoptarea noii Constituţii şi a acestei legi liberalii radicali, în frunte cu C. A. Rosetti, demisionează din Corpurile legiuitoare, ceea ce consacră ruptura definitivă dintre C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu. „Românul” rămâne organul de presă al liberalilor radicali. I.

  1. Brătianu va edita cotidianul „Voinţa naţională”.

20 august/1 septembrie Apare la Bucureşti, din iniţiativa lui Luigi Cazzavillan, ziarul de informaţii „Universul”, primul mare cotidian românesc, care avea să apară, cu unele întreruperi, până în 1953.

noiembrie Au loc alegeri din care rezultă un parlament fără opoziţie prin neparticiparea coaliţiei conservator-liberale şi invalidarea unor mandate; singura grupare tolerată de I. C. Brătianu în parlament sunt junimiştii, cu care va spera în continuare să poată colabora. Evidenta tendinţă de întărire a regimului autoritar va provoca o intensă campanie antidinastică a opoziţiei de toate nuanţele, care avea să dureze până la căderea guvernului. Noul parlament, în decursul activităţii sale (1884

-1887), va dezbate şi legifera printre altele: legea asupra impozitului funciar, menită să stăvilească absenteismul şi arendăşia, cu nefaste consecinţe economice prin diminuarea venitului naţional; legea primei de export pentru fabricanţii de spirt din cereale şi coniac din vin şi legea pentru încurajarea producţiei ţesăturilor, sforilor, corderiei şi sacilor de iută; legea pentru organizarea monetăriei statului, a fabricii de timbre şi a depozitului general al timbrelor; legea „depozitului legal”, prin care fiecare tipografie avea obligativitatea să trimită trei exemplare din fiecare tipăritură bibliotecilor centrale din Bucureşti şi Iaşi şi Bibliotecii Academiei Române; legea pentru încurajarea şi dezvoltarea exploatării apelor minerale şi a produselor lor; legea pentru introducerea unui nou tarif protecţionist asupra importului, pentru încurajarea industriei române (legea va provoca declanşarea războiului vamal cu Austro-Ungaria care interzice formal importul de animale şi introduce taxe vamale prohibitive la articolele provenite din România); legea privitoare la componenţa camerelor de comerţ, care lărgea corpul eligibililor, dar menţinea rolul prefectului în alegeri; trecerea de la recrutarea după starea civilă la recrutarea după vârstă şi mobilizarea militarilor şi gloatelor prin decret regal, fără aprobarea Corpurilor legislative; legea monopolului de stat al tutunului; promulgarea unui nou Cod de comerţ, în locul celui din 1840; lege relativă la instituirea unei comisii pentru verificarea pământurilor date în conformitate cu articolele 5 şi 6 din legea rurală (verificarea aplicării legii din 1878); legea de încurajare a industriei, prin avantaje însemnate (scutiri de impozite şi de taxe vamale pentru maşini sau materii prime inexistente în ţară, reduceri pe căile ferate etc.) acordate pentru înfiinţarea de întreprinderi industriale cu un capital minim de 50 000 sau minimum 25 de lucrători timp de minimum 5 luni; legea pentru alegerea consiliilor comunale, care stabilea modul de elecţiune şi categoriile de eligibili, plus atribuţiile autorităţii comunale.

decembrie Se constituie la Bucureşti Cercul studiilor sociale, organizat de socialişti şi la care aderă pentru un timp şi intelectuali de orientare burghezo-liberală; cercul publică, din februarie 1885, ziarul „Drepturile omului”, care începând din noiembrie, militează pentru întemeierea unui partid al muncitorilor şi, în perspectivă, participarea la viaţa parlamentară.

 

1885

ianuarie Junimiştii preiau ziarul „România liberă”. Apărut la 15/27 mai 1877 sub direcţia lui A. T. Laurian, ca organ de presă al unui grup de tineri liberali, ziarul adoptase treptat o orientare nuanţat conservatoare. Gruparea îşi defineşte poziţia critică faţă de liberalii guvernamentali dezavuând lipsa unui program politic, stagnarea dezvoltării social-politice şi, ulterior, politica financiară şi monetară a guvernului, părăsirea principiilor liberale, abuzul de putere al primului-ministru şi mai ales al colaboratorilor săi; opoziţia era şi ea criticată pentru lipsa de omogenitate în componenţă şi de unitate a principiilor programate.

1/13 mai Decret regal prin care se ia act de Tomos-ul prin care Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte autocefalia bisericii Regatului României.

20 mai/1 iunie România denunţă convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875, prin politica vamală a partenerului, nefavorabilă economiei româneşti; reintră în vigoare tariful vamal protecţionist din 1874. Se declanşează conflictul vamal româno-austro-ungar care va dura până în 1891.

18 august Ia fiinţă Societatea pentru cultura maghiară transilvăneană (E.M.K.E.), ca o contrapondere a ASTREI, cu scopul de a promova politica de maghiarizare.

noiembrie Ia naştere formaţia politică Opoziţia Unită din care fac parte Partidul Liberal-Conservator L. Catargiu – G. Vernescu,-care în aceeaşi lună anunţase depăşirea simplei alianţe printr-o contopire, cu enunţarea unui program comun în care conservatorii consimţeau la descentralizarea administrativă şi la libertatea presei-, şi Partidul Naţional-Liberal D. Brătianu, M. Kogălniceanu, C. Boerescu şi G. Mârzescu; unitatea de acţiune a acestei coaliţii se va realiza abia în martie 1887.

1886

toamna Alegeri comunale importante pentru opoziţie, de vreme ce autorităţile comunale care urmau să fie alese aveau calitatea de a controla modul de desfăşurare a alegerilor parlamentare din 1887.

1887

Gruparea junimistă începe să se desmembreze, o parte din membrii ei (V. Pogor, Leon şi Iacob Negruzzi, T. Rosetti) aderă la opoziţia liberal-conservatoare, N. Gane şi V. Bossi se aliază cu liberalii guvernamentali, iar P. P. Carp, după ce încercase o apropiere de conservatori, cu condiţia neacceptată, a ieşirii acestora din coaliţia cu liberalii (Opoziţia Unită), rămâne să ducă o politică personală împreună cu un număr de partizani (T. Maiorescu, Al. Marghiloman, D. A. Laurian etc.).

mai La Sibiu are loc conferinţa Partidului Naţional Român, la care se adoptă pentru întreg partidul tactica politică a

„pasivismului”, prin hotărârea de a nu participa la alegeri nici în Transilvania, nici în Banat, Crişana şi Maramureş; biruinţa liniei politice a celor grupaţi în jurul ziarului sibian „Tribuna” este marcată prin alegerea lui Gh. Bariţiu ca preşedinte al partidului şi a lui Ioan Slavici ca secretar.

octombrie Se constituie formaţiunea politică Liga de Rezistenţă, prin unirea disidenţei liberale, condusă de Nicolae Fleva, Al. Djuvara şi Take Ionescu, cu fracţiunea tinerilor conservatori din jurul ziarului „Epoca”, condusă de Nicolae Filipescu; Liga de rezistenţă este sprijinită de liberalii radicali şi socotită redutabilă de către junimişti; I. C. Brătianu după ce pierduse sprijinul elementelor valoroase ale partidului liberal îşi pusese mari speranţe în tinerii liberali care îl părăseau acum; o dată formată, Liga de Rezistenţă intră în coaliţie cu Opoziţia Unită.

1888

24 ianuarie/5 februarie – 25 ianuarie/6 februarie Alegerile aduc în parlament 54 de membri ai opoziţiei, printre care Lascăr Catargiu, D. Brătianu, Gh. Vernescu, N. Fleva, Al. Marghiloman, Take Ionescu etc. Opoziţia Unită îşi intensifică acţiunile antiguvernamentale. I. C. Brătianu încearcă iarăşi mai multe formule de guverne de coaliţie, dintre care una cu junimiştii, toate nereuşite.

20 martie începe violenta răscoală ţărănească (Muntenia martie-aprilie, Moldova aprilie-iunie), care va cuprinde 27 dintre cele 32 de judeţe ale ţării, cea mai mare mişcare de acest fel din ultimul sfert al secolului al XIX-lea; dacă primele impulsuri nu sunt cu totul străine de propaganda politică a opoziţiei, amploarea răscoalei va fi determinată în mod organic de gravele neajunsuri sociale şi economice care apăsau în mod cronic ţărănimea, în ciuda încercărilor de remediere din ultimele două decenii, care, toate, evitaseră soluţionarea radicală a problemei ţărăneşti.

 

23 martie/4 aprilie-11/23 noiembrie Guvern junimist Th. Rosetti

interne       Th. Rosetti

externe            P. P. Carp

finanţe M. Ghermani

justiţie Al. Marghiloman

culte şi instrucţie     T. Maiorescu

război     G. Barozzi

lucrări publice       Al. Ştirbei

agricultură, domenii, industrie, comerţ         T. Maiorescu; P. P. Carp

Noul guvern preia puterea în urma demisiei primului-ministru I. C. Brătianu, tot mai izolat din punct de vedere politic şi probabil puţin dispus să-şi asume luarea măsurilor represive după izbucnirea răscoalelor ţărăneşti. În timpul guvernării junimiste, şi ulterior de altfel, diferenţele între cele trei grupări conservatoare (liberali-conservatori, conservatori puri şi junimişti) se vor accentua, instaurându-se o perioadă de instabilitate guvernamentală ce avea să dureze trei ani.

3/15 mai Se semnează la Viena tratatul privind aderarea Italiei la Tratatul secret de alianţă din 18/30 octombrie 1883 încheiat între România, Austro-Ungaria şi Germania.

15/27 august Apare la Bucureşti cotidianul de orientare democratică „Adevărul” (1888-1916, 1919-1937, 1946-1951).

 

14/26 octombrie Alegerile pentru Corpurile legiuitoare dau o compoziţie preponderent conservatoare parlamentului; ele sunt precedate, pentru prima oară în viaţa noastră politică, de publicarea în „Monitorul oficial” a programului partidului la putere.

12/24 noiembrie – 29 martie/10 aprilie 1889 Guvern Th. Rosetti

interne        Th. Rosetti

externe            P.P. Carp

finanţe M. Ghermani

justiţie Gh. Vernescu

culte şi instrucţie          T. Maiorescu

război     C. Manu

lucrări publice agricultură, domenii    Al. Marghiloman

4/16 decembrie Apare la Bucureşti foaia literară „Fântâna Blanduziei”, condusă de un comitet de redacţie în frunte cu M. Eminescu.

1889

Se iau măsuri pentru redresarea financiară a ţării prin retragerea biletelor ipotecare şi introducerea etalonului de aur, renunţându-se astfel la bimetalism, a cărui consecinţă imediată era agio-ul şi corelativa inflaţie (preţul mondial al argintului scăzuse considerabil, ceea ce făcea ca valoarea nominală a monedei româneşti să scadă sub cea reală).

ianuarie Statul român răscumpără căile ferate concesionate, devenind proprietarul întregii reţele feroviare de pe teritoriul românesc (1 377 km).

29 martie/10 aprilie-3/15 noiembrie. Guvern conservator Lascăr Catargiu

interne     Lascăr Catargiu

externe            Al. Lahovari

finanţe Gh. Vernescu

justiţie N.L. Gherassi culte şi instrucţie V. Boerescu

război  C. Barozzi

lucrări publice  AI. Lahovari agricultură, domenii,

industrie, comerţ Gr. Păucescu

Demisia guvernului Th. Rosetti se datorase între altele neînţelegerilor dintre miniştrii cabinetului asupra oportunităţii dării în judecată a ultimelor guverne I.C. Brătianu, acţiune ferm respinsă atât de junimişti cât şi de rege.

aprilie Din iniţiativa junimistă, se votează legea pentru înstrăinarea unor bunuri ale statului şi răscumpărarea embaticurilor, care suprima statului facultatea de a vinde bunurile sale în corpuri întregi şi prevedea ca la vânzarea fiecărei moşii a statului 2/3 să fie parcelate în loturi mici de 6 ha şi 1/3 în loturi de 10-25 ha.

 

15/27 iunie Moare Mihai Eminescu.

Sfârşit de volum

 

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[“SE POATE PUNE ÎNTREBAREA…”] – de Mihai Eminescu [13 ianuarie 1889]. (Ultimul articol. Cu mențiunea “paternitate incertă”)

Se poate pune întrebarea dacă, în împrejurările actuale şi cu grupările existente ale partidelor politice din ţară, va fi sau nu cu putinţă ca guvernul să izbutească pe deplin în realizarea programului său de reforme, dînd ţărei toate îmbunătăţirile pe care timpul şi situaţiunea poporului o reclamă.

E adevărat că, în anul în care a espirat, ţara a trecut prin o criză politică a cărei însemnătate şi ale cărei rezultate probabile nu se pot apreția de pe acum şi imediat, dar pe de altă parte nu se poate tăgădui că acea criză stă într-o strînsă legătură cu soarta politică şi socială a ţării, şi din ea trebuie să răsară soluţiunile normale ale problemelor politice pe cari reforma ni le impune.

E deci cestiunea dacă ne aflăm în adevăr în preziua unor evenimente care să decidă în mod hotărîtor poziţiunea ţării ca stat civilizat şi constituţional, întemeiat pe cerinţele dreptului modern şi ale exigenţelor prezentului, dacă avem încă puterea de-a întări şi îmbunătăţi situaţiunea dinlăuntru prin reforme înţelepte şi măsuri corespunzătoare cu ele, dacă avem voinţa de a continuă, în interesul bine înţeles al ţării, programul politic inaugurat în martie anul trecut, sau dacă din nou tendinţele adverse ale grupurilor politice cu aspiraţiuni învechite şi egoismul glacial al ambiţioşilor politici vor ridica piedici în calea dezvoltării naţionale.

Prezumţiunea care admite posibilitatea introducerii reformelor presupune, însă, ca condiţie neapărată, ca din lupta parlamentară ce se va încinge între grupurile politice actuale, guvernul din martie să iasă nu numai în formă, ci şi în esenţă, în ce priveşte spiritul politicii sale, c-o victorie deplină asupra adversarilor; iar prezumţiunea a doua, adică crearea de piedice în contra realisărei programului de reforme, s-ar ivi desigur în cazul cînd unele din elementele politice, cari participă la putere, n-ar vedea în sacrificiele pe cari guvernul din martie le-au făcut, pentru a ajunge la o înţelegere, decît un semn de slăbiciune sau de înclinare de a renunţă la realizarea programei, atît în ce priveşte forma cît şi spiritul ei.

Rezervele pe cari guvernul din martie le-a stabilit, pentru ca o înţelegere să fie cu putinţă, au fost, în privire formală întîi, că nu se renunţă la nici unul din membrii cabinetului cari ar fi colaborat la proiectele de reformă, iar în privire materială, declaraţiunea, asemenea francă, că nu se renunţă la nici unul din proiectele de reformă. Pe baza acestei convenţiuni s-au format, deci, pîn-acum, majoritatea parlamentară şi tot pe această temelie ar fi de dorit ca să rămîie şi în viitor.

Zicem că aceasta e de dorit, dar vine întrebarea: oare această majoritate va persistă să existe şi atunci cînd i s-ar zice că cabinetul are o altă misiune, mai generoasă, decît aceea de-a servi de unealtă în desfăşurarea egoistă şi unilaterală a manoperelor de partid şi de-a păstra intrigilor politice caracterul veninos şi vendicativ care îl au azi? Această întrebare e întemeiată şi ar fi o credulitate prea mare şi un optimism exagerat dacă am admite că guvernul nu va fi nicicînd pus în necesitatea de a-şi arată nemulţumirea faţă cu maşinaţiunile unor pretinşi amici politici.

Dintre proiectele propuse, se înţelege că primează cele privitoare la cestiunea agrară şi că merită preferenţă şi întîietate în şirul discuţiunilor parlamentare. Dar o cestiune de o importanță, de nu egală cel puţin coordonată celei de mai sus, este a reformei organizaţiei judecătoreşti prin admiterea, măcar parţială, a inamovibilităţii. În această privinţa însă, s-a întîmplat ceea ce Victor Hugo propunea pentru aducerea în lume a păcii universale. Amic al păcii şi amic al celor ce propagă formarea unei legi universale pentru a eterniza pacea, el zice: doresc pacea universală care să-mpace toate interesele. Cam astfel, înainte de a se fi votat legea inamovibilităţii, s-au întîmplat remanieri în personalul magistraturii, cari seamănă cu mijlocul propus de Victor Hugo pentru întemeierea păcii universale. Dar să sperăm că, pe viitor cel puţin şi sub domnia unei noi legi, va înceta obiceiul de-a numi sau demite magistraţi numai pe motivul strîmt că ar fi avut alte convincțiuni politice, căci toate consideraţiunile de partid şi personale ar trebui cu desăvîrşire înlăturate cînd e vorba de numiri în magistratură, unde numai interesul unei dreptăţi impersonale caută să decidă.

În discordanță cu misiunea ce-a fost încredinţată cabinetului, care a fost o misiune de împăcare, vedem răsărind din nou, pe orizon, pericolul unor procese de răzbunare politică, ca cel privitor la dezordinile comise la unele redacţiuni şi, în sfîrşit, ca procesul pe care unele elemente voiesc să-l facă fostului cabinet Brătianu.

E evident că asemenea lucruri sînt cu totul contrarie rolului de împăcare cu care coroana însărcinase cabinetul şi că toate acestea nu pot decît să alimenteze şi mai mult urele şi răzbunările politice, căci, în privinţa acestui rol, d. ministru de externe s-a exprimat încă din martie, în numele noului cabinet: ,,Garanţie de impunitate pentru guvernul trecut? Noi, în această privinţa – şi această declaraţiune o fac în numele întregului guvern – credem şi nu ne vom depărta niciodată de această credinţă, că în politică greşalele se îndreptează, dar nu se răzbună. Dacă dv. credeţi ca în ţară această, la fiecare răsturnare de guvern, să se ajungă la răzbunare şi pedeapsă, dacă credeţi ca pentru fiecare greşeală politică să fie, în afară de răspunderea morală, în afară de pierderea puterii, şi o răspundere care atrage după sine pedeapsa, dacă dv. voiţi să aruncaţi ţara într-o confuzie şi convulsiune nepomenite, declar că nu noi ne vom preta la un asemenea joc”.

Toate aceste împrejurări, izolate una de alta, par a nu avea însemnătate; însă, luate la un loc, ele întăresc presupunerea că se pregătesc diferite expediente, îndreptate contra cabinetului şi, în adevăr, înţelegerea stabilită cu atîta greutate ar fi pusă în cestiune şi s-ar decide definitiv întrebarea dacă ţara mai e în stare ca, sub conducerea unor oameni încercaţi şi dezinteresaţi, să se dezvolte înainte, sau dacă, în locul erei nouă de reforme administrative, sociale şi financiare, o să revie timpul de neomenoasă exploatare şi de vînătoare de funcţiuni pe care l-am avut de curînd. Mult n-ar dura o asemenea reacţiune, dar în orice caz, în timpuri în care ţara are nevoie de o conducere serioasă pentru garantarea siguranţei sale, o asemenea reacţiune ar fi o nenorocire.

România liberă,13 ianuarie 1889 (reprodus în La liberté roumaine, III, nr. 10, 14/26 ianuarie 1889).

Mentiunea editorilor “Operelor”: “Cu paternitate incerta”

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Mihai-Eminescu.Ro




ZIUA DE MÂNE – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1889]

Anul acesta care declină spre sfârşitul său n-a prezintat semne caracteristice distinse cari să-l deosebească cu mult de premergătorii lui. El trece fără mult folos pentru popoare, dar şi fără nenorocire şi calamităţi, căci binele suprem al păcei s-a păstrat – deşi cu multe sacrificii – şi Europa a fost scutită de a fi aruncată în peripeţiile funeste ale unor războaie de exterminare. Cu toate că un suveran ajuns la adânci bătrâneţe şi altul, atins de-o boală ce n-avea vindecare, au fost supuşi ineluctabilei legi a naturii de care toţi oamenii fără deosebire sunt stăpâniţi, totuşi puterea politică n-a făcut decât să-şi schimbe deţiitorul, fără a-şi schimba direcţiunea, încât în realitate lucrurile stau cam tot astfel precum stăteau şi în trecut pe vechiul nostru continent; iar naţiunile continuă a munci azi precum au muncit ieri, aşteptând să se producă circumstanţe şi condiţiuni de trai mai favorabile şi mai bune.

Statele diferite ce trăiesc cu neliniştea zilei de mâine s-au înarmat şi se pregătesc a face faţă evenimentelor ce sunt cu putinţă.

Germania e înarmată ca şi când ar presimţi grave evenimente. Rusia se reculege mereu, zicând însă tare ceea ce vrea, dar şi mai tare ceea ce nu vrea. Austro-Ungaria începe a avea din nou încredere în sine însăşi. Fără îndoială va rămâne încă mult timp în Tripla Alianţă, dar alianţa a ‘ncetat de fi pentru ea sinonimă cu supunerea. În Cislaitania contele Taaffe guvernă în mod echitabil, ţinând samă de interesele tuturor naţionalităţilor, orice ar zice germanii austriaci. Cât despre d. Tisza noi ştim ce face în Translaitania. În Serbia, Scupcina a votat cu mult entuziasm noua Constituţiune, lucrată de marea comisiune instituită de regele Milan pentru acest scop. În Grecia se fac încercări de-a se ameliora situaţiunea materială şi morală. Turcia îşi merge calea ei veche, ceea ce n-ar fi tocmai rău dacă n-ar creşte mereu încurcătura finanţelor sale.

Silinţele diplomaţiei de-a o atrage în Tripla Alianţă n-au avut succes, încât marele vizir, câştigat pentru ea, s-a văzut în necesitatea de a-i întoarce spatele pentru a se mănţine la putere.

Italia oficială continuă a face cauză comună cu Alianţa, cel puţin pe cât probează aparenţele. Anglia s-a grăbit a lua parte la campania de pe ţărmul oriental al Africei. Spania, stăpânită de un guvern liberal, lucrează în tăcere şi repară puţin câte puţin urmările dezastroase ale ultimelor sale revoluţiuni consecutive. Poate că nu e tocmai departe ziua când va juca din nou în Europa rolul care i se cuvine. Portugalia, Elveţia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia şi Norvegia sunt ţări cari consacră puterile lor în mod esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinlăuntru şi prosperităţii publice, fără a se nelinişti de cele ce se petrec dincolo de graniţele lor.

Intrăm deci în anul nou cu prevederile cele mai pacifice şi aceste prevederi se vor realiza fără îndoială; ele se vor realiza cu atât mai mult cu cât în acest moment nimenea nu e în stare de-a face război. Aproape toate naţiunile sunt preocupate de mari probleme politice, economice şi sociale, de soluţiunea cărora atârnă viitorul lor. Deci le e cu neputinţă de-a se gândi la altceva. Apoi necesitatea păcii e atât de mare încât nici un suveran n-ar îndrăzni să ia asupră – şi răspunderea de-a desfăşura flagelul îngrozitor al războiului. Răspunderea ar fi atât de zdrobitoare încât nimeni nu consimte şi nu vrea să şi-o asume.

E.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



1 8 8 8 – de Mihai Eminescu [25 decembrie 1888]

Acum, când anul înclină spre sfârşit, credem de cuviinţă, deşi evităm orice aprecieri hazardate, să dăm o scurtă dare de seamă asupra stării în care se află diferitele state ale continentului nostru.

În Franţa tonul fundamental al orchestrei politice îl dă generalul Boulanger.

El pretinde a simţi o iubire aprinsă pentru Republică, însă afirmă totodată că ea e siluită de Camere, de miniştrii, de prezident; deci cere revizuirea Constituţiunei şi o Constituantă. El impută Camerelor corupţiune, dar pentru agitaţiunea sa proprie nu se sfieşte a recurge la ajutoarele pecuniare ale inamicilor Republicei. El promite a fi Gambetta şi Bonaparte într-o persoană şi-n adevăr are câte ceva comun cu ei amândoi. Ca şi Gambetta nu e duelist, ca şi Bonaparte n-are talent oratoric, ci-şi citeşte discursurile de pe o bucată de hârtie cu ochelarii pe nas. Deci nu se poate şti de ce e mai bun: de dueluri ori de discursuri. Dar jură că va ajunge pe Gambetta şi pe Bonaparte în părţile lor bune, în arta lor politică superioară şi într-o strategie care să întreacă pe a tuturor.

Rochefort, care a combătut până acum orice personalitate ce a deţinut puterea, mai întâi pe napoleonizi, apoi pe Gambetta, Grevy şi acum pe Sadi Carnot, e azi conducătorul boulangismului. Dacă-i faci imputări, declară că el l-a inventat pe generalul şi că tot astfel îl poate răsturna când va voi.

Republica pare a exista mai mult prin adversarii ei, care unul faţă cu altul sunt neîncrezători. Imperialiştii sunt împărţiţi în victorişti şi jeromişti; roialiştii în philipişti şi albi de Spania. După aceşti din urmă Don Carlos ar putea fi în acelaşi timp rege al Spaniei şi al Franţei.

Dar răul fundamental de care sufere Republica pare a rămânea dorul de „revanche „ pe care-l are în inimă. Dorinţa de răzbunare a prefăcut Republica a treia într-un gigantic stat militar, cu un buget al războiului şi al marinei de aproape un miliard pe an, încât are 72 de baterii de câmp mai mult decât Germania.

Dar menirea unei republice ar fi să debordeze chiar de pace şi de bun trai, să aibe escendente bugetare, să plătească datoriele statului, să scază dările, pentru a câştiga majoritatea imensă a populaţiunii, pe lucrător, pe ţăran, pe meseriaş?

La asemenea argumente dorul de răzbunare răspunde: Franţa a creat America de Nord, Grecia, Belgia şi Italia şi să nu poată redobândi Alsacia – Lorena? Şi iarăşi se aruncă miliardele în gura militarismului, încât astfel opiniunea publică ezită a alege între dorinţa de pace şi cea de răzbunare. Himera alianţei ruseşti aprinde şi la zelul războinic, deşi această alianţă şchiopătează din toate punctele de vedere. Cât despre Rusia, unele indicaţiuni vor ajunge a determina starea în care se află. Din banii ei de hârtie se afirmă că a şasea parte ar fi bani falşi, pentru că funcţionarii emit şi cheltuiesc din nou biletele confiscate. Astfel, în vârtejul luptei de control, probitatea nu poate exista. Chiar Petru cel Mare, cu energia lui estraordinară, n-a putut să-i puie capăt corupţiunii administrative, cum n-a putut cuceritorul Bizanţului. Mohamed II, când se convinse de venalitatea unui cadiu, puse să-l execute şi să-i tragă pielea peste scaunul judecătoriei, pentru a-l preveni pe succesor. Totuşi paşalele se grămădeau după acest post şi rămăseseră, ca şi mai înainte, tot venali.

Politica rusă seamănă c-o clădire care în orice parte are alt aspect. Înlăuntru patriarhală, în afară turburătoare, afirmând iubirea de pace şi totuşi grămădind trupe în apropierea frontierelor. În acelaşi timp simulează a fi putere asiatică şi durează căi ferate spre Samarkand, cu două ramuri spre Persia şi Afganistan, ca şi când India i-ar fi ţinta; ca şi când nu s-ar şti că Bizanţul rămâne visul ei de aur şi Orientul Europei ţinta de acţiune.

Germania, de când e imperiu, adecă de la începutul nouăi sale existenţe, de optsprezece ani, a contractat datorii de 1 150 milioane. Noul împărat, ostaş din creştet până în talpă, e cu toate aceste inspirat de dorinţa de a menţine pacea, deşi amiciţia de astă primăvară cu vecinul de la nord nu prea pare întemeiată. Cele trei corpuri de armată de la Vilna, Varşava şi Kiev, împreună cu cele două armate de rezervă de la Petersburg şi Moscova, seamănă prea mult cu o ameninţare a Triplei Alianţe.

Se pare că în Anglia şeful partidului conservator, Salisbury, şi-ar fi propus să rezolve în sfârşit cestiunea agrară din Irlanda avansând fermierilor preţul de cumpărătură a pământului ce-l cultivează, până la concurenţa de cinci mii de lire sterline. Cât despre înarmările puterilor continentale, Anglia, avându-şi interesele angajate în Asia, desigur că nu se va amesteca. De când Prusia a dat exemplul înarmării generale, toate ţările au imitat-o şi s-au întrecut în această privinţă. Anglia însă nu voieşte să introducă serviciul obligatoriu pentru toţi şi înarmarea generală, pentru a deveni prada militarismului; rămâne deci la sistemul ei vechi de angajament cu plată.

Parlamentul din Italia asemenea a votat o sumă de 126 de milioane pentru cheltuieli extraordinare de război, numai Parlamentul n-a găsit încă resursele pentru a acoperi anuităţile unei asemenea datorii. Comisiunea credea că ministrul de finanţe ar putea realiza suma anuităţilor necesare, şase milioane pe an, prin economii din alte paragrafe, însă acest expedient pare cu neputinţă.

Astfel, în toate unghiurile continentului lumea e neliniştită prin grija unui viitor încărcat de furtună şi numai solicitudinea dovedită de unii monarhi de a apăra şi susţine interesele păcii ne pot da încredinţarea că şi în cursul anului viitor ne vom putea bucura de bunurile ei.

E.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



FORMĂ ŞI FOND – de Mihai Eminescu [11 decembrie 1888]

Puţini se îngrijesc de fenomenul, constatat prin date statistice, că populaţiunea română scade la număr, că are în fiece an un plus al mortalităţii asupra natalităţii şi că golurile ce le lasă astfel românii sunt suplantate parte prin imigrarea de elemente străine, a căror curgere din occident e necontenită, parte prin sporirea parazitică a elementului evreiesc.

S-a crezut acum câteva decenii că introducerea formelor exterioare de cultură apuseană va putea suplini lipsa de cultură solidă şi substanţială şi neajunsurile răsărite dintr-o dezvoltare neregulată a trecutului nostru istoric. Experienţa însă a dovedit că introducerea de forme lipsite de cuprins sunt departe de a prezenta o compensaţiune exactă a sacrificiilor pe cari le cere înfiinţarea, că poporul sărăceşte prin risipa de muncă, cu totul disproporţională cu foloasele ce le poate culege din aceste inovaţiuni. A fost dar natural ca, în urma acestei extenuaţii de putere, multe rele endemice şi altele de caracter epidemic să se ivească şi să decimeze populaţiunile. Astfel rasa română scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut din an în an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase cu o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă.

Ar trebui în sfârşit a se da un atac eroic cauzelor cari produc degenerescenţa şi diminuarea populaţiunilor, ar trebui ca interesul general să nu ni se pară o utopie, o acţiune zadarnică sau o idee nerealizabilă. Nepotrivite vor fi fost pentru noi înaintatele forme a civilizaţiunii pripite, introduse ca o plantă exotică pe pământul nostru, dar cu încetul şi cu stăruinţă cultura se va aclimatiza şi, din cosmopolită, va deveni naţională.

Nu numai reforma legilor agrare e necesară pentru ridicarea stărei igienice şi materiale a cultivatorilor, ci o serie de măsuri bine şi înţelept chibzuite, care să ţie seamă de toate neajunsurile populaţiunii. dacă s-a făcut un început bun cu propunerea de reforme, mai trebuie să le urmeze acestora dispoziţiuni cari să augure sanificarea deplină a relelor ce bântuie în mod constant satele şi cari, continuând cu asprimea de acum, ar putea pune în cestiune însăşi existenţa poporului.

M.E.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



FÂNTÂNA BLANDUZIEI – de Mihai Eminescu [4 decembrie 1888]

În sânul naţiunilor civilizate există foarte mulţi cari cred că organizaţia socială şi cea politică nu e conformă cu preceptele unei raţiuni normale, nici cu rezultatele date de ştiinţele experimentale, fizice şi naturale, şi că o asemenea situaţiune nu poate fi continuată în mod stăruitor şi consecvent în direcţiunea apucată. Cu toate că învăţătura şi civilizaţiunea se răspândesc aproape în toate ţările europene şi transatlantice, că descoperiri nouă pe terenul industrial sporesc condiţiunile bunului trai, omenirea e mai nemulţumită decât orişicând.

Dacă ne vom uita în Germania, stat de o importanţă politică ridicată în linia întâia, vom observa că nici legile excepţionale, nici puterea discreţionară a organelor poliţieneşti, nici chiar starea de asediu, nu pot suprima cu desăvârşire acea mişcare care roade din temelie stâlpii edificiului social. Afară de aceea un rău ascuns, care nu se poate explica cu toată lămurirea cerută, împinge mii şi iar mii de indivizi să-şi părăsească patria şi să treacă valurile mării, un fel de hemoragie a corpului naţional ce se împotriveşte oricărei încercări de vindecare.

În Rusia administraţia a pierdut sentimentul solidarităţii publice, funcţionarii nu gândesc nici la interesele ţării, nici la ale poporului, ci numai la ale lor proprii; toate mijloacele sunt bune pentru ei: chiar venalitatea şi traficarea dreptăţii. Oamenii învăţaţi caută o armă desperată în nihilism. Oamenii de stat recurg la leacuri stranii: unul vede binele în introducerea regimului parlamentar, altul, neavând nădejde decât în asiatism, reclamă întărirea despotismului ereditar; un altul crede cu stăruinţă în eficacitatea unui tratament derivativ şi propagă războiul în contra Germaniei, Austriei, Turciei, în contra tuturor dacă trebuie. Şi, pe când se discută asemenea remedii, militarismul şi mizeria cresc.

În Franţa oratori populari cer împărţirea bunurilor. Clasa a patra se pregăteşte a pune mâna pe puterea statului şi a alunga din funcţii şi sinecure burghezia, care, de la 1789, singură deţine puterea. Vechile partizi vor să reziste, dar fără speranţă şi fără unitate, prin comploturi clericale, monarhice şi militare.

În Italia mizeria agrară e mare, salahorii lanurilor de orez din Lombardia şi din singurătăţile mlăştinoase ale Romagnei, decimaţi de friguri şi de pelagră, emigrează în stoluri, iar, dacă rămân în ţara lor, vând pentru cincizeci de bani pe zi munca lor.

În Anglia s-ar părea la întâia vedere că soliditatea e mai mare. Dar, privită mai de aproape, se va vedea că singuranţa edificiului social e din ce în ce mai compromisă. E adevărat că biserica, aristocraţia de naştere şi plutocraţia sunt organizate în mod puternic şi au o idee exactă de interesele lor.

Burghezia se pleacă sub legile scrise şi nescrise; se preface cu făţărnicie c-ar fi evlavioasă şi se-nchină la titluri, jură că nu e convenabil decât ceea ce satisface pe cei zece mii de aristocraţi şi afirmă că e vulgar de a contraria privilegiile lor. Dar muncitorul şi fermierul rămân în afară de această conjuraţie ipocrită; aceştia înfiinţează societăţi de liberi – cugetători şi de republicani, arată pumnii regalităţii şi aristocraţiei şi, cine ştie a citi în ochii proletarului englez, vede că furtuna va fi ameninţătoare. Cât despre Irlanda, mişcările sângeroase întâmplate acolo sunt cunoscute.

În Austria sau Austro-Ungaria zeci de naţionalităţi se luptă unele cu altele şi caută a-şi face reciproc răul cel mai mare posibil, în fiece provincie, adesea în fiece sat, majorităţile chiar relative caută a nimici minorităţile; acestea, neputând rezista, se prefac a se supune, dar cu turbarea în inimă şi dorind chiar destrucţiunea Imperiului ca mijloc unic pentru a ieşi dintr-o situaţiune nesuferită.

În sfârşit, toate ţările, puternice sau slabe, au câte-o plagă nevindecată şi cred a afla, dacă nu scăparea, cel puţin uşurare, sacrificând miliarde în fiece an militarismului, cu o spaimă ş-o anxietate care creşte din ce în ce.

Lupta între guverne şi popoare, mânia partidelor politice una în contra alteia, frământarea diferitelor clase sociale e fără îndoială forma unei boale generale a epocii. Ea se află în toate ţările, deşi în fiecare are un alt nume.

Dar o formă şi mai gravă a acestei boale e cea sufletească, e nemulţumirea adâncă şi melancolia, independente de legături naţionale sau de altele, neprivind graniţele politice şi situaţiunea socială, şi cari umplu cu toate astea sufletul oricărui om care e la nivelul civilizaţiei contemporane. Fiecine simte un fel de iritare, pe care o atribuie la mii de cauze accidentale, mai totdauna eronate dacă nu caută justificarea ei cu ajutorul analizei. El e împins a critica cu asprime dacă nu condamnă toate manifestaţiile vieţii sociale. Unii numesc acest rău nervozitate, alţii pesimism, alţii scepticism. Dar, oricât numirile şi designaţiunea ar varia, ele acopăr totuşi unul şi acelaşi rău.

Din nefericire neajunsurile politice şi economice ale statelor europene n-au rămas fără o înrâurire determinantă asupra artelor şi literaturei. Astfel, ca un fel de adăpost împotriva realităţii s-a născut în Germania romantismul, care descria veacul de mijloc cu colori atât de strălucite precum desigur în realitate nu le-a putut avea, şi tot pentru a scăpa de un prezent insuficient, cu ideea ca orice altă stare de lucruri trebuie să fie mai bună decât cea existentă, s-a născut şcoala romantică în Franţa, fiică a şcoalei romantice germane şi a dispreţului byronian pentru lume.

În timpul din urmă apoi francezii, în literatură şi în arte, au admis un sistem, numit naturalist, care circumscrie terenul artelor în prezent şi la realitate, respinge întoarcerea trecutului şi orice aspiraţie spre viitor, spre un ideal mai bun.

Dar şi naturalismul reprezintă poate tablouri de fericire şi părţile frumoase ale vieţii? Nu. C-un exclusivism care i se impută, el se leagă numai de părţile cele mai urâte şi mai lipsite de mângâiere ale civilizaţiei, se sileşte a arăta pretutindenea corupţia, suferinţa, lipsa consistenţei morale omul murind într-o societate în agonie. Cât despre arta modernă, chiar dacă nu se poate opri de-a recunoaşte frumuseţa ş-a o copia, caută a o mânji, amestecând ideea că forma nobilă şi pură, servă pentru scopuri puţin înalte şi cari o profanează. Corul e batjocurit în maiestatea frumuseţei prin trăsături de senzualitate şi de libertinaj, cari nu lipsesc în mai niciunul din tablourile contimporane.

Cât despre filozofie, pesimismul e la modă: Schopenhauer e Dumnezeu, Hartmann profetul său. Pozitivismul lui Auguste Comte nu face nici un progres; filozofii francezi nu mai studiază decât psihofiziologie, filozofia engleză nu mai merită numele de metafizică şi se ocupă de chestii practice de ordine secundară, nu de soluţiunea unor probleme universale. Numai Germania are o metafizică vie, dar şi aceea e întunecoasă şi desperată.

Nu noi vom contesta meritele extraordinare ale marelui filozof german. În adevăr, el a risipit prin criticile lui energice dominaţiunea acelui filozofem compus din o goală şi stearpă frazeologie pe care Hegel o introdusese şi care a stăpânit spiritele în curs de un sfert de secol. Dar afară de acest merit au înlăturat prin critica lui şi alte sisteme, ce exercitau o dominaţiune mai restrânsă la unele universităţi, precum acelea ale lui Schelling, Fichte, Schleiermacher etc. Era necesar să se purifice atmosfera ştiinţifică de miasmele unei frazeologii în care cuvinte abstracte lipsite de cuprins şi neînsemnând aproape nimic pretindeau a rezolva problemele universului. Însă tocmai această critică meritoasă a frazeologiei deşerte a descoperit şi contradicţiunea constantă între ideile noastre şi formele civilizaţiei, ne-au descoperit necesitatea de a trăi în mijlocul unor instituţiuni ce ni se par mincinoase şi ne-a făcut pesimişti. În acest conflict pierdem adeseori bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta; acesta e izvorul relei dispoziţii care munceşte pe oamenii culţi din mai toate ţările.

Arta antică însă, precum şi cea latină din veacul de mijloc erau lipsite de amărăciune şi de dezgust, erau un refugiu în contra grijelor şi durerilor. Literatura şi artele sunt chemate dar să sanifice inteligenţele de această boală psicologică a scepticismului, şi de aceea, în amintirea acelei arte, care putea face asemenea minuni, am pus acestei foi numele „Fântâna Blanduziei”, numele izvorului ce răsărea de sub un stejar în vecinătatea oraşului Tibur, izvor care întinerea şi inspira şi despre care Horaţiu spune (în piesa d-lui Alecsandri):

Fântâna Blanduziei! vei deveni tu încă

Celebră ‘ntre izvoare când voi cânta stejarul

Ce ‘nfige rădăcina-i adânc în alba stâncă,

Din care ieşi vioaie şi vie ca nectarul.

Dacă în autorii anticităţii, plini de adevăr, de eleganţă, de idei nemerite şi cari vor rămâne pururea tineri, găsim un remediu în contra regresului intelectual, nu vom uita că şi în timpurile noastre există un asemenea izvor pururea reîntineritor, poezia populară, atât cea de la noi cât aceea a popoarelor ce ne încunjură. De aceea am dat şi acestei literaturi un loc larg în coloanele noastre.

Pentru ca foaia să intereseze pe toţi cititorii, i-am dat varietatea necesară şi sperăm că concursul unui public binevoitor nu ne va lipsi.

E.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



M.E.: IAR ICONARII – de Mihai Eminescu [20 noiembrie 1888]

D. Alexandru Beldiman junior ne face onoarea de a reveni asupra vestitei cestiuni a iconarilor, răspunzând la articolul publicat în „România liberă”. Domnia sa ne impută că am fi schimbat şi terenul şi obiectul în discuţiune, că am vorbit numai de icoanele bisericeşti – atinse de domnia sa numai în treacăt – pe când cestiunea ce i se pare importantă e răspândirea portretelor cromografice ale împăratului rusesc şi a membrilor familiei sale.

Permită-ni-se de a fi în privinţa aceasta de o opiniune contrară.

Icoanele bisericeşti, introduse din cauza identităţii confesiunii şi ritului religios, sunt incomparabil mai pernicioase prin răspândirea lor, decât icoanele de caracter politic. Importul celor dentăi datează de zecimi de ani şi a preparat spiritele pentru răspândirea celor din urmă, căci, pe când influenţele politice sunt în genere schimbăcioase şi trecătoare, influenţa religioasă şi confesională persistă adeseori secole întregi şi determină cea mai intimă şi mai adâncă convingere a conştiinţei unui popor.

Portretele împăratului pot fi şi ele stricăcioase, dar împăratul nu e nemuritor; din momentul în care va avea soarta comună a tuturor oamenilor portretele sale nu vor mai însemna nimic, prea puţini îşi vor mai aduce aminte de numele lui chiar, şi va fi privit de generaţia următoare ca o rămăşiţă fără de înţeles a trecutului. Din contra icoanele bisericeşti persistă pe cât timp poporul ţine la confesiunea religioasă moştenită şi de aceea şi în trecut în numele religiei s-au întreprins invaziile ruseşti în Principate şi în Peninsula Balcanică, precum mii de alte crime şi nedreptăţi s-au comis în cuprinsul istoriei omenirei în numele religiei şi sub pretexte religioase. Suntem siguri că dacă n-ar exista comunitatea religioasă cu ruşii, nu s-ar afla nici urmă de iconărie rusească în ţară la noi.

De aceea ar trebui să se creeze, nu cu mari sacrificii, o industrie similară la noi care să poată concura cu produsele ruseşti şi să le înlocuiască.

Dar pericole în adevăr grave nu se vor produce niciodată în mod serios prin icoane. Cauzele cari ar putea slăbi siguranţa statului Român sunt cu totul de altă natură: sunt economice şi sociale.

Daca vom continua ca în trecut, a nu realiza nici o reformă pentru ridicarea claselor muncitoare, dacă prin măsuri înţelepte nu vom îmbunătăţi starea ţăranului, ci-l vom lăsa să vegeteze în mizeria actuală, dacă nu se va introduce o echitate mai mare în relaţiunile lui de muncă, se poate întâmpla ca efecte esterioare să aibă oarecare influenţă asupra celor nemulţumiţi. Dar printr-o stare economică şi de cultură mai dezvoltată şi având bunul trai necesar, desigur că încercări esterioare de a-i ademeni prin icoane şi portrete n-ar avea nici un succes.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



ICONARII D-LUI BELDIMAN – de Mihai Eminescu [13 noiembrie 1888]

O foaie ecleziastică din capitală a propus, în unul din numerile sale, ca să se ia măsuri serioase pentru a se răspândi în ţară icoane fabricate la noi, fie pe cale litografică, fie cromolitografică, pentru a înlocui în casele ţăranilor mulţimea de icoane străine care se văd pe păreţi. Tot obiectul acesta îl tratează şi d. A. Beldiman, fost ministru plenipotenţiar la Sofia, într- un articol publicat în „Voinţa naţională” – însă d-sa, descriind acest inconvenient, îndealmintrelea cunoscut de toată lumea, [î]i atribuie totodată o importanţă politică, pe care desigur în ochii unei judecăţi sănătoase n-o poate avea.

E exact că ţara e plină de asemenea icoane, a căror loc de fabricaţiune e Rusia. Dar numai satele? În oricare monastire ar merge d. Beldiman va găsi sute de obiecte bisericeşti, nu numai icoane, fabricate în Rusia, parte cumpărate, parte dăruite. Constatăm înainte de toate că chipurile de sfinţi, de mânăstiri ruseşti etc., c-un cuvânt de zugrăvituri bisericeşti, sunt fără proporţie mai numeroase decât portretele împăratului şi împărătesei.

Care să fie cauza acestei răspândiri a unei arte primitive în populaţiunea română? Noi credem că nu o alta decât lipsa absolută a unei industrii similare în ţara noastră. În Rusia, unde fabricaţiunea de icoane e foarte răspândită de vreme ce, din cauza caracterului cam bigot al populaţiunii, mai în fiece stabiliment chiar în cele ale autorităţilor publice vezi icoane şi candele, se poate prea lesne şi e chiar probabil ca să existe în unele cazuri o supraproducţiune de asemenea obiecte de valoare problematică, şi fiindcă orientul nostru este ţinta de export – mlaştina de scurgere – a tot ce supraproducţiunea europeană are de prisos, e aproape natural ca şi ruşii să caute să răspândească operele lor de artă problematica în satele noastre. Înainte icoanele religioase ce se vindeau în România erau aproape esclusiv fabricate la Gherla (Transilvania). Aceste erau în adevăr producte româneşti, dar să mărturisim adevărul, erau foarte primitive. Fabricate de ţărani simpli şi naivi, fără nici o cultură artistică, ele erau combătute de chiar unii episcopi din Transilvania, cari se sileau a introduce chipuri ceva mai bine făcute, pentru a deprinde ochii cu forme corecte, mai cu seamă pentru că în genere se credea în ipoteza ca femeile în stare puerperală ar putea naşte, uitându-se la asemenea icoane, tipuri monstruoase. Se ştie că produsele greceşti din Orient sunt cam tot atât de primitive ca şi icoanele din Gherla, şi ca şi produsele ruseşti de prin anii 1840-50, cari erau de o sluţenie fenomenală.

Se vede însă că această industrie, care înainte era exercitată şi în Rusia după metoda maiorului Papazoglu, a luat în urmă oarecare dezvoltare, mai ales prin invenţiunea cromolitografiei, încât se pot produce icoane – de nu artistice – cel puţin suportabile, superioare şi produselor orientale şi celor din Gherla. Noi credem că numai superioritatea relativă a articolului rusesc a fost cauza răspândirei, iar nicidecum tendinţe politice.

Nu-i vorba, nu e absolut cu neputinţă ca să nu fie amestecat şi gândul vreunei panslavist fanatic în istoria aceasta, dar în genere ne vine totuşi a crede că supraproducţiunea şi interesul negustorilor de icoane şi superioritatea acestora asupra caricaturilor bizantine sunt adevărata cauză a răspândirei.

A atribui o gravitate politică serioasă acestui lucru, precum o face d. Beldiman, e o exageraţie şi o gogoriţă din cale afară fantazistă. Desigur nu aceste sunt mijloacele pentru a cuceri un popor. Răul ce se naşte din lipsa fabricaţiunii acestor obiecte s-ar putea vindeca lesne, căci cromolitografii de pe tablouri clasice italiene ale figurilor sfinte precum le face un Rafael, un Correggio, un Murillo ar goni lesne şi caricaturile orientale şi cele moscovite. Din nenorocire însă chipurile de sfinţi în biserica orientală sunt făcute după un tipar anumit, încât toţi mucenicii cu chipuri uscate de pustnic au fiziognomii tradiţionale. Sfântul Nicolae are aceeaşi barbă şi aceeaşi chelie pe toate icoanele Orientului. Aceste chipuri artistul nu are voie să le schimbe şi pe când tablourile din Roma şi Florenţa, chiar cele adânc religioase, sunt reproducerea omului în cele mai nobile forme ale existenţei lui, icoanele orientale rămân reproducerea unor mumii şi schelete, cari au mult asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor. În ele nu e artă, e manieră.

D.A. Beldiman fiul e un om cu cultură modernă; d-sa e un produs al civilizaţiei germane, al şcoalelor din Berlin. Ar trebui deci să constate cu spiritul critic care e caracteristic şcoalei germane, că nu politica rusă, despre care ne abţinem a vorbi nefiind în cestiune, ci confesiunea religioasă a ruşilor e singura cauză a răspândirii acelor caricaturi – căci de! pictură în puterea cuvântului n-ar putea-o numi nici d. Beldiman. Din nefericire formalismul şi persistarea staţionară în obiceiuri vechi şi adesea netrebnice sunt cu mult mai răspîndite în biserica orientală, decât în aceea a Occidentului. Acolo artele au găsit o încuragiare spornică; penelul lui Rafael, arhitectura unui Michelangelo, muzica unui Palestrina au fost în serviciul bisericii; acolo arta oratorică şi-a avut eroii ei şi dacă vom judeca bine, vom vedea că chiar cultura universitară superioară se datoreşte, cel puţin în începuturile ei, bisericii. Se poate ca rolul ei să fi trecut în zilele noastre, în care nu mai avem idealuri şi când arta însăşi a devenit un instrument al utilitarismului. Dar dacă acel rol a trecut, el a fost realizat măcar prin epoce de glorie artistică şi ştiinţifică, pe când biserica orientală a vegetat într-un formalism gol şi sterp.

Acesta e răul specific şi istoric oarecum care face cu putinţă propagarea sluţeniilor moscovite la noi, şi acesta trebuie combătut. Cât despre politica rusească, credem că ştie a-şi alege mijloace mai inteligente pentru propagarea tendenţelor ei.

E „Adevărul” de ex., care reprezintă admirabil unele tendinţe ale acelei politice, pe cari însă nu găsim nici o necesitate de a le critica, de vreme ce sentimentul de conservare al românilor ni se pare îndestul de puternic pentru a rezista la asemenea încercări.

Dar altă enormitate la sfârşitul articolului d-lui Beldiman.

Este sau nu adevărat că înaintea alegerilor d. prim ministru s-a întâlnit la Ruginoasa cu principele Urusoff?

Ei bine, nu ştim şi nici nu e nevoie să ştim dacă primul ministru s-a întâlnit sau nu cu prinţul Urusoff. Prinţul – fost ministru plenipotenţiar în ţară – are fără îndoială multe cunoştinţi şi în Bucureşti şi în Iaşi, dar ceea ce putem asigura e că scopul venirii sale în România numai scop politic n-a fost.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[“VICTORIA ÎN ALEGERI…”] – de Mihai Eminescu [28 iunie 1883 – ZIUA ARESTĂRII]. Ultimul articol la “Timpul”, apărut pe 29 iunie 1883. PENTRU LIBERTATEA PRESEI

București, 28 iunie 1883

Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.

E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei bine, care ar fi fost acelea ?

Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.

Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.

Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.

Timpul (Buc. 8 (1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. S

Ziarul „Timpul”, din 29 iunie 1883, cu ultimul articol publicat de Eminescu

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Mihai-Eminescu.Ro




AUSTRIA ŞI GUVERNUL NOSTRU – de Mihai Eminescu [26 iunie 1883]

„Neue freie Presse” de la 22 iunie vine şi confirmă ştirea că guvernul austro-ungar nu s-a mulţumit cu comunicatul din „Monitorul oficial” român privitor la rodomontadele roşii din Iaşi. Numita foaie scrie, între altele:

Întâmplările de la banchetul din laşi preocupă necontenit lumea diplomatică. Cabinetul vienez a declarat oficial că nu se poate mulţumi cu comunicatul apărut în „Monitorul oficial” din Bucureşti şi, în sensul acesta, la 20 iunie deja, ministrul de externe a însărcinat pe ambasadorul austro-ungar, baronul Mayr, să ceară de la guvernul român declaraţiuni pozitive şi precise.

După cum ne încredinţează foaia vieneză, mai ales cei din Pesta sunt îndârjiţi, nu atât contra celor vorbite de d. Grădişteanu, ci contra discursului pronunţat la Iaşi de d. C. A. Rosetti, care a numit pe regele Carol „Rege al românilor”. Regele a răspuns la acest discurs, ce s-a reprodus şi în „Monitorul oficial”, ca fiind unul din discursurile oficiale.

Acum mărgăritarele d-lui Grădişteanu şi Rigatul d-lui Rosetti reclamă de la guvernanţii noştri tot atâtea genuflexiuni şi umile rugăciuni de iertare !

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„COMPARAT CU TONUL LINIŞTIT…”] – de Mihai Eminescu [24 iunie 1883]

Comparat cu tonul liniştit şi plin de demnitate pe care organe oficioase şi neoficioase din Viena l-au avut fată cu extravaganţele din Iaşi ale d-lui Grădişteanu tonul articolului de mai la vale din „Pester Lloyd” este impertinent, iar ideile sunt tixite de cele mai sfruntate neadevăruri istorice şi politice.

Pe acest ton sunt din nefericire ţinute toate apreciaţiunile câte ne vin din partea maghiarilor sau mai bine a gazetarilor pseudomaghiari de origine semitică.

Pentru a aprecia după adevărata lui valoare psicologică articolul din „Pester Lloyd” am trebui să fim semitologi. Dar valoarea lui istorică şi politică ne rezervăm plăcerea de-a o discuta punct cu punct, căci, dacă nu putem descoperi originea etnopsicologică a impertinenţei parveniţilor ovrei, cunoaştem însă bine istoria română, maghiară şi polonă şi ne rămăşim a nimici punct cu punct toate neadevărurile politico – istorice afirmate de „Pester Lloyd”.

Deocamdată iată articolul foii oficioase din Pesta:

Toastul pe care senatorul Grădişteanu l-a ţinut la banchetul festiv din Iaşi merită o atenţiune oarecare nu numai prin cuprins, ci şi prin corelaţiunea împrejurărilor în cari s-a rostit, dacă nu de altceva măcar pentru a arăta printr-un exemplu eclatant şi în lumina adevărului cam ce fel de relaţiuni de „bună vecinătate” sunt cele dintre monarhia noastră şi statul român.

Ni se zice ca o scuză în adevăr că nu prea trebuie să ţinem seamă tocmai de cel din urmă dintre toastele unui banchet, de vreme ce dispoziţiunea cheflie a celor de faţă trebuie să fi ajuns la culme.

Dar ne mai aducem aminte şi de zicătoarea, asemenea adevărată, in vino veritas 1 (în vin adevărul) şi observăm anume că graiul cel neîngrădit al senatorului şovinist n-a făcut alt decât a spune-n gura mare ceea ce mişca inima celor de faţă.

Între cei de faţă se afla însă şi regele Carol al României. Prezenţa lui devine, în faţa acestui toast, de-o semnificaţiune caracteristică prin împrejurarea că dânsul a ciocnit graţiozamente cu oratorul, i-a strâns zâmbind mâna şi abia după aceea a părăsit sala.

Discursul senatorului constituie însă o provocare directă la adresa Austro-Ungariei.

D. Grădişteanu a îndrăznit a ridica un toast.

„Pentru provinciile surori ale regatului nostru (român) şi anume pentru Bucovina, Transilvania şi Banat, cari, din nenorocire, lipsesc încă dintre odoarele Coroanei noastre (române), dar care nu vor lipsi poate pentru totdauna”.

Apoi se adresează direct către Rege şi zice:

„Frumoasă e Coroana Voastră, Sire, dar [î]i lipsesc încă unele mărgăritare. Fie ca într-o zi ele să mărească podoaba ei.”

După această tiradă neruşinată, Regele în adevăr s-a retras, dar se ‘nţelege că, în împrejurările amintite mai sus. proprii a ne pune pe gânduri.

Cine crede că senatorul Grădişteanu n-a esprimat decât părerea sa individuală şi se mângâie cu speranţa ce-o au mai mulţi oficioşi din Viena că relaţiunile asupra banchetului sunt inexacte sau că avem a face numai „c-o colosală lipsă de tact a oratorului”, iar nu c-o duşmănoasă demonstraţiune politică contra împărăţiei vecine; cine are această naivă credulitate cu acela în adevăr nu vom discuta.

„Credinţa omului e împărăţia sa cerească”, zice proverbul german.

Noi din Ungaria însă avem motive de-a ne păzi bine.

  1. „Pester Lloyd” atribuie un înţeles cu totul greşit locuţiunii in vino veritas. Ea a luat naştere în Polonia sub influenţa latinităţii medie şi nu înseamnă de loc că „la vin spune omul adevărul”.

Din contra, nu există stare mai amăgitoare în privirea caracterului decât cea de beţie. Cel sincer devine mincinos, cel fricos se laudă cu curajul, cel vesel devine plângător, cel tăcut vorbăreţ.

Deci: in vino non est veritas.

Proverbul are cu tot alt înţeles. La germani, la slavi, la românii din suta a şaptesprezecea asemenea existau între amici dueluri de beţie, lupte frăţeşti de încercare în băutură din cari să se vază care pe care-l va culca mai întâi la pământ.

Deci in vino veritas însemnează „nu-ţi amăgi pe amic la băutură; pe când el bea în realitate tu nu turna vinul pe mânecă, pe gulerul cămăşii sau pe după spate, pentru ca el să bea mai mult decât tine şi să-l biruieşti prin înşelăciune. – Adevăr la vin !” Cantemir (Descriptio Moldavie) descrie un duel de acest soi, petrecut la Focşani între un moldovean şi un muntean, zice el. O probă că în asemenea ocazii omul îşi schimbă firea e d. Grădişteanu însuşi. Senatorul acesta e acelaşi Grădişteanu care, la 1867, îşi bătea joc prin coloanele şi caricaturile „Scrânciobului” tocmai de ideea pe care la chef a preconizat-o. (Nota red. T.)

Ridicarea monumentului pentru Ştefan Vodă cel Mare al Moldovei n-a fost nimic decât o demonstraţiune şovinistă.

Istoria e în perplexitate dacă e vorba să se dovedească în ce consistă mărimea acestui vasal al coroanei Ungariei (?!).

Infidelitate, nestatornicie, pradă, esploatare crudă a unor ocaziuni întâmplătoare sunt departe de-a da cuiva dreptul la un epitet glorificator.

Dar în această, privire cei din Bucureşti şi laşi pot face ce poftesc.

Mai puţin cuviincios e însă când în institutele de învăţământ ale României se predau neadevăruri istorice patente (?). Astfel citim în mult întrebuinţatul manual al lui Treb. Laurian asupra Istoriei românilor (ediţiunea a patra p. 310 et sq.) că Ştefan Vodă a nimicit oastea craiului unguresc Mateius (Corvinus ) la Baia în Moldova şi l-ar fi pus pe fugă pe rege (25 noiemvrie 1467), deşi tocmai contrariul e adevărat (?) şi, deşi Ştefan Vodă a fost acela care a cerut printr-o solie iertare regelui şi a jurat credinţă suveranităţii coroanei Ungariei (?), regele Matei a mănţinut nestrămutată această suveranitate, asemenea predecesorilor săi, şi e caracteristic pentru istoriografia şovinistă şi tendenţioasă din România că acest raport juridic de vasalitate a amândoror Principatelor dunărene cătră Coroana Ungariei se reface cu bună ştiinţă (?!).

În lumina unei asemenea desfigurante istoriografii Ştefan Vodă din Moldova şi Mihai Viteazul din Ţara Românească au fost ridicaţi prin panglicării la rolul de reprezentanţi ai unei politici independente şi naţionale române şi politica aceasta se pune înaintea tinerimei ca ţintă vrednică de dorit a tuturor aspiraţiunilor.

Din nenorocire scrutarea şi istoriografia maghiară a neglijat până acuma a da atenţiune deplină raporturilor de stat şi relaţiunilor Coroanei Ungariei către foastele ei ţări vasale (Bosnia, Serbia, Bulgaria, Ţara Românească şi Moldova).

Secţiunea istorică a Academiei Maghiare de Ştiinţă precum şi Societatea Istoriografică ar afla multe probleme interesante, politiceşte chiar însemnate, a căror soluţiune abia s-a ‘ncercat pân’ acum în mică parte.

Dar să ne întoarcem la faimosul toast al d-lui Grădişteanu. Am zis mai sus că nu vedem în el emanaţiunea unei „colosale lipse de tact”, nu vederile individuale ale unui politician cu mintea pe dos sau palavrele unei inspiraţiuni de şampanie.

Noi vedem în acest toast şi-n purtarea Regelui confirmarea unui program politic care de mult nu mai este un secret pentru noi. Acest program se predică pe faţă în şcoli, se predică în întruniri şi în Camera Deputaţilor, se proclamă zi cu zi în gazetele de orice nuanţă, începând de la cele mai radicale şi sfârşind cu cele mai strict conservatoare şi strict oficioase.

În iulie 1881 scria..Republica Ploieştilor”:

„Visul de aur al românilor este de-a întemeia un puternic stat român care s-ajungă de la Nistru pân-la Tissa, de şa marginile Galiţiei până la Dunăre, şi care să cuprinză Basarabia, Bucovina, Transilvania, Moldova, Ţara Românească li Banatul Temişorii… Aceasta e coroana pe care voim a o pune pe capul regilor sau a conducătorilor noştri”

(Ne mirăm de enorma îndrăzneală a d-nilor de la „Pester Lloyd” de-a cita anume o foaie care n-a existat niciodată în România, şi foaia şi citaţia par a fi invenţiuni gratuite. Nota red.T.)

Oare acest program nu este identic cu cel proclamat de d. Grădişteanu în faţa Regelui?

Se ‘nţelege; c-o deosebire caracteristică: Basarabia, această a patra dintre mărgăritarele ce lipsesc Coroanei române, senatorul anexioman n-a pomenit-o deloc.

În Iaşi substratul politic e rusofil (?), aci domneşte evangelia despre protecţiunea puternică a ţarului drept – credincios căruia România trebuie să i se arunce în braţe din momentul în care s-ar isca un război între Rusia şi Austro-Ungaria.

Astfel ne vestiră foile române mai deunăzi şi-n acest chip s-au motivat necesitatea fortificaţiunii României în contra Austro-Ungariei (?) şi sporirea artileriei române. E vorba ca Regatul României să devie un aliat căutat şi, fiindcă domnii de lângă Dâmboviţa n-au pierdut încă cu totul spiritul de afaceri al Fanarului, îşi zic în socoteala lor că cele trei mărgăritare ce mai lipsesc şi pe cari le posedă Austro-Ungaria au o valoare mai mare şi sunt mai apetisante decât mărgăritarul basarabian pe care, în cazul unei fidele alianţe [î]l aşteaptă ca prezent de !a mărinimia rusească.

Asemenea fantazii i se par copilăroase apusanului dar în Orient altfel stau lucrurile. Aci fantazia şi apetiturile au cârma ‘n mână. Pasiunea dominează, raţiune şi dreptate sunt vorbe fără de ‘nţeles. Cine măsură Orientul cu măsura europeană se ‘nşală. Acest fapt constatat prin esperienţă trebuie relevat îndeosebi şi cu privire la România.

Atât la noi cât şi în Viena suntem în prada unei grave erori în privirea României; roadele s-arată pe zi ce merge.

Pentru numeroasele servicii pe cari monarhia noastră le-a adus în multe rânduri vecinei Românii n-am cules în schimb decât batjocură, dispreţ şi ameninţare directă.

Această purtare a României faţă cu noi nu s-a ameliorat de când noua coroană romană împodobeşte creştetul unui Hohenzollern.

Europa a rămas pân’ acum străină de politica noului regat şi va rămânea şi de acum înainte cu toată pretenţioasa latinitate a românilor (?)

Zi cu zi ni se vestesc şicane nouă la cari sunt expuşi în România cetăţenii noştri, negoţul şi comunicaţiunea noastră, produsele industriei noastre.

Oare starea aceasta de lucruri să se declare în pemanenţă?

Cu cât mai mare e îngăduirea ce-o exercităm faţă cu neastâmpăraţii oameni de lângă Dâmboviţa cu atât li se umflă creasta, cu atât mai neruşinate sunt pretenţiunile şi cererile lor.

Iar ceea ce se vorbeşte sau se scrie în Bucureşti, în laşi, oriunde în România în contra Ungariei şi a Austriei află cale în Transilvania şi în Ungaria de sud – est şi e întâmpinat cu aprobare din partea multora, cu simpatie deplină.

Să nu ne înşelăm prin corespondenţe oficioase de domolire şi să ne lămurim o dată faptul că în România se face o politică care e duşmănoasă monarhiei noastre. (?)

Consecuenţele unui asemenea fapt urmează de sine.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„O PROBĂ PENTRU CELE AFIRMATE…”] – de Mihai Eminescu [23 iunie 1883]

O probă pentru cele afirmate în numărul nostru de alaltăieri cu privire la toastul d-lui Grădişteanu şi totodată o verificare a aserţiunii că guvernul austriac ia cam peste picior elucubraţiunile acestui buchet de virtuţi în descompunere ne dă „Neue freie Presse” prin articolul pe care-l publicăm imediat la vale.

Constatăm că foaia vieneză, cu sânge rece, discută declamaţiunile acestui domn cunoscut în România prin nestatornicia sa politică şi prin venalitatea sa advocăţească.

Dar iată articolul în întregul lui:

În capitala României s-a răspândit faima că reprezentantul Austriei va cere explicaţiuni guvernului român asupra unui discurs ţinut de d. Grădişteanu la Iaşi cu ocazia dezvălirii statuei lui Şfefan cel Mare, Reprezentantul Austriei nu

,s-a achitat încă de misiunea sa numai pentru că ministrul de esterne lipseşte pentru moment din Bucureşti, dar întrebarea relativă i se va pune d-lui Sturza numaidecât îndată ce se va fi întors la post.

Cititorii noştri ştiu de ce soi a fost discursul care a izbucnit din d. Grădişteanu. S-au afirmat lucruri pe cari nu ne obicinuisem a le auzi decât de la membrii Irredentei din Italia, iar impresiunea penibilă pe care-a trebuit s-o producă ‘n Austria se adaoge încă prin faptul că în prezenţa regelui s-a ţinut discursul, ba chiar lui i s-a adresat. D. Petre Grădişteanu, care a vorbit cel din urmă la banchet – în favorul căruia însă ora înaintată se poate invoca ca circumstanţă atenuantă – a ridicat un toast în sănătatea provinciilor surori Bucovina, Banatul şi Transilvania, cari ar fi lipsind încă, din nefericire, Coroanei României, dar cari poate nu-i vor lipsi totdauna. Apoi, adresându-se către rege, zise:

„Frumoasă este coroana voastră, Sire, dar mai lipsesc încă câteva mărgăritare din ea; fie ca ele să înmulţească într- o zi podoaba Coroanei Voastre!” „L’Independance roumaine”, după care cităm şi noi, adaoge că regele Carol ar fi ciocnit cu d. Grădişteanu şi i-ar fi strâns mâna zâmbind.

Cumcă o asemenea întâmplare nu poate luneca fără urmă pe lângă guvernul austriac înţelege oricine. Asemenea acte de sinceritate prea izbesc în buna cuviinţă internaţională pentru ca să le laşi să treacă fără reprimandă şi găsim cu cale şi în regulă ca reprezentantul nostru din Bucureşti să primească avizul de-a se informa mai de-aproape de la

D. Sturza asupra acestui discurs de banchet. Nu ne îndoim o clipă că ministrul de esterne se va sili a face declaraţii cari să satisfacă. El o datoreşte nu numai demnităţii Austriei, ci şi interesului bine înţeles al ţării sale, care e avizată a trăi în pace fi prietenie cu Austria şi care desigur n-are nici un motiv de-a vedea sporindu-se prin provocaţiuni nesocotite ale unor patrioţi prea aprigi acea rea voinţă pe care România a produs-o deja prin atitudinea ei în cestiunea dunăreană.

D. Grădişteanu nu va provoca nici un război între Austria şi România; ministrul de esterne se va lepăda de dânsul fără îndoială. Dar ideea pe care-a rostit-o cu atâta nesocotinţă, la un loc atât de nepotrivit, nu bate câmpii numai în capul d-sale, ci în multe altele şi, atunci când vinul i-a dezlegat limba, a dat numai espresiune unei idei care ne revine în toate visurile megaloromâne. Dar e foarte periculoasă această frumoasă idee; nu atât pentru Austria, care va şti desigur să-şi mănţie posesiunile în contra României, ci pentru compatrioţii d-lui Grădişteanu mai cu seamă. Vaza Austriei nu sufere tocmai mult dacă un senator român mănâncă la desert câteva provincii, dar bunele relaţiuni între monarhia noastră şi România se pot zgudui dacă s-ar repeta prea des asemenea aluziuni flămânde la proprietatea noastră.

Ne-ar părea foarte rău de una ca aceasta, căci, cu toată disensiunea care desparte pentru moment Austria de România, cu toată îndărătnicia ce se opune la Bucureşti în contra deciziunilor Conferenţei de la Londra, credem că e o necesitate politică ca între Viena şi Bucureşti să existe relaţiuni bune.

România e singurul stat al Peninsulei Balcanice care nu e slav; singurul care nu-şi întemeiază toată speranţa, tot viitorul, toată existenţa pe sprijinul Rusiei. După cel din urmă război Bucureştii s-au putut convinge cât plăteşte amiciţia rusească, cum diplomaţia rusească răsplăteşte ajutorul dat la vreme de nevoie.

Sârbi, muntenegreni şi bulgari privesc cu speranţă şi încredere la Petersburg; spiritul lor naţional arată, ca acul magnetic, pururea spre miazănoapte.

Ei s-ar confunda bucuroşi în imperiul universal pe care-l predică apostolii panslavismului; ar privi fără durere cum naţionalitatea lor proprie dispare în cea rusească.

România însă, remarcabil avanpost latin în Orient, are voinţa tare şi îndreptăţită de-a duce o viaţă proprie naţională; numai cu îngrozire se gândeşte la eventualitatea de-a fi înghiţită de Rusia.

Alianţa cu Rusia n-a fost considerată la Bucureşti din alt punct de vedere decât ca mijloc necesar pentru a ajunge la scopul eliberării şi autonomiei naţionale.

De când le-a câştigat pe acestea, România se sileşte cu îngrijire a le şi păstra.

Ea veghează cu zel ca nimeni să nu i se prea apropie şi toată posomorârea în cestiunea dunăreană se reduce poate la faptul că ea nu vrea să sufere nici măcar aparenţele unei ştirbiri a suveranităţii sale.

Un stat tânăr cu asemenea sentimente e avizat a sta bine cu un vecin puternic care n-are nici cea mai depărtată intenţiune de-a-i ştirbi independenţa, în orişice privire ar fi. Convingerea aceasta o au chiar bucureştenii. Oricât de mare – ar fi neîncrederea pe care ocuparea Bosniei şi Herţegovinei a produs-o între popoarele slave ale Peninsulei Balcanice, nici cei mai aprigi adversari ai noştri din România n-au afirmat că am fi având de gând a anexa părţi ale Regatului sau c-am fi aspirând măcar a exercita o influenţă, asupra politicei lui precum a exercitat-o într-adevăr Rusia de la anul 1855 până la 1879.

Din contra; Austria e acea putere care poate oferi un sprijin României când patronatul Rusiei prea s-ar face simţit la Bucureşti.

Daca România va fi silită într-o zi să se refugieze în braţele Austriei nu va avea teamă de a fi sugrumată în ele, precum i s-ar putea întâmpla în cele ruseşti.

Dar nici Austria nu are motive mai mici de-a cultiva relaţiuni bune cu România. Celelalte state balcanice nu vor fi nicicând amice sincere ale monarhiei noastre. Pe noi nu ne înşeală nici măcar amabilitatea din Belgrad şi ştim unde ar înclina Serbia dac’ ar trebui s-aleagă ca din senin între Austria şi Rusia.

Oricât de slavofilă ar fi deocamdată politica noastră internă, ea nu va câştiga nici o inimă în Peninsula Balcanică şi, dacă e vorba să căutăm a câştiga amici pe acolo, desigur nu ne vom îndrepta privirile nici la Cettinie nici la Belgrad, ci numai la Bucureşti.

Austria şi România au marele interes comun de-a mănţine pana pe care istoria şi etnografia a înţepenit-o între Rusia şi slavii de sud; pentru Austria conservarea României e aproape tot atât de importantă ca şi pentru România însăşi.

Aşa ceva nu se schimbă întru nimic prin discursuri superflue a d-alde d. Grădişteanu şi acei oameni din România cari gândesc ca d-sa ar fi mult mai folositori patriei lor dacă s-ar convinge de vechiul proverb german: „Tăcerea e de aur”.

Cât despre conversaţiunea pe care reprezentantul nostru o va avea în curând cu d. Sturza, am dori ca ea să fie insuflată de spiritul conciliaţiunii.

Din cauza unui toast spus în stare cheflie Austria se va certa tot atât de puţin cu România precum nu se turbură relaţiunile noastre cordiale cu Italia pentru că o seamă de sanguinici nesocotiţi răguşesc strigând după Tretin şi după Triest.

Am reprodus în întregul său articolul din „Neue freie Presse”. Tonul său liniştit, frazele sale binevoitoare la adresa guvernului României, care fac contrast cu atitudinea întregei prese de peste Carpaţi, nu ne lasă nici o îndoială asupra originei lui oficioase. „Neue freie Presse” este un împăciuitor. El vrea să înlesnească guvernului românesc calea esplicaţiunilor şi a scuzelor. După războinicul P. Grădişteanu, care a fost însărcinat să mângâie sentimentul unui şovinism factice şi să încălzească niţel primirea foarte rece la care cu drept cuvânt regele şi guvernul său se aşteptau la Iaşi, iată pe blândul şi încovoiatul d-l Sturza care trimite înainte pe „Neue freie Presse” ca să-i ceară audienţă de la ministrul de la Ball Platz.

Nu luaţi în seamă pe acest nesocotit, zice d-l Sturza prin organul său „Neue freie Presse” noi suntem buni amici ai Austriei, buni vecini. Vedeţi, n-avem decât un singur inamic, un singur adversar comun: pe Rusia. Iertaţi-ne, iertaţi-ne! Iartă-i, zice „Neue freie Presse”, şi de astă dată. Mă port eu garant pentru dânşii. Nu vor mai face. Se vor purta bine d’ aci înainte.

Această rusofobie cu timp şi fără timp este semnul caracteristic al articolelor inspirate de Ministerul nostru al Afacerilor Străine. D-l Sturza pare iscălit în acest articol ca şi când l-ar fi redactat în persoană. Noi vom zice d-lui Sturza:

înţelegem până la un punct oarecare necesitatea de a împăca susceptibilităţi diplomatice pe cari singuri le-aţi provocat prin imprudenţa voastră. Aţi vrut în faţa lui Ştefan cel Mare să ridicaţi piticia voastră până la înălţimea marelui Domn şi, neputând a-i aduce prinos mari şi nobile fapte, i-aţi adus declamaţiuni seci şi provocări după masă, fără să vă gândiţi că după beţie vine deşteptare şi că beţia cuvintelor e mai periculoasă decât a vinului. A doua zi v-aţi trezit cu doftorul la căpătâi şi cu d-l reprezentant al Austriei în salonul Ministerului Afacerilor Străine. Mergi dară d-le Dimitrie Sturza, mergi după obicei, îngenunche-te într-un comunicat umil, cere iertăciune, arde la Bucureşti ceea ce ai adorat la Iaşi !

Astfel nu făcea Domnul Ştefan când sărea din Suceava şi da piept la patru hotare. Dânsul nu vorbea multe, mai cu seamă după masă, dar nici hanul tătarilor, nici califul musulmanilor, nici regele Poloniei, nici regele Ungariei nu l-au văzut cerând iertare decât de la Dumnezeu. Dar aste timpuri sunt trecute !…

Să caute d-l Dimitrie Sturza să împace pe acei pe cari cu nesocotinţă i-a atins. Însă îi dăm o povaţă amicală: închinându-se Austriei şi cerând iertare cum i se cuvine, să se ferească să atingă pe ceilalţi vecini ai noştri, tot atât de dârji şi de puternici; să nu mai inspire multe articole în felul celui din „Neue freie Presse” căci de! Cine ştie! Să nu fie silit mâine să facă scuze şi Rusiei…

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„MÂINE VOM PUBLICA…”] – de Mihai Eminescu [22 iunie 1883]

Mâine vom publica articolul din „Neue freie Presse” privitor la toastul ridicat de d. Petre Grădişteanu. Ne rezervăm a mai vorbi asupra acestui incident caracteristic; deocamdată observăm numai că, prin retractările şi scuzele sub forma de comunicate făcute de guvern prin „Monitorul” de ieri, cestiunea pare terminată pe calea diplomatică între guvern şi Imperiul austriac, însă nu o credem terminată între guvern şi ţară. Guvernul va avea să dea seamă opiniunii publice, întâi: pentru declamaţiunile nesocotite ale oficialului d. Petre Grădişteanu, declamaţiuni cari nu sunt câtuşi de puţin ale unei persoane private, cum zice mincinos comunicatul. D. Petre Grădişteanu a avut situaţiunea de leader al majorităţii în fostul Senat, astăzi este deputat în Constituantă şi unul din purtătorii steagului moralităţii rosetteşti în cestiunea revizuirii. El este Benjaminul preşedintelui Consiliului, va să zică nu este o persoană privată şi fără nici un rol oficial la acea solemnitate şi, oricât de binevoitor ar fi d. Grădişteanu pentru guvernul de astăzi, nu credem să sufere în tăcere dispreţuitoarele cuvinte ale „Monitorului”. A doua minciună a comunicatului, cumcă cuvintele d-lui Grădişteanu n-au fost nici esagerate nici neesact reproduse, ca martori avem sutele de persoane cari le-au auzit, ca probă scrisă „Monitorul” însuşi, care, vorbind despre toastul d-lui Grădişteanu, vorbeşte de cuvinte bine – simţite, cu aplauze frenetice. În sfârşit, avem chiar mărturia personajului în cestie şi scrisoarea care a trimis-o „României libere”. Dar cea ce dă o neasemănată importanţă acestui discurs de sfârşit de masă este prezenţa Regelui la banchet. Orcine ştie că, atunci când se întâmplă ca un suveran sau un preşedinte de republică să asiste la o solemnitate de felul acesta, toate discursurile şi cele mai neînsemnate toasturi cari au să fie ridicate sunt comunicate guvernului, numărul şi textul lor este hotărât dinainte şi nimănui nu-i este permis nici a improviza o cuvântare care n-ar fi fost autorizată dinainte, nici a schimba ceva în textul discursului său. în Franţa, care este o republică, aşa se petrec lucrurile. D. Grevy n-a consimţit să asiste la banchetul de inaugurare al noului Hotel de Ville decât după ce a fost complecta înţelegerea între guvern şi municipalitatea Parisului asupra coprinderii discursurilor ce trebuia rostite şi nu era vorba atunci decât de chestiuni curat interioare. La noi, o ţară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini, un Petre Grădişteanu îşi permite a atinge şi compromite cele mai delicate cestiuni ale politicei esterioare şi a le rezolva în faţa guvernului şi a regelui ex abrupto şi cu vreo zece pahare de şampanie în creieri. Şi aceia cari înconjoară pe Regele, atât de severi asupra etichetei în alte împrejurări, în cari ar fi rezultat mult bine şi puţin rău a i se da o uşoară atingere, permite în faţa lui să se calce toate regulele, nu numai ale etichetei monarhice, dar chiar ale celei mai simple bune – cuviinţe; şi toată tagma oficială adunată în această sărbătoare găseşte firesc şi cuviincios ca să luăm Basarabia, Banatul, Bucovina, Transilvania la sfârşitul mesii, cu armata de sticle goale şi de pahare sparte. Ca d. Grădişteanu să fi fost special însărcinat de mareşalul Curţii şi de minister să închine în sănătatea femeilor române şi celei mai nobile din ele, a augustei şi respectatei soţii a Regelui, asta e o cestie de etichetă interioară pe cari familiarii palatului o combină, o hotărăsc după cum cred mai bine. Dar nu tot aşa merge când acelaşi d. Grădişteanu, din ce în ce mai aprins, sare şi peste hotarele ţării şi peste marginile celei mai vulgare prudenţe; căci aceste hotare sunt păzite în timp de răzbel de armate şi de întăriri serioase şi, în timp de pace, de bunele cuviinţe diplomatice. Care este rezultatul unor asemenea destrămări guvernamentale? Rezultatul cel întâi şi cel mai trist este de a profana şi pângări un ideal frumos, o idee patriotică şi măreaţă, care desigur pentru moment e respinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii înţelepţi, dar care are dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători. A o lua cu brutalitate din casta ei locuinţă şi a o da pe mâna oficialilor este tot atâta ca şi cum ai târî o vergină în saturnalele curtizanilor. Altă consecinţă este: de a reprezinta poporul român ca un popor revoluţionar, neliniştit, care se uită necontenit peste hotarele vecinilor săi şi nu aspiră decât la răsturnări şi la anexiuni, pe când în adevăr acel popor pacinic n-are alte aspiraţiuni în afară decât a păstra ce are şi înăuntru de a fi ceva mai puţin jefuit de banda guvernamentală.

Acei dar cari în fapt dau Basarabia, dau Dunărea, dar în cuvinte anexează toată românimea de la Nistru până la Tisa comit o îndoită crimă, întâi: de a înstrăina ce avem; al doilea: de a scuza până la un oarecare punct pe vecinii noştri de cotropirile lor, fiindcă le dau pretext prin fanfaronadele lor mişeleşti, la cari ei cei dintâi nu cred, le dau pretext de a încălca drepturile noastre pentru a-şi apăra propriele lor hotare. Acest pretext este bun şi diplomaţia străină ştie minunat să se serve cu dânsul, deşi ea cunoaşte mai bine cât de puţin are a se teme de România lui Ion Brătianu şi a lui Petre Grădişteanu. Laşitate în acte, obrăznicie în cuvinte: iată deviza guvernului actual, pe care viitorimea i-o va lipi pe frunte.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„«MONITORUL» DE IERI, DUMINECĂ…”] – de Mihai Eminescu [21 iunie 1883]

„Monitorul” de ieri, duminecă, publică următorul comunicat, privitor la toastul d-lui Grădişteanu:

Ziarele din ţară şi cele din străinătate se ocupă de oarecari cuvinte pronunţate cu ocaziunea festivităţilor ce au avut loc la Iaşi, la inaugurarea statuei lui Ştefan cel Mare. Cuvintele aceste, în parte exagerat, în parte neexact reproduse, au fost pronunţate prin surprindere d’o persoană care n-avea nici un rol oficial la acea solemnitate. În tot cazul, guvernul, îndată ce şi-a dat seamă de caracterul ce-ar fi putut să li se atribuie, a oprit publicarea lor în „Monitorul oficial”. Ele ar fi trecut negreşit nebăgate în seamă dacă ziare ostile ţării nu le-ar fi esploatat.

Dacă fiecare cetăţean adevărat iubitor de ţară trebuie să regrete orice cuvinte nesocotite cari pot turbura bunele relaţiuni internaţionale, mai ales cu puterile vecine, fie aceste cuvinte zise chiar de-o singură persoană, guvernul nu poate decât a dezaproba

în modul cel mai energic şi pe cale oficială, asemenea manifestări şi tendenţe, orideunde ar proveni ele, pe cari dealtmintrelea bunul simţ al naţiunii le-a judecat deja.

Cu această ocazie ne-aducem aminte de-un curios incident. Pe la 1867 apărea în Bucureşti o foaie umoristică,

„Scrânciobul”, redijată de spiritualul d. Grădişteanu. Pe-atunci, d. Brătianu încuraja încă insurecţiunile din Bulgaria şi, ca şi acum, partidul roşu se lăuda cu aşa ceva ca luarea Transilvaniei. D. Grădişteanu nu era încă roşu; s-a făcut mai pe urmă, mai ales de când a început a-i trebui foarte mulţi bani. Spiritualul domn a publicat atunci în „Scrânciobul” o caricatură în care întreg partidul său actual era reprezentat desculţ, cu părul ieşit prin căciulă, în frunte cu Papiu mergând să ia Transilvania.

Ideea uniunii politice poate fi periculoasă pentru poporul întreg, poate fi inoportună, nepractică, superfluă chiar, ea poate fi politiceşte indiferentă. Dar atât de grozav de ridicolă precum o găsea d. Grădişteanu nu este şi n-a fost niciodată. Din contra, sincer şi dezinteresat mărturisită, este o idee respectabilă. Furia cu care a ridiculizat-o d-sa atunci a indignat atât de mult pe ardelenii aflători în Bucureşti încât au, dus acel număr al „Scrânciobului „ cu procesiune în faţa Academiei şi l-au ars pe rug în prezenţa publicului. Liber igni, auctor patibulo dignus.

Oare acelaş d. Grădişteanu care şi-a bătut joc de ideea unităţii la 1867 este azi sincer? E alt caracter şi altă inteligenţă în acest domn decum era acum cincisprezece ani? E d-sa azi capabil a avea alt cult pentru o idee decum [î]l avea atunci? Credem că nu.

Cunoscând o dată maniera de-a fi a d-lui Grădişteanu şi ştiind că d-sa, în acelaş chip în care şi-a bătut joc de-o idee, e în stare s-o preconizeze, însă desigur nu gratis, ci în schimb c-o plată oarecare pentru limba sa de advocat, ne ‘ntrebăm cine să-l fi pus să rostească memorabilele sale declamaţiuni din Iaşi?

Evident guvernul; acelaş d. Brătianu care la 1867 înarma insurecţiunea bulgară şi aiura de luarea Ardealului ca şi când ar fi fost vorba de-a se lua un dejun la Florica.

Aşadar: pus de guvern a vorbit dezinteresatul d. Grădişteanu.

De-aci urmează că comunicatul pe care l-am publicat mai sus nu este pus de bunăvoie unde stă, ci în urma unei impuneri din afară, a unei presiuni formale din partea legaţiunii imperiale şi regale.

D. Brătianu a făcut pururea paradă de vorbe, ca şi cu vestitul mesaj, iar în urma unei asemenea parade vin scuzele umilite ale blondului d. Stătescu, cari restabilesc, prin adâncă şi servilă umilinţa, echilibrul deranjat prin cuvinte îndrăzneţe. Astfel, obraznici în cuvinte, Iaşi în acte, d-lor espun ţara la umiliaţiuni.

Cu unica ţintă de-a câştiga popularitate şi de-a ajunge la putere au esploatat în mod cinic ideile, nemature sau neoportune, cari sunt în stare a încălzi inima poporului nostru, iar ajunşi odată la guvern le renegă.

Toată lumea înţelege ca un guvern să fie silit şi să se simtă obligat de a fi prudent; dar ceea ce nu pricepe nimenea e acea fanfaronadă ticăloasă, urmată de scuze şi de umiliaţiuni cari nu se răsfrâng numai asupra dumnealor, cari nu au ce pierde, ci cad asupra naţiunii întregi.

De aceea nu este exact ceea ce afirmă comunicatul, că toastul din Iaşi a fost rostit prin surprindere de cătră o persoană care n-avea nici un „rol oficial la acea solemnitate”. D. Grădişteanu e, atât prin prezentul cât şi prin trecutul d-sale, espresiunea cea mai pură a regimului actual, a fost patru ani de-a rândul oratorul şi leaderul guvernului Brătianu în Senat şi e azi deputat în Cameră, unde în cestiunea revizuirii va juca fără îndoială acelaş rol de apărător al guvernului ca şi-n Senat.

Conform ceremonialului stabilit de d. mareşal al Curţii M. Sa este atât de scrupulos în această privinţă încât nici măcar pe nişte bieţi moşnegi înălbiţi în grijile ţării şi ale neamului românesc, cum sunt Lascar Catargiu, Florescu şi Kogălniceanu, nu vrea să-i primească fără observarea ad literam al acelui reglement ceremonios, conform, zicem, acelui ceremonial strict de la care nu există abatere posibilă pentru nimenea, oricine ar fi acela, onorabilul d. Grădişteanu a fost însărcinat să poarte un toast în sănătatea Maiestăţii Sale, Reginei, lucru care n-a putut fi încredinţat, după toate regulile etichetei ş’ ale bunei cuviinţe, decât personajului celui mai important şi celui mai respectabil din acea respectabilă adunătură care are onoarea a înconjura pe M. Sa Regele. Mai mult încă. În faţa tuturor, M. Sa Regele a binevoit a strânge mâna acelui onorabil… orator.

Astfel, când guvernul este inter pocula şi e vorba să s-arunce praf în ochii lumii, lasă cu bucurie s’ alunece vorbe nesocotite şi provocări ridicule; dar când s-a risipit şi fumul gloriei şi fumul vinului, când guvernul se regăseşte faţă-n faţă cu varga ridicată a legaţiunii imperiale, atunci, se ‘nţelege, prin comunicate umilisime şi impuse, caută a retracta pe cât poate, c- un aer servil şi nedumerit, declamaţiunile cari i-a scăpat la chef de şampanie.

Un adevăr am voi să-i rămâie cititorului din toate acestea: că. d. Grădişteanu a vorbit ca reprezentant al guvernului;

că comunicatul care l-a dezminţit e datorit presiunii Austriei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„SERBAREA GUVERNAMENTALĂ…”] – de Mihai Eminescu [18 iunie 1883]

Serbarea guvernamentală care s-a ţinut la descoperirea statuei lui Ştefan V cel Mare (1456-1504) a dat ocazie la oarecari estravaganţe din partea roşiilor, cari n-au rămas fără, urmări de nu grave, supărătoare cel puţin.

Serbare guvernamentală zicem, pentru că din capul locului s-a băgat de seamă că roşii n-au îndestul tact pentru a nu se servi chiar de-o asemenea ocazie în favorul panglicăriei revizioniste şi a frazelor sforăitoare şi că se adună împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe El, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său.

De aceea lumea mai bună n-a venit la serbare.

Regele a fost primit în Iaşi de cătră paragrafele bugetului statului, despărţite în plutoane de funcţionari, de cătră viitorul foarte problematic al şcoalelor primare şi de cătră câţiva negustori izraeliţi.

Societatea ieşană în înţelesul adevărat al cuvântului s-a abţinut cu totul de la serbare, lăsând câmp deschis lumii oficiale şi oficioase.

Şi la ce să fi venit oare? S-audă pe d-nii Cariagdi, Grădişteanu şi C. A..Rosetti vorbind despre Ştefan Vodă, a cărui istorie o cunosc tustrei la un loc atât pre cât cunoaştem noi istoria Chinei? S-auză pe un d. Verussi, pictor de profesie şi ofiţer al stării civile din graţia stăpânirii, zicând că un scaun din satul Vânătorii Neamţului e tronul lui Ştefan Vodă? S-auză valuri de ignoranţă revărsându-se asupră-le, din partea unor oameni cari n-au ochi ca să priceapă suta a cincisprezecea şi pe oamenii ei şi cari, fără umbră de respect pentru. adevăr, drapează pe gigantul trecutului în hainele pestriţe ale unei păpuşi? Să vii să vezi cum asemenea inteligenţe laudă în faţă pe Ştefan şi fac aluzie, în dos, la contimporanii de care atârnă favorile publice? Pentru asta să fi venit cineva, că s-auză nesfinţindu-se religia trecutului prin platitudini moderne?

Cu toate ca discursurile aveau acrul unor improvizaţiuni nemistuite, nedemne de numele eroului, foile din Buda au luat în serios aiurările unui d. Grădişteanu bunăoară, au scris filipice au neliniştit până şi pe calmii oficioşi din Viena, ba i-a dat chiar foii din Strada Doamnei ocazia ieftenă de-a declara cu emfază:

Vom fi învinşi, dar, căzând astăzi cu onoare, naţiunea română va reînvia mâni şi-n acest mod va re ‘nvia în toată întregimea ei.

„În acest mod va re ‘nvia „ e locuţiune clasică. Se vede că există mai multe moduri pentru a muri şi a învia.

Alţii dintre oratori au numit Iaşii cetatea lui Ştefan cel Mare, deşi chiar copiii ştiu că Iaşii sunt scaunul lui Lăpuşneanu şi că Suceava era cuibul Domnului Moldovei. E ca şi când s-ar numi Bucureştii cetatea lui Radu Negru, deşi acesta la Câmpulung rezida.

În fine clasicul d. Grădişteanu spune că – într-o exploziune de dragoste – „bea în sănătatea femeilor române, căci atât valorează un popor cât valorează femeile sale”.

A esploda pentru atâta lucru dovedeşte un grad aproape necuviincios de combustibilitate. În orice caz în acest toast ar fi putut – d-sa îndeosebi – să lase cu totul afară numele unei Auguste persoane, care va fi puţin cam… uimită de onoarea ce i-o face d. Grădişteanu.

D-sa nu uită nici pe consiliarii tronului – pe bătrânii ţării cum îi numeşte – dintre cari unul, d. Ioan Brătianu, a dat o dovadă strălucită de respect faţă cu cele rămase din bătrâni, prefăcând mormântul lui Mircea cel Mare în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului. Apoi onorabilul mai vorbi şi de alţi oameni, de cari n-avea nici un drept de-a vorbi:

Sunt unii cari lipsesc de la această solemnitate – nu ştiu pentru ce şi nici voiesc să cercetez – români sunt şi ei; să nu-i uităm, Maiestate… Ei te iubesc ca noi toţi (de ex. ca baronul de Hahn, Candiano, Orăşanu) căci ei văd în Maiestatea Ta nu pe regele României, ci pe regele românilor, cu concursul cărora Maiestatea Ta vei recăpăta pietrele preţioase ce mai lipsesc însă din coroana lui Ştefan cel Mare.

În adevăr lipseşte Basarabia din acea coroană !

Şi tu, Doamne Ştefane, stăteai mult şi rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare şi n-ai izbit cu ghioaga Ta răpuitoare de eroi în capetele acestor reptile, acestor agenţi provocatori ai străinătăţii.

O Doamne, Doamne, că mare mult ne-ai uitat !

Tu, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, ai ascultat pe un C. A. Rosetti care-şi bate joc de legea Ta strămoşească şi care ca mâni se va îngropa ca patrupedele, fără preot şi fără lumină.

Tu, care de patruzeci de ori, în patruzeci de bătălii te-ai aruncat în rândul întâi al oştirii, căutând martiriul pentru ţară, asculţi oameni pentru cari patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care-o precupeţesc?

Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care, însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’ asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?

În adevăr, ce fericire pentru toţi românii, ce onoare de-a fi cetăţeni într-o ţară în care d. Grădişteanu, strălucitor prin morală şi dezinteresare, ajunge om mare! Ce fericire pentru toţi românii a vedea mâna regelui lor strângând pe-a onorabililor eroi din glorioasa noapte de 11 fevruarie?

Ce fericire pentru toţi de-a se vedea cetăţenii unui stat în care fidelitatea fevruaristă se decorează, în care se pun semne de onoare pe piepturile celor ieşiţi cu succes din academia Văcăreştilor!

Ar fi pentru toţi românii o onoare, o fericire nespusă de-a trăi într-o ţară guvernată de semenii morali ai d-lui P. Grădişteanu.

Sunt naivi cari cred că a urmări o idee politică cu orice preţ e rău; că nu e indiferent principiul de viaţă în virtutea căruia un popor se constituie, că e mai trainic un popor incult, sărac, dar onest, decât unul, oricât de cult, dar nelegiuit şi lipsit de orice scrupule. Sunt de ex. oameni cari cred că e mai bine a renunţa la un plan decât de a-l urmări prin mijloace care – ar face ca un popor întreg să aibă aceeaşi concepţiune de onestitate şi jurământ care au preponderat în glorioasa noapte. Chiar Ştefan Vodă va fi avut ideea naivă, el care punea ideea mai presus de toate. Dar el nu ştia nimic – d. Grădişteanu e un înţelept şi un virtuos. După ce ţara noastră s-a moralizat atât de mult, în zilele lui Carol îngăduitorul, ar trebui să mai atragem şi pe alţi români în sfera noastră de profundă moralitate şi de profundă onestitate publică şi privată.

Poate că numai oameni răi or fi zicând că cei ce speculează patriotismul şi naţionalitatea la umbra mormintelor, cei ce, pentru a stoarce aplauze, compromit poziţiunea conaţionalilor din alte ţări, ar fi agenţi provocatori ai străinătăţii, plătiţi sau plătibili, de vreme ce asemenea oameni sunt venali !

Ei, dar românii sunt păţiţi şi nu vă vor asculta. Alte mâini, mai pure, alte inimi, lămurite în flacăra durerii şi a abnegaţiunii, vor ridica semnul tainei cei mărturisite înaintea unui popor ce-şi aşteaptă mântuirea, nu mâni de negustor de vorbe şi de principii, nu mâni de speculanţi de sentimente.

Cât despre Austria, ştim că, cu tot zgomotul gazetelor sale, ea nu va da nici o importanţă aiurărilor unor oameni uşori şi ameţiţi. Viena ne cunoaşte mai bine decum ne cunoaştem noi înşine şi n-o induc în eroare asemenea declamaţiuni goale.

Numai unele rectificări ne permitem.

O foaie din Viena („Deutsche Zeitung”) numără pe d. Grădişteanu între familiile din Moldova. A păzit Dumnezeu Moldova de – asemenea virtuţi.

Zgomotele foilor ungureşti sună ca totdeuna a deşert, pentru că presa lor înclină a exagera toate. La Viena rezidă din contra o politică calmă şi de veacuri bine sfătuită, o dinastie străveche, care, în decursul lungii sale vieţi istorice, va fi trecut cândva şi prin apele demagogiei şi va şti, din Regestae dacă nu din practică, la câtă umilire ajunge o coroană şi un popor, care, ca noi, coboară în noroiul desfrâului şi al neadevărului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



TRADUCERI UNGUREŞTI – de Mihai Eminescu [15 iunie 1883]

Relativ la cele scrise mai sus reproducem, rectif când se-nţelege traducerea pe care un maghiar a făcut-o numelor de botez ale românilor din Solnoc:

Afimia Anania

Artemie Ariton

Dochia Despa

Efrem Eufrosina

Firona Gafta Gherman Gerasim

Gapia, Agapia Istratie Iftimie

Iroftie Istafie Isai Ilontie Iov

din Euphemia (bineprevestitoare) se traduce cu. Amalia;

nume biblic de bărbat, se traduce prin Anna. Prorocul Anania, ungurindu-se, devine androgin.

(de la artemia sănătate, întremare) se traduce prin Aurel.

(Chariton, Gratiosus) se cheamă Ambruş (Ambrosius).

(gr. Eudokia, buna favoare) ungureşte = Dorrotya. Pe Eudochia, nevasta împăratului Teodosiu, autoarea poemei Homerokentra, o chema Dorottya? (Despina, Despoina – stăpână, împărăteasă, fiica lui Neptun şi a Cererii) se cheamă pe ungureşte Döme, adică Dumitru.

numele biblic Ephraim se traduce cu numele tartar Elemčr.

(de la gr. euphrosyne, veselie, plăcere, Hilaria, una din cele trei graţii) se cheamă ungureşte Erszebet.

(Verona) nume de femeie se traduce prin numele bărbătesc Ferenc (Francisc).

(Agathe, Bona) se traduce cu Gizella. (lat. germanus, frate drept) se cheamă Gyerö.

(gr. Gerasmios, Spectabilis) se cheamă Gyárfás. (gr, agape, iubire) se cheamă Agnes.

(gr. Eustratios, bine oştitorul ) se cheamă ung. Szende (blând).

(gr. Euthymios, cel cu mimă bună) se botează Imre (Emeric).

(Hierotheus) se traduce cu Reszo (Rudolf).

(gr. Eustachius, cel ce dă bune roade) se cheamă Albert (nume biblic Iesaias) se cheamă István (Stefan). (Leontius) se traduce cu Lajos (Ludovic).

(nume biblic: Hiob) se traduce cu Ioszef.

Până şi cartea lui Iov, acea parte pesimistă a Bibliei din care se vede că lumea e deşartă ca învăţătura ungurească, nu scapă de traducere.

Condratie (St. Quadratus, episcop în Atena pe la a. 126, discipol al apostolilor, autor al unei

Melentie Melentia Minodora Macoveiu Maxim Mirilă Martial Nichita Nastasia Olimpiu Pantea Pintea Porfir, Porfirie

Apologii a creştinilor adresată împăratului Adrian) se numeşte Kálmán (gr. Meletios, silitorul) ung. Máte

(Meletia) ung. Martha (purtătoare de dar) ung. Minna

nume ebraic Maccabaeus, ung. Marton (Martin) (Maximus) ung. Miksa

diminutiv de la Mirea, ung. Karoly (Martialis) ung. Marte (Martinus)

(Niketas, învingătorul, Victor) ung. Nandor (Ferdinand) (Euthanasia) ung. Anna

(Olympios – cerescul) ung. Otto (Panteleemon gr.) Pantaleon

(item de la Pintilii – Panteleemon) ung. Petö (Porphyraios, de purpură) ung. Péter

Pelagia Parasca Paraschiva Rafila Spiridon Sofron Sofrona Zamfira Sema Tifor Tanasia Trifan Titiana Telentie Trif

Tira, Tirila Titian Tiim Usztina Villa Vârtan Vasilică Zenobia

(pelagia marina, ergo Marina) ung. Panna

(Paraskeve, pregătire” sf. Vineri), ung. Piroşca (Rosa) (item Paraskeve) ung. Piroşka

(Rachela, nume biblic) ung. Rosza (Speiridion) ung. Simon

(sophron, înţelept) ung. Szombor (sophronia gr. înţelepciune) ung. Sara

(de la Sappheiros, Zamfir, piatră nestimată albastră) ung. Samu (Xenia, peregrina, alienigena = străină) ung. Szeren

(-chifor, Nikephoros, purtător de biruinţă – Victor) ung. Tibor (Euthanasia), ung. Anna

(triphanos, triluciu) ung. Tamas (Toma)

(fem. de la Tatius şi Tatianus Tatiana, nume italic) ung. Terez (Terentius, nume latin) ung. Lorincz (Laurentius)

(Trif-an, triphanos, triluciu) ung. Tihamer, nume tartaric (Kyrillus) ung. Karoly

(Tatianus) ung. Tizian

(-chim, -achim, Ioachimus, nume biblic) ung. Ieno (Augustina) ung. Iulia

(slav. vila nympha) ung. Sibylla

Vârtoc (slav de la vurut, hortus – Olitor) ung. Vidor (Vasile) (Vasil-ică, Vasile, bazileus, rege) ung. Laszlo (Vladislav)

(numele vestitei împărătese a Palmyrei prinsă de Aurelian şi purtată în triumf; asemenea numele unui oraş al Syriei lângă Euphrat întemeiat de ea) ung. Zoltan (fiul lui Arpad).

Am propune autorului maghiar să s-apuce de traducerea de opere istorice şi geografice după acelaşi metod şi cu aceleaşi cunoştinţe linguistice. Ne-am pomeni atunci că pe Caesar l-a chemat Şulem-Fekete, pe Alexandru al Macedoniei Elemer, iar pe Napoleon Rosza Sandor.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„MAI LESNE SE TORC…”] – de Mihai Eminescu [15 iunie 1883] – Despre unguri

Mai lesne se torc puzderiile pe cari cineva le are în cap în loc de creieri, decum se toarce cânepa reală.

La această idee ne-au adus o foaie ungurească oficioasă, „Nemzet” •- care, ameţită de rolul Porţilor de Fier, ca arteră de transport, preface deja tot Orientul în ţară ungurească, face din Buda capitala universului şi poartă făclia civilizaţiunii până-n Siberia, la fino-tatari… fraţii veritabili ai maghiarilor.

A duce civilizaţiunea în Orient?

Dar pentru a o duce, trebuie cineva s-o aibă. Civilizaţiunea ungurească e egală cu zero; zero ridicat la orice potenţă posibilă rămâne tot zero.

Cumcă ungurii, ca toate popoarele de stepe, sunt cavaleroşi şi nu tocmai răi la inimă n-am avea de tăgăduit. Dar sunt şi rămân turci. Turcul vulgar era om onest şi ospitaliar, dar, din cauza unei constante incapacităţi de cultură, i s-au superpus în Constantinopole fel de fel de mameluci din toate neamurile posibile şi imposibile, cari, împlinind formalitatea tăierii împrejur, se moametanizau, câştigând prin asta pretextul şi ocazia de-a fura şi de-a slei împărăţia până la măduva oaselor. Aceste elemente, pentru a-şi păstra dominaţiunea prin mănţinerea întunerecului, escitau fanatismul religios şi de rasă al bietului popor turcesc în contra conlocuitorilor lui istorici, până ce lumea, dezgustată de acest simulacru de organizare, a cărui principiu de stat era nedreptatea, fanatismul şi apăsarea, a condamnat unanim împărăţia la pieire. Era un popor cu mari calităţi, dar – conform teoriei corelaţiunii creşterii şi scăderii, descoperită de Darwin – defectele corespunzătoare acelor calităţi erau egal de mari.

Cam în starea asta se află ungurii, căci spunem sincer: poporul acesta pare încă atât de inept în toate privirile încât ne vine a râde când românii pretind a vede-a în ei nişte adversari serioşi. Maghiarul e un adversar comic, e ca Tersites din Iliada lui Homer. Fără îndoială, pentru a duce civilizaţiunea în Orient, maghiarii vor fi căutând a câştiga simpatiile popoarelor dunărene, căci civilizaţiune cu de-a sila nu se poate; dor de zor nu se ştie pe la noi. Elementul cel mai numeros, mai avut şi mai luminat de lângă Dunăre sunt însă românii.

Să vedem acum în ce chip d-nii maghiari caută a câştiga simpatiile românilor din Ardeal pentru ca, mediat, să le câştige pe-ale noastre.

Într-o adunare pseudoarheologică ţinută la Deva, în 30 mai, un domn…. doctor (?) anume Solyom Fekete (pare o traducere din Salman Schwartz) – îndealmintrelea prezident de tribunal, obligat pân-la oarecare grad de-a fi om serios – a susţinut că în comitatul Unedoarei – în care nu sunt unguri – românii ar fi schimbat numirile localităţilor şi că ei s-ar fi substituit ungurilor. Spre ex.

Numele Josani ar fi  – Közeptelek

„          Densuş – Dömsös

„          Uroiu – Aranyos

„          Crăscior – Körös-csor

„          Câmpul lui Neag – Nyak-mezö

ş.a.m.d.

Aceasta o susţine un aşa-numit învăţat pentru un ţinut în care populaţia, de aproape 200000 de suflete, e exclusiv românească şi de lege răsăriteană, pentru un ţinut din care a ieşit familia Corvinilor, probabil şi a Basarabilor şi a dinaştilor din Moldova chiar.

Căci iată ce zice Miron Costin în această privire:

Marca muntenilor prezintă un corb (corvus)

Tradiţiunea despre începutul lor e următoarea:

Pe când românii locuiau încă în Făgăraş, o frumoasă copilă căzând în dragoste cu Domnul Ardealului şi simţindu-se grea, principele [î]i dă un inel de aur şi o trimite înapoi la părinţi, poruncindu-i de-a reveni după ce va naşte, cu copilul şi cu semnul. Fata naşte pe Negru şi, luîndu-l în braţe, întovărăşită de un frate al ei, purcede în drum. Dar într-o dumbravă sora şi fratele adorm de oboseală, lăsând inelul drept jucărie în mânile copilului, ca să nu plângă.

Prin o minunată întâmplare, un corb flămânzit, privind de pe stejar cum străluceşte ceva în mânile copilului se aruncă, ia inelul şi-l înghite. Copilul ţipă, zgâriat de ghearele corbului; muma sare în picioare, frate – său se trezeşte şi ambii privesc cu durere pierderea inelului cu care era legată parola principelui. Dar nici însuşi corbul nu se mişcă, înţepenit prin efectul unei mâncări atât de nenaturale; unchiul copilului încordează arcul, se apropie, loveşte; şi corbul cade jos cu săgeata. Pipăind inelul în gâtul pasărei, tânărul [î]l lasă acolo, păşeşte vesel înainte şi, aducând pe soru-sa cu copilul la Domnul Ardealului, [î]i dă în mână inelul şi-i ofereşte şi pe minunatul corb. De atunci Ţara Românească are un corb în sigiliu.

Principele Ardealului dede lui Negru titlul de voievod.

Crescând mare, prin mijlocirea tătâne-său, Negru capătă voivodatul Făgăraşului. Acesta a fost fondatorul Ţării Româneşti…

Corbul e marca dinastiei Corvinilor dincolo de Carpaţi, a dinastiei Basarabilor dincoace. Abia în secolul nostru poeţii Văcăreşti au acvilizat corbul şi Domnii de la 1821 încoace l-au substituit în marca ţării.

Dar legenda de mai sus nu dovedeşte numai legătura între Corvini şi Basarabi, ci mai mult: perzistenţa miturilor de origine arică în memoria poporului nostru. Legenda lui Costin e legenda Sakuntalei, dramatizată în limba sanscrită de Kalidasa. E aceeaşi poveste – numai în Sakuntala corbul e înlocuit printr-un peşte din râul Ganga. Dar ce ştiu ungurii?

Li s-a superpus ca element de cultură tot veneticul, incapabil de-a fi profesor de patru clase primare dincolo de Laita şi, fiindcă acest soi de oameni privesc ştiinţa şi istoria ca un fel de marfă care trebuie apretată după gusturile primitive ale ungurilor, de-aceea volume de plagiate şi de neagră ignoranţă se scriu de către d-alde Hundsdorfer (răsbotezat în Hunfalvy) prin cari, fără nici o probă pozitivă, prin reticenţe şi sofisme, se tăgăduieşte continuitatea românilor în Dacia.

Parec’ ar simţi că Unedoara e leagănul dinaştilor români, de-aceea s-aruncă cu toată furia de maghiarizare asupra acestui ţinut. E probabil că şi dinaştii Moldovei sunt originari din Haţeg. Nepotul de soră a celui din urmă Piast, Ludovic I, rege polon şi maghiar, a donat la 1363 satul Zalazd din ţinutul Hunedoarei contelui Vladislav, fiul lui Muşat din Almagiu, şi fiilor săi Petru, Ioan, Alexandru şi Muşat. Un Petru Muşat e Domn în Moldova (1375-1392) şi întemeietorul dinastiei din care, ca culminaţiune, a răsărit Ştefan V Muşat cel Mare. Chiar maramureşenii par a fi din Haţeg. Ce e Maramureş decât o combinare între numele român al Porţii de Fier (Marmura) şi numele Murăşului, care curge la nordul ţinutului?

Astfel sub un Piast şi mai târziu sub un Jagelon (din Litvania) care, pe lângă Coroana Poloniei, era ales – prin influinţa lui Ioan Corvin – rege al Ungariei, românii se ridică şi se răspândesc în Carpaţi şi în promontoriile lor, ba le dau ungurilor chiar pe regele Matei I – şi tocmai acest ţinut, ilustrat prin strămoşia a trei dinastii române, să fie acela în care poporul nostru să se fi substituit maghiarilor? Vârfurile cele mai înalte ale Părincului (Paniculum ), Schelvoiului, Cârjei şi Retezatului au nume ungureşti?

La banchetul dat în onoarea acelei adunări pseudoarheologice un alt înţelept – îndealmintrelea notar public, cu. clasicul nume Sandor Iosef, a ridicat un toast-într-un ţinut curat românesc, bineânţeles – zicând: „Să trăiască tot ce e maghiar! Să piară tot ce nu e maghiar!” Invers: „Să piară tot ce e maghiar! Să trăiască tot ce nu e maghiar!” Onorabilul Sandor va recunoaşte că se potriveşte ş-aşa.

La intrarea ciangăilor imigranţi în Deva, nişte ciobani se uitau, desigur râzând, căci românul e de felul lui râzător, la sărăcimea care trecea pe drum. Un alt ungur, notar la fondurile orfanilor (români bineânţeles ), fonduri cari se fură regulat în Ungaria, le zise răstindu-se „în lături, călăilor !”.

Iată în ce mod maghiarii vor să ducă civilizaţiunea în Orient!

Dar ca probă de marea ignoranţă a adunăturilor cari guvernează Ungaria vom cita faptul următor:

În ţinutul Solnoc – dobâca, populat în majoritate de români, li s-a împărţit comunelor câte-un dicţionăraş româno – maghiar de nume proprii ca să serve pentru a traduce numele noastre de botez în echivalente curat ungureşti.

Se ştie ce rol joacă Mineiele adică Vieţile Sfinţilor şi Calendarul în viaţa poporului nostru.

Datina e ca copilul să primească numele sfântului în a cărui zi s-a născut, încât onomastica şi ziua de naştere cad astfel fireşte în una şi aceeaşi zi. Numai din respect deosebit pentru voinţa naşului românul se abate de la această regulă. E natural aşadar ca numele de botez ale românilor să fie foarte variate, ceea ce înlesneşte constatarea identităţii mai mult decât dacă pe toţi i-ar chema Janos şi dă totodată un teren vast fantaziei poporului, care scurtează aceste nume sau le adaoge cu sufixe dezmierdătoare.

Nu lungim aceste şiruri spre a arăta cum traducerea aproape a oricărui nume probează ignorarea celor mai elementare cunoştinţe de istorie şi de linguistică. Înşirăm numai mai la vale aproape totalitatea acelor termene, din cari se va vedea că aproape toate sunt fals traduse. Numai câteva probe: Anania, nume biblic de bărbat, e tradus prin numele femeesc Anna; Ephraim, numele unei ginţi ebraice, se traduce cu tartaricul Elemer; Hierotheus cu Rudolf; Eustachius cu Albert; Zenobia, regina Palmyrei, cu tartaricul nume de barbat Zeltan ş.a.m.d. Cititorul le poate vedea pe toate sub un titlu special.

Şi aceşti oameni săraci, ignoranţi, maloneşti în politică şi în ştiinţă, vor să ducă civilizaţiunea în Orient?!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„AR FI FOST DREPT…”] – de Mihai Eminescu [12 iunie 1883]

Ar fi fost drept, credem, ca eroul cel mai sublim al naţiunii, ca marele Ştefan Vodă, campionul creştinităţii, admirat de Europa întreagă în toată a doua jumătate a secolului al cincisprezecelea, s-ar fi cuvenit zicem ca acest mare geniu român, revenit între noi în imagine plastică, în carne şi-n oase de bronz, să treacă la nemurire în ochii celor vii fără a fi exploatat în trecerea sa.

Dar regimul roşu nu a voit aşa şi a trebuit ca, după pielea de bronz a lui Ştefan cel Mare, să-şi tragă el o porţiune de glorie şi de mărire pe seama sa.

Alţii au luat iniţiativa erigerii unei statue lui Ştefan cel Mare, alţii şi-au depus obolul spre realizarea acestei pioase fapte; iar, când lucrul a fost de tot gata, când n-a mai rămas decât târnosirea, cum am zice, a statuei prin adunarea inimelor românilor în jurul ei şi tămâiarea ei cu amintirea faptelor eroului naţional, atunci iată deodată un guvern hrăpitor că îmbrânceşte pe ctitori şi ia el asupră – şi să prezinte publicului scumpa imagine.

Mai mult decât atâta: porniţi pe această pantă a hrăpirii, miniştrii duc la Iaşi pe deputaţii şi senatorii creaţi de dânşii, duc diferiţi impiegaţi, spre a oficializa sărbătoarea.

Pun apoi în gura Majestăţii Sale vorbele următoare:

„Încredinţez Iaşilor, leagănul Unirii, această statuă!… „

Cum? M. Sa, după guvernul roşu, poate încredinţa cuiva un lucru ce nu este al său?

Atunci averea fiecăruia nu mai e sigură a sa şi dintr-un moment într-altul trebuie să se aştepte cineva să i se smulgă în silă şi să se facă uz de dânsa de către guvern cum ar voi.

Aceasta este consecuenţa logică, fatală a însuşirii guvernului de a face inagurarea statuei de la Iaşi şi de a da ieşenilor

, ca de la sine, un lucru ce nu-i aparţine.

Într-adevăr, faptul acesta este cu atât mai cutezător cu cât, dacă s-ar cerceta listele de subscriere pentru erigerea statuei lui Ştefan cel Mare, nu se va găsi să fi pus vreun ban într-acest scop unul măcar din toţi cei ce au pus înainte individualitatea lor la inaugurare şi au căutat să culeagă lauri de pe scumpa memorie a sublimului domn român!

Istoria ne spune că, în toată glorioasa lui domnie, neobositul şi neînvinsul erou, care a avut pe rând să lupte cu toate limbele străine ce ne înconjurau, a dus o viaţă de griji şi de amărăciuni.

Trecând în mormânt, scăpase de ele; readus pe pământ, reînviat în memoria noastră, fatalitatea se vede că cere să i se verse cupa amărăciunii şi în simpla figuraţiune, spre a-i chinui sufletul pe unde se va fi aflând astăzi.

Putea fi ceva mai cuviincios şi mai corespunzător simţimântului de veneraţiune ce viază în tot românul pentru memoria lui Ştefan Vodă decât să participe poporul, în masa lui cea mai compactă, la serbarea numelui marelui domn şi să-i depună închinările lui de aproape?!…

Ei bine, amesticul arbitrar al guvernului a depărtat acea masă mare populară care era gata să se rădice spre a merge la Iaşi, a ţinut în rezervă chiar şi partea cea mai cu greutate a populaţiunii ieşene şi, în jurul statuei, pe lângă vreo trei sute de oficiali şi oameni ai poliţiei bucureştene, aduşi pe socoteala statului, n-a strălucit decât miile de jidovi, atraşi de solemnitate ca spectatori, spre imagine spăimântătoare a stării de jale în care a ajuns patria eroului sărbătorit!

Daca acum vom părăsi terenul arbitrariului guvernamental spre a caracteriza procedarea guvernului ca act de administraţiune publică, ea ne înfăţişează o tendinţă centralizatoare care dă dezminţire patentă principielor profesate de către roşii pretinşi liberali.

Principiul descentralizator prescrie a se lăsa localităţilor dreptul de acţiune, a le permite să trăiască în ele însele, a li se acorda autonomia; şi pentru o afacere de caracter local se cuvenea ca guvernul, care nu caută centralizarea, să lase localităţii onoarea organizării serbării şi să n’ asiste el decât ca invitat, ca oricare particular.

Nu-şi are logica aci obiecţiunea că, spre a da un caracter naţional serbării, guvernul a luat în mâinele sale organizarea ei.

Caracterul naţional este însăşi fapta erigerii statuei. Nu e nevoie de stampila d-lor Rosetti brătianu pentru a se naţionaliza o figură ce se venerează de către tot românul.

În fine, spre a nu-şi dezminţi năravurile, vameşii şi fariseii au turburat spiritul ce reînviază între noi după mai mulţi seculi de repaus şi l-au privat de contactul entuziast al tutor românilor, adoratori ai săi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DUP-O TĂCERE ÎNDELUNGATĂ…”] – de Mihai Eminescu [5 iunie 1883]

Dup-o tăcere îndelungată s-a pronunţat, în fine, şi „Românul” în cestiunea Mitropoliei romano – catolice din Bucureşti. În două articole deosebite se încearcă a slăbi adevărurile stabilite de noi.

Acum câteva săptămâni, înalt Preasfinţia Sa Părintele Mitropolit Primat l-a întrebat pe amicul său politic, d-l I.C. Brătianu, dacă sunt ori nu întemeiate ştirile răspândite în privirea înfiinţării unei mitropolii romano – catolice în Bucureşti şi… a primit răspunsul că „Nimic nu se face”.

N-avem dar nici un cuvânt de-a felicita pe capul nostru bisericesc pentru amicii politici pe cari şi i-a ales.

Tot astfel „Românul” ne spune în numărul de la 1 iunie că „nu va discuta cestiunea în sine”. Nu-i putem felicita nici pe cititorii „Românului” pentru organul pe cari l-au ales.

Oare de ce nu discută „Românul”?

Organele de publicitate sunt create anume pentru a discuta cestiunile de interes public. Fiece partid îşi arătă prin ele vederile, pentru ca opinia publică să fie lămurită asupra scopurilor ce urmăreşte.fiecare din ele.

Îndată însă ce un partid are vederi pe care le ştie în opoziţie cu simţimântul public, organul lui nu discută cestiunile în sine. D-l I.C. Brătianu ţine să fie popular, însă se fereşte de-a spune adevărul, pentru că ştie că scopurile ce urmăreşte sunt în opoziţie cu conştiinţa noastră publică şi de-aceea nici „Românul” nu are voie să discute cestiunea în sine.

Colegii noştri din Strada Doamnei merg însă şi mai departe. Ei îşi dau silinţă să ascunză adevărul.

La Bucureşti – zic ei – exista, din timpi foarte depărtaţi, o episcopie catolică. Acum, după ceea ce spune „Timpul”, acea episcopie se va preschimba în mitropolie.

Situaţia de drept şi de fapt a acelei autorităţi ecleziastice întru nimic nu spune că s-ar schimba din ceea ce era până acum.

E inexactă informaţia ce-o dă „Românul” cititorilor săi despre spusele noastre. La Bucureşti n-a existat niciodată o episcopie catolică.

Monseniorul Paoli a fost episcop nu de Bucureşti, ci de Nicopoli.

Împăratul Carol VI a mutat reşedinţa episcopiei paulicane de la Nicopoli la Craiova, iar în urmă, de la Craiova, reşedinţa s-a mutat la Bucureşti, dar aceasta nu în timpi foarte depărtaţi.

Tot atât de puţin adevărat este că episcopia se va preschimba în mitropolie.

S-a înfiinţat o mitropolie de Bucureşti al cărei sufragan poate fi unul de Nicopoli.

N-am spus, în sfârşit, că situaţia de drept şi de fapt a acestei autorităţi ecleziastice întru nimic nu se schimbă.

Monseniorul Paoli a fost episcop in partibus infidelium, iar, după dreptul canonic al bisericii apusene, asemenea episcopi se numesc pentru acele ţări ale necredincioşilor în care cultul catolic este îngăduit, fără ca biserica papală să aibă o poziţie oficială în organismul statului.

Acum monseniorul Paoli nu este mitropolit in partibus infidelium, ci mitropolit de Scaun sistemizat: el a fost în trecut un reprezentant al Scaunului papal şi vorba e ca pe viitor să fie un dignitar bisericesc român. Am zis dar că pe viitor vor fi în România două biserici, doi capi bisericeşti.

Ştiind că se adresează la un public alcătuit de oameni cari nu cunosc îndestul istoria ţării lor, „Românul” îşi da silinţa să falsifice adevărul istoric şi să-i inducă totodată în eroare asupra situaţiei de drept şi de fapt a noului mitropolit catolic.

Dar nici atât nu e destul.

Am insistat într-un articol pentru mănţinerea toleranţei atât religioase cât şi naţionale, iar într-altul am zis:

Orişicine, citind cu luare aminte acel articol al nostru, va fi simţit că unul dintre motivele pentru care combatem intoleranţa era cu desăvârşire politic: avem o dinastie populară, dar încă străină şi de tot tânără.

Tot pentru acest cuvânt am dezaprobat atitudinea episcopatului nostru în cestiunea mitropoliei catolice, căci, ziceam noi, nu e bine ca să înceapă capul nostru bisericesc o luptă în care poate s-ar vedea silit să se despartă de cel lumesc.

E bine, ori nu, să se înfiinţeze o mitropolie catolică în ţara noastră? Iată o cestiune pe care încă noi n-o discutăm în sine, în mod absolut pentru toţi timpii şi pentru toate împrejurările. Ceea ce afirmăm însă e: că rău, cu desăvârşire rău facem permiţând acest lucru într-un timp în care avem un rege catolic şi un moştenitor prezumtiv care e asemenea catolic şi de la care, popor tolerant ce suntem, nu cerem renegarea. Principele Anton de Hohenzollern, capul augustei noastre dinastii, german de viţă veche, a trebuie să renunţe la tronul unei ţări germane pentru că era catolic; noi, românii, suntem mai toleranţi ca… germanii şi, îndeosebi noi, ceşti de la „Timpul”, stăruim să şi rămânem toleranţi, mândri de conştiinţa noastră naţională, plini de respect pentru a celorlalţi.

Acesta este punctul nostru de vedere.

Îndeosebi astăzi n-avem nici un interes particular de-a susţine această dinastie; o susţinem numai pentru că, soarta ţării noastre e legată de dânsa.

Cu toate aceste „Românul” vine să le spuie cetitorilor săi că exploatăm simţimântul naţional. Despre partidul conservator zice „Românul” una ca aceasta?!

Ia să vedem cine surpă poziţia dinastiei de Hohenzollern în România!?

De câte ori s-a produs în ţară vreun curent contra d-lui I.C. Brătianu, întreţinuţii şi amicii săi politici şi-au dat silinţa de-a dirige acest curent în contra Coroanei.

Astfel, în cestiunea Strousberg, în care s-a aruncat toată vina asupra Domnului, pentru că înşelătorul era german. Sunt încă vii în amintirea tuturor cuvintele d-lui Câmpineanu despre abisul dintre ţară şi Coroană Republica de la Ploieşti şi scandalul de la sala Slătineanu sunt lucruri pe cari noi, oamenii cu principii monarhice, ni le reamintim mereu ca un fatal memento.

Deci vom răspunde celor de la „Românul” următoarele:

„Voi aţi făcut dinastia de Hohenzollern impopulară şi, dacă este adevărat ceea ce zicea d-l Câmpineanu şi ceea ce făcea d-l Candiano – popescu, conservatorii au săvârşit un act impopular când au scăpat situaţia prin sprijinirea dinastiei, un act care i-a făcut pe un timp îndelungat pe conservatori chiar impopulari şi imposibili. Şi tot voi aţi făcut, în urmă, ca nimeni să nu mai fie pe viitor dispus a menţinea această dinastie, când vi s-ar mai prezenta vro ocazie de a o răsturna”.

V-aţi ajuns scopul: partidul conservator nu mai are nici un interes particular de-a susţinea dinastia, pe al cărei întemeietor l-aţi împins în o direcţie radicală; o susţinem numai pentru că interesele ţării sunt legate de dânsa.

Şi nu are viitor dinastia care se reazimă pe elementele republicane, căci ele o susţin numai câtă vreme le vine lor la socoteală, câtă vreme au interese particulare de-a o susţinea; asta voiam s-o zicem!

Rău face „Românul” când umblă cu sofisme; am zis-o cu perdea şi n-ar fi trebuit să ne silească a vorbi mai pe faţă.

Sunt lucruri ce nu, se pot încerca în ţara aceasta fără de a produce o adâncă zguduire: unul dintre aceste este schimbarea relaţiilor religioase.

De aceea în punctul acesta politică de partid să nu facem.

Am zis că, oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă, politica bifurcată a Austro-Ungariei ne va găsi strâns uniţi – şi-am zis-o aceasta din convingere.

Domnul I.C. Brătianu va fi având motive politice de a-i face concesiuni Scaunului papal în forma şi Austro-Ungariei în fond; mai curând însă ori mai târziu va trebui să se încredinţeze că nimeni nu poate în ţara aceasta îndrăzni ceea ce se plănuieşte.

După informaţiunile noastre, monseniorul Paoli a fost ţinut timp îndelungat in petto şi n-a fost creat în congregaţie publică decât în urma unui aranjament avut cu guvernul român.

Iată şi punctele principale ale acestui aranjament:

[1)] biserica romano – catolică va fi recunoscută drept a doua biserică constituită în România; 2) mitropolitul catolic DIN Bucureşti va avea sufragani în România şi în Bulgaria, însă, va fi proclamat cetăţean român şi va avea poziţia mitropoliţilor noştri ortodoxi; 3) seminarul romano – catolic de la Cioplea va fi prefăcut în seminar romano – catolic român.

Dacă „Românul” poate să declare că aceste informaţiuni sunt inexacte, vom înceta şi noi a ne mai preocupa de cestiunea mitropoliei romano – catolice din Bucureşti.

Este monseniorul Paoli tot in partibus infidelium ori nu?

Iată întrebarea la care cerem un răspuns precis. Şi, dacă este in partibus infidelium, prea puţin ne pasă, poarte chiar titlul de papă. Dacă nu este însă in partibus, noi, conservatorii, avem în statul român rolul de a apăra tradiţiile neamului nostru şi, mai presus de toate, pe cele religioase şi ne vom folosi în această apărare de toate mijloacele, în puterea cuvântului: de toate. Căci nu apărăm numai religia, ci totodată şi dinastia noastră, şi monarhia.

Vrednicul de amintire Alexandru Ioan I. Cuza n-a fost răsturnat de conservatori: conservatorii s-au mărginit a nu-l susţine când adversarii lui politici au voit să-l răstoarne. Şi motivul care i-a îndemnat pe conservatori a consimţi la răsturnarea unui monarh era cu desăvârşire monarhic: le părea că o dinastie străină va fi mai trainică decât una pământeană. De aceea ei nu au consimţit decât după ce răsturnătorii, oamenii cu idei republicane, au luat angajamentul de a sprijini dinastia străină. Acei răsturnători au pornit, dar n-au sprijinit dinastia decât condiţional, câtă vreme aveau interese particulare de a o sprijini şi şi-au dat totodată silinţa de a slăbi poziţia ei. În două rânduri s-au încercat s-o răstoarne; în două rânduri s-au expus conservatorii pentru ea.

Acum, dacă monseniorul Paoli nu este in partibus, vorba e să se facă o a treia încercare, mai bine pregătită.

D-l Brătianu va încerca să-i creeze mitropolitului catolic în statul român o poziţie analoagă cu a primatului nostru; această încercare va produce în ţară un curent puternic contra celor ce o fac. Spre a-şi scăpa dar popularitatea, d-l Brătianu iar va îndrepta acest curent contra Coroanii, zicând că Majestatea Sa a stăruit în interesul coreligionarilor săi.

O va zice şi va fi crezut.

Iară conservatorii nu se vor mai putea expune pentru dinastia de Hohenzollern fără de a se pune în contrazicere cu ei înşişi, de vreme ce ei susţin primatul esclusiv al ortodoxiei.

Iată situaţia de care ne temem şi de care trebuie să se teamă şi d-l Brătianu dacă ţine în adevăr la ţară.

Noi credem că d-l Brătianu, care este foarte bun şef de partid, dar un foarte slab om politic, este împins de alţii şi sperăm că în curând va înţelege că-i vorbeam ca amici când îi ziceam: „Bagă de seamă; faci treburile Austriei!”.

O ultimă observaţie.

Descoperind cititorilor noştri că îndărătul înfiinţării mitropoliei catolice este mâna politicei orientale a Austriei, am spus că această din urmă putere ne împinge din nefericire într-o sferă de acţiune opusă ei, spre Rusia. Unii au crezut a putea esplica cuvântul pus în parantez ca şi când ar coprinde o aluzie răuvoitoare la adresa Imperiului Nordului. Nu. Ne ferim în toate ocaziile de-a atinge fie cât de puţin susceptibilitatea puternicilor noştri vecini. Ceea ce am voit să zicem este că, deosebiţi prin limbă şi rasă de popoarele înconjurătoare, deşi suntem un popor mic, voim să trăim în sfera noastră proprie de activitate şi că în orice caz e o nefericire pentru noi – un corp mic – de-a fi împinşi sub radiul de atracţiune al unui corp incomparabil mai mare. E o nefericire pentru cel mic de-a avea nevoie de sprijinul celui mare.

Cu toate acestea, când toate interesele morale şi istorice ale poporului ne-ar sili să recurgem la un asemenea sprijin, mintea sănătoasă ne-ar îndemna s-o facem fără părere de rău.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„MAI JOS URMEAZĂ…”] – de Mihai Eminescu [3 iunie 1883]

Mai jos urmează cuvintele rostite de M. Sa cătră comisiunea numiţilor din Dealul Mitropoliei. Ni se spune prin ele că iubire de patrie bate în pieptul celor pe cari fostul lor şef şi prezident, d. Dumitru Brătianu, i-a ameninţat cu puşcăria şi carantina, a căror lăcomie chiar d. Ioan Brătianu a declarat a n-o mai putea sătura.

Iubire de patrie şi maturitate pentru Văcăreşti sunt identice în zilele M. Sale, în cari toate cuvintele şi-au schimbat înţelesul, de au azi o semnificare diametral opusă la ceea ce-o aveau odinioară în gura şi conştiinţa acestui popor onest. Prezidentul Republicei Ploieştilor e model de fidelitate, binemeritatul Orăşanu model pe poet al Curţii, C.A. Rosetti sufletul ideii monarhice… Radu Anghel şi Costinescu culmea iubirii de patrie.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„REPRODUCEM MAI LA VALE…”] – de Mihai Eminescu [1 iunie 1883]

Reproducem mai la vale admirabilul manifest al d-lui Dumitru Brătianu, publicat în numărul de azi al „Naţiunii”. Admirabil ca formă şi ca cuprins. În rând cu descrierea energică a domniei şi manoperelor speculanţilor roşii, găsim şi o critică la adresa opoziţiunii unite. Alianţa opoziţiunii unite nu servă decât a paraliza adevărata acţiune şi a liberalilor şi a conservatorilor şi a împiedeca prin urmare întărirea sau mai bine reconstituirea partidului liberal şi a partidului conservator; fără de cari partide regimul parlamentar nu poate prinde rădăcini.

Fiecine are logica punctului de vedere pe care-l ocupă. Nu discutăm deci ceea ce zice d. D. Brătianu la adresa noastră; vom afirma numai că alianţa în contra domniei unei societăţi de esploatare şi a unui guvern precum le descrie d-sa însuşi în şirurile de mai la vale a fost o datorie imperioasă ce li se impunea tuturor.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„D. DIMITRIE IOAN GHICA…”] – de Mihai Eminescu [31 mai 1883]

D. Dimitrie Ioan Ghica ne-a trimis o întâmpinare relativă la afirmarea noastră că fraţii Dimitrie şi Scarlat I. Ghica au votat în colegiul I de Dâmboviţa fără să fi avut dreptul acesta.

Daca d. Dimitrie I. Ghica se mărginea pur şi simplu la restabilirea faptelor şi la protestaţiunile ce-ar fi avut a le face în numele său am fi fost fericiţi să publicăm întâmpinarea d-sale tale – quale, cu beneficiu de inventar se ‘nţelege, adecă cu rezerva de a ne face observaţiunile noastre.

Dar, cu acea abilitate atât de comună în ţara noastră, d-sa s-a folosit de exordiul sau introducerea întâmpinării pentru a face oarecari observaţiuni estetico – stilistice la adresa „Timpului”, lucru la care fără îndoială nu avea nici un drept.

Exordiul discursurilor şi scrisorilor are cu totul altă menire şi trebuie să se ţie de obiect ca şi restul.

Am răspuns aşadar d-lui Dimitrie Ion Ghica că, dacă binevoieşte a şterge acele observaţiuni, suntem gata a-i împlini cererea cu cea mai mare bucurie, dar, dacă stăruieşte ca acel pasaj să rămâie, ne dispensează, spre marea noastră părere de rău, de datoria, îndealtmintrelea plăcută, de-a da satisfacere unui bărbat care s-ar crede nedreptăţit prin şirurile noastre.

Că nu primim lecţii de stil decât doar de la maiştri de stil se ‘nţelege de la sine. În epoca de grecituri stilistice, de forme fără fond şi de vorbe fără ‘nţeles, noi am crezut că, scriind româneşte drept şi fără înconjor, numind lucrurile pe numele lor şi alegând cei mai exacţi echivalenţi lexicali, atât pentru ideile cât şi pentru resentimentele noastre, vom contribui a însănătoşa spiritul public de platitudinea cu care l-a ‘mbolnăvit demagogii ignoranţi şi perverşi de la organele roşii. Când un om care lucrează tot în direcţia noastră, a adevărului, ne-ar da consilii, le-am primi; de la oricine nu le primim.

În urma acestei rezerve d. Dimitrie I. Ghica şi-a retras articolul, pentru a-l publica în… „Românul”, ni se pare. N- avem nimic de zis; liber să facă ce pofteşte.

Dar înainte de-a şi-l retrage noi l-am citit.

Observăm, una la mână, că noi am spus despre amândoi fraţii că au votat fără drept. Unul din ei a răspuns, celălalt n- a răspuns. Aşadar afirmarea noastră, întru cât e nerelevată, se confirmă în parte cel puţin prin tăcerea celuilalt.

Observăm, două la mână, că d. Dimitrie I. Ghica afirmă cumcă în locul moşiei la care-a renunţat i s-a donat alta, Colacul, tot din trupul Gherganilor.

Cu privire la aceasta am citit chiar două acte făcute la legaţiunea din Londra, după petiţia dată ministrului nostru de acolo de cătră el însuşi, acte autentificate în fine de Trib. Dâmboviţa.

Aşadar Colacul este a d-sale, şi în virtutea Colacului a votat. Dar, colac necolac, şi proprietatea aceasta are un cusur.

E o moşie a statului vândută d-lui Ion Ghica pentru a fi plătită în rate. D-sa îşi rezervă pentru sine prin acel act dreptul de-a tăia pădurea. Pădurea se taie şi se vinde, dar, dacă nu ne ‘nşelăm, din costul moşiei nu i s-a plătit statului pân’ acum nici o rată.

Plus moşie minus datorie egal 0 (a – a = 0). E curioasă proprietatea aceasta!

D. Dimitrie Ioan Ghica va concede că un act poate fi îmbrăcat în toate formele legii şi cu toate acestea contrar spiritului ei.

În orice caz legea noastră electorală a voit ca proprietari reali să voteze în colegiul I, nu proprietari fictivi cu un drept de alegere uzurpat prin acte economicoase.

Oare aşa se face la… noi, în Englitera?

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„MIERCURI SEARA…”] – de Mihai Eminescu [29 mai 1883]

Miercuri seara metropolitul romano -catolic s-a întors de la Roma şi a fost primit cu mare pompă la gara Târgoviştii. Peste cincizeci de preoţi catolici, elevii seminarului de la Cioplea şi câţiva dintre notabilii comunităţii romano – catolice din Bucureşti l-au felicitat pe viitorul prelat român şi cu ocaziunea aceasta s-au văzut cele dentăi pălării late în Bucureşti. De la gară, monseniorul Paoli s-a întors la Bărăţie, unde-şi are deocamdată reşedinţa. Alaiul de vreo şaptezeci de trăsuri a trecut de-a lungul podului Mogoşoaii şi, desigur, trecând prin lumina lămpilor electrice de la palat, manifestanţii şi-or fi zis cuvintele: Alea jacta est. Erau multe flori, cununi, ghirlande mari, buchete de tot felul, multă veselie era şi multă speranţă oglindită în deosebitele feţe.

Puţin timp după încheierea Tratatului de la Berlin monseniorul Paoli a fost la Viena, unde împăratul Francisc Iosif I l- a primit în mai multe rânduri. Întorcându-se din această călătorie, zelosul prelat s-a apucat de zidirea catedralei şi, pe când se puseseră temeliile ei, în cercurile mai intime ale bisericii române unite din Ardeal se vorbea despre înfiinţarea unui seminar român romano -catolic în Bucureşti. Era vorba să se adune pentru acest seminar profesori români, formaţi la Blaj, la iezuiţii din Pesta, în seminarul Sfânta – barbara din Viena ori în colegiul De propaganda fide din Roma, c-un cuvânt cei mai distinşi dintre preoţii românilor greco – catolici.

Acest plan produsese oarecare amărăciune chiar în cercurile chemate a da elementele pentru realizarea lui, căci, deşi buni catolici, cei mai mulţi dintre preoţii români uniţi sunt încă şi mai buni români. Astfel tocmai din aceste cercuri a străbătut ştirea că monseniorul Paoli primeşte din Viena o însemnată subvenţiune anonimă şi că în curând se va înfiinţa în Bucureşti o metropolie romano – catolică.

Deşi aflaserăm încă de pe atunci despre toate aceste, nu le-am dat nici o importanţă; la urma urmelor era mai bine ca ţara să fie surprinsă, oarecum speriată, pentru ca deodată să-şi adune toate puterile.

Răspândindu-se, în sfârşit, ştirea despre înfiinţarea metropoliei din Bucureşti, două dintre ziarele capitalei, „Binele public” şi „România liberă”, au grăbit a da expresiune simţimântului de jignire pe care ştirea aceasta l-a produs în ţară.

Abia acum, după ce-am fost atinşi de amărăciunea colegilor noştri liberali, noi, organ al elementelor conservatoare, ne-am pronunţat şi noi asupra atitudinei ce credem că trebuie să se ia faţă cu propaganda catolică.

Şi astă dată însă am fost cei mai moderaţi; un singur cuvânt aspru nu se găseşte în articolul nostru de atunci; din contra: am stăruit asupra primejdiilor ce-ar putea să rezulte pentru noi din lupta pentru religie, dacă în această luptă ne-am lăsa să fim împinşi spre intoleranţă, fie religioasă, fie naţională.

Orişicine, citind cu luare aminte acel articol al nostru, va fi simţit că unul dintre motivele pentru care combăteam intoleranţa era cu desăvârşire politic: avem o dinastie populară, dar încă străină şi de tot tânără.

Îndeosebi astăzi nu avem nici un interes particular de a susţine această dinastie; o susţinem numai pentru ca soarta ţării noastre e legată de dânsa.

Nu ni se poate dar zice c-am fost reacţionari, „ruginiţi „ ori pasionaţi în cestiunea metropoliei catolice; aspri am fost numai faţă cu noi înşine şi-am cerut prin câteva articole de-a rândul ca episcopatul nostru să combată propaganda anticreştină, să ia măsuri severe contra feţelor bisericeşti cu purtări scandaloase şi să stăruiască pentru ridicarea nivelului de cultură al preoţimii noastre, să-i deie dar bisericii tăria de care va avea trebuinţă în lupta ce-o aşteaptă.

Aflăm însă că episcopatul nostru este hotărât a începe o acţiune anticatolică.

Fără îndoială preoţii sunt cei dentăi chemaţi a apăra biserica; nu putem însă aproba hotărârea episcopatului nostru de- a se pune el însuşi în fruntea mişcării. Lupta, după părerea noastră, trebuie să fie purtată de credincioşi, cu binecuvântarea numai a capilor bisericeşti. Aceasta cu atât mai mult cu cât capul statului este catolic. Popor ortodox în puterea cuvântului, noi nu voim să ştim nici de cezarismul, în care biserica nu are nici o importanţă în viaţa politică, nici de cezaro – papismul muscălesc. Avem doi capi, unul lumesc, altul bisericesc; fieştecare independent, nici unul slugă celuilalt, şi ordinea publică a ţării noastre ar fi ameninţată când aceşti capi ar începe a se combate unul pe altul.

Văzând dar atitudinea episcopatului, ne-am crezut datori a lăsa la o parte toate rezervele şi-a pune în vederea tuturora cumcă: mişcarea anticatolică ce se produce în ţară prezintă pericolul că poate să fie esploatată ca un instrument în contra dinastiei şi, prin urmare, mişcarea ar putea deveni fatală pentru ţara noastră. Monseniorul Paoli, am zis, este preşedintele unei Comisiuni Mixte în materie de conştiinţă religioasă, un agent al Curţii din Viena care şi-a pus alternativa: ori fac propagandă în Orient, ori slăbesc poziţia dinastiei Hohenzollern în România.

„Timpul” e perfid, îşi permite a zice reptilul fondurilor secrete, „Gazette de Roumanie”.

Suntem perfizi noi, care spunem adevărul; nu sunt însă perfizi aceia cari ‘l ştiu mai bine decât noi şi-l ascund.

Iată, după „Ortodoxul „, informaţiunile pe care i le dă capul nostru bisericesc Sfântului Sinod în cestiunea în care noi suntem acuzaţi de perfidie:

Cu această ocaziune socot de datoria mea a informa pe Sf. Sinod că eu, din motivul celor publicate în jurnale, respectiv de impunerea unei jurisdicţiuni papale în capitală sub titlu de arhiepiscopat, în contra tratatelor din vechime şi a uzului ţării, am abordat pe d. ministru preşedinte al Consiliului şi am espus drepturile sfintei noastre biserici, apărate energic chiar de sultanii Imperiului otoman, şi l-am rugat să-mi dea informaţiune dacă este vreo stăruinţă oficială în această afacere şi dacă nu cumva guvernul a luat vreun angajament. D. ministru m-a asigurat că nu este nimic şi nu se face nimic.

Tot astfel am fost asigurat şi de către d. ministru al cultelor că nu este nici o ameninţare în contra drepturilor noastre ecleziastice şi nici se poate să fie.

Nu m-am mărginit aci.

Temându-mă să nu se fi luat vreun angajament mai nainte, am rugat pe d. V. Boerescu, fost ministru de esterne, să-mi dea cuvenitele informaţiuni. De cătră domnia sa nu mai puţin am fost asigurat că, deşi s-au făcut oarecari încercări în această, privinţă, totuşi guvernul n-a putut şi nici poate lua vreun angajament, căci o asemenea cestiune nu poate fi tratată decât de cătră puterile centrale ale statului, adecă, de către Adunările ţării în unire cu guvernul.

Guvernul nu ştie aşadar nimic.

Fără de ştirea şi învoirea lui se fac toate. Dar cine ştie atunci?

Maiestatea Sa Regele, ar zice perfizi, carele cu ocaziunea revizuirii voieşte să-i deschiză catolicismului o poartă largă în Constituţiunea noastră.

Acum catolicismul, mai târziu coloniile străine; încet – încet ţara aceasta trebuie să fie pătrunsă de-un spirit mai sănătos şi altoită cu elemente mai sănătoase.

Am dori să ştim dacă d-l Brătianu e de părere că este bine să se vorbească astfel în ţară?

Ce se petrece aici !? Este d-l Ioan Brătianu tras pe sfoară ori inteligentul d-l Ioan Brătianu are de gând să tragă pe sfoară pe Austria şi pe papa? Cum l-a mai tras şi pe principele Gorciacoff!

Foia franţuzească cea loială ne spune că e vorba ca, în loc de un episcop in partibus, să-l avem pe monseniorul Paoli drept concetăţean, iar, în loc de franciscani, să li se dea ciangăilor din Moldova preoţi români, crescuţi în seminarul ce se va înfiinţa în Bucureşti, fără îndoială cu cheltuiala statului, din veniturile moşiilor luate de la mănăstirile noastre.

Noi ştim mai mult: monseniorului Paoli şi sufraganilor săi le sunt rezervate locuri în Senat; seminarul va avea rang academic şi se va înfiinţa în Bucureşti o capelă în care serviciul divin se va celebra în româneşte, conform cu ritul oriental, de cătră nişte preoţi români uniţi cu biserica papală. Papa nu voieşte să ne ia naţionalitatea, ci religia strămoşească…

Ce vor însă cei din Viena şi cei din Pesta?!

În numărul de la 1 iunie, „Allgemeine Zeitung” din Munich publică, sub titlul: Propaganda catolică la slavii de sud un articol cu desăvârşire asemănat celui publicat de noi sunt acum opt zile. Citind acest articol, orişicine ar fi dispus a crede că el a ieşit tot din pana noastră, dacă s-ar vorbi şi de noi într-însul. Ne mărginim a indica cititorului că-l vom comunica curând în traducere.

Habsburgii au făcut şi fac propagandă catolică; o fac din Bosnia şi-o fac din Bucureşti.

După părerea foii germane, la slavii de sud ea va produce o turburare, dar succese nu va putea să aibă; după părerea noastră, la noi ea va avea chiar mai puţine succese, dar va putea să slăbească poziţia unui rege catolic.

A fost deci o lipsă de tact politic din partea Scaunului papal de-a fi dat mână de ajutor pentru punerea în lucrare a unui plan ca acesta; am zis-o în rândul trecut şi o repetăm şi acum.

Papa ne împinge – din nefericire – spre Rusia şi sileşte pe un rege catolic să lupte de ‘mpreună cu noi contra bisericii al cărei fiu este – ori să se desparţă de-o ţară care l-a iubit şi-a fost totdeauna gata să-şi dea sângele pentru mărirea lui.

Astfel toată seria de fapte şi de combinaţiuni enumerate concurg în mod concentric pentru a ne dovedi că pasul pe care biserica Apusului o face în împrejurările de faţă în Orient este lipsit de tactul politic îndealtmintrelea atât de propriu acelei biserici.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DACĂ VORBIM DE ADUNĂTURA…”] – de Mihai Eminescu [26 mai 1883]

Dacă vorbim de adunătura de parveniţi lacomi, ignoranţi şi maloneşti din care se compune partidul d-lui C.A. Rosetti,

„Pseudo – românul „ ne răspunde că: Naţiunea ar trebui să fie putredă de corupţiune pentru a suferi o asemenea stare de lucruri.

Negamus consequentiam.

Incult este poporul nostru – e adevărat – şi, pentru că e incult, se ridică gunoaiele sociale deasupra lui; corupt nu este încă.

Blestemul semidoctismului, a culturii superficiale consistă în admiterea formelor esterioare ale civilizaţiei fără a fi pătruns fondul şi ideile ei.

Un popor îşi selectează oamenii săi conducători după un principiu oarecare; acel principiu e fundamentum divisionis

, e punctul de vedere din care el judecă oamenii şi împrejurările. În evul mediu, când ţara trăia în războaie, vitejia era principiul în virtutea căruia un om se putea ridica din mijlocul poporului în sus; azi principiul în virtutea căruia oamenii ar fi să se ridice ar trebui să fie munca fizică şi cea intelectuală; dar munca, nu aparenţele muncii; producerea reală, nu specula, gândirea proprie, nu plagiatul, onestitatea, nu aparenţele onestităţii, virtutea, nu pretextarea virtuţii.

Dar pentru ca un popor să preţuiască, exact valoarea muncii fizice şi a celei intelectuale se cere un grad de cultură pe care al nostru nu-l are încă. O spunem încă o dată: naiv şi indolent ca toate popoarele tinere, se află în epoca cea mai rea, de tranziţie între barbaria sănătoasă şi cultura sănătoasă; judecata sa veche s-a dezechilibrat fără a fi înlocuită printr-o judecată nouă, deci înclină a lua aparenţele drept fond, a crede că d. C.A. Rosetti e român pentru că se numeşte „Românul” şi a-l crede patriot pentru că d-sa singur se proclamă patriot.

Astfel trădătorul numindu-se erou, plagiatorul, geniu, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos, principiul genetic, fundamentum divisionis.

Atât de putred şi de mincinos e mediul pe care d. C.A. Rosetti l-a creat împrejurul său încât e de-ajuns ca cineva să intre în contract cu roşii, să vrea să voteze pentru un roşu, spre a deveni necinstit.

Fiindcă ne place totdeuna a ilustra teoriile noastre cu exemple concrete, vom cita scandaloasa alegere a d-lui Tache Giani la Dâmboviţa. Acest fost ministru de justiţie, acest om învăţat la Paris, de la care s-ar fi putut aştepta o corectitudine formală măcar în purtarea politică, ne dovedeşte pur şi simplu că e un speculant venetic, lipsit de orice scrupule, prin modul în care a fost ales.

Între alegătorii săi vedem: 17 funcţionari ai guvernului

2 alegători fără cens legal şi în fine, ca culminaţie: 6 alegători fără nici un cens.

De aceşti din urmă ne vom ocupa în special.

Întâi sunt cei trei fraţi Chrysenghis, nepoţi a d-lui Giani, câteşitrei cu studii făcute în străinătate, cărora cultura şi creşterea lor aleasă le-a permis a vota în conştiinţă pentru unchiul lor în virtutea unui act fals de cumpărătură a unui pământ al bisericii din comună Bâldana.

Apoi vin fraţii Dimitrie şi Scarlat Ghica – fiii d-lui John Ghica (sau a prinţului, cum [î]i place a se numi fostul bei de Samos). Aceşti d-ni nu posedă o palmă de pământ în Dâmboviţa şi cu toate acestea au votat ca proprietari ai unor părţi din Ghergani.

O probăm.

La tribunalul judeţului Dâmboviţa sunt înregistrate, în noiemvrie 1881, două acte de renunţare ale fraţilor Scarlat Ioan Ghica şi Dimitrie Ioan Ghica – identice în privirea formei, neidentice în privirea cuprinsului, căci prin fiecare din ele fraţii renunţă, în favoarea tatălui, la părţile lor respective din Ghergani. Iată actul nr. 592.

Act de renunţare

Subsemnatul Scarlat Ioan Ghica declar prin aceasta că moşia Crângul-lupului, care face parte din moşia Gherganii, ce se făcuse donaţiune mie de cătră părintele meu Ioan Ghica prin actul transcris de tribunalul Dâmboviţa la no…, astăzi de-a mea bunăvoie şi fără nici o rezervă 1 din parte-mi, în coînţelegere cu părintele meu, declar că renunţ la această donaţiune, considerându-se actul cu nul şi de nul efect.

Asemenea, ca procurator al d-lui Ioan Ghica, autorizat cu procură autentificată de tribunalul Ilfov, secţia de notariat sub no. 1292/ 81, declar că d. Ioan Ghica, convenind cu mine asupra renunţării ce fac la donaţiunea imobilului vorbit mai sus, acceptă această renunţare cu beneficiul ce-i acordă.

Spre credinţă s-a făcut acest act, care se va autentifica după cererea noastră de Trib. Dâmboviţa, făcând anotaţie şi în registru în care se află transcrisă donaţiunea.

(Semnat) Scarlat I. Ghica

În actul de renunţare no. 593, d. Scarlat Ioan Ghica, ca procurator al fratelui său Dim. Ioan Ghica, face o declaraţie analogă în privinţa moşiei Săbieştii, tot parte din Ghergani, ce-i fusese donată acestui din urmă.

Aceste acte, preţioase amândouă, sunt autentificate de Trib. Dâmboviţa. Declaraţia legală de autenticitate e semnată de prezidentul Nanu Giani, de d. A. Botea, de grefierul A. Stoenescu.

Actualul ministru plenipotenţiar din Londra, d. Ion Ghica, donase fiilor săi aceste părţi de moşie tocmai pentru ca ei să aibă dreptul de-a vota în colegiul I.

Vânzând însă moşia Boldul (din R. Sărat) ovreiului galiţian Solomon Zibalis, o avere dotală a trebuit asigurată în Ghergani, deci acele donaţiuni, făcute pentru a conferi drepturi politice, trebuiau desfiinţate, Gherganii descărcaţi de ele.

Odată însă donaţiunile nule şi de nul efect, dreptul politic rezultând din ele e asemenea nul şi de nul efect. Fraţii Scarlat şi Dimitrie de doi ani încoace nu mai aveau dreptul de-a vota în colegiul I de Senat şi Cameră la Dâmboviţa.

Iată la ce hal ajunge cine intră-n cârd cu C.A. Rosetti, Giani, Carada, Cariagdis şi cum i-o mai fi chemând. La escrocherie politică, la uzurpare de drepturi. Şi aceasta s-a ‘ntâmplat în judeţul în care-a trăit omul cel mai drept, duşmanul a toată necinstea şi a toată înşelăciunea, sfânt – adormitul renăscător al poporului românesc, Matei Vodă Basarab.

Iată cum se aleg revizioniştii la noi! Iată cum ţara vrea revizuirea! Iată cum, mână mânjind pe mână şi amândouă obrazul, Guliţă ajunge deputat al colegiului II de Dâmboviţa.

Acest deputat are obiceiul de-a cita des Englitera. „La noi, în Englitera, e aşa ş-aşa şi pe dincolo”.

Un ţăran din Ghergani găsise nişte ouă de cioară. „La noi, în Englitera, un asemenea ou costă 6 pân-la 7 franci.”

La noi, în România, sămânţa de ciorovină e mai ieftenă: dovadă mulţimea de pui zburătăciţi în Dealul Mitropoliei.

Asta e pozitiv.

Dar oare la voi, în… Englitera, votează cineva în colegiul I pe baza unor acte de donaţiune nule şi de nul efect? La voi, în… Englitera, fură cineva dreptul unui judeţ eminamente istoric de-a se reprezenta în Sfatul ţării în favorul unor venetici pripăşiţi ca Tache Giani? La voi, în… Englitera, Cariagdis [î]l cheamă pe lordul – mayor al Londrei, C.A. Rosetti pe şeful partidului liberal? La voi, în… Englitera, plebea Ţarigradului domneşte în toate şi peste toate?

„Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”.

Daca la voi, în Englitera, predominarea îndelungată a onestei rase anglo – saxone şi ţinerea morţişă la tradiţiile trecutului, la legea şi limba strămoşilor, au făcut din acea ţară cea mai puternică din lume, tot astfel şi la noi, în România, predominarea poporului român, a tradiţiilor lui de drept şi istorice va duce această ţară la culmea puterii pe care i-au menit-o Dumnezeu.

Aşa e, d-le C.A. Rosetti !

Faceţi averi, vă creaţi gloriole de-o zi, vă credeţi mari în închipuirea d-voastră! Dar va veni o zi în care o uşoară suflare a pieptului acestei ţări va spulbera toată pleava din Bizanţ, în [care] nici prin vis nu va trece generaţiilor viitoare ca un

C.A. Rosetti a fost posibil măcar pe pământ românesc.

Precum marii şi înţelepţii egipteni, gonind pe hyxoşi, au nimicit orice urmă ce-o lăsase pe pământul sfânt al râului cu izvoarele necunoscute, tot astfel o generaţie mai bărbată va zdrobi toate urmele ce le faceţi pe acest pământ.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„CÂND ACUM CÂTEVA LUNI…”] – de Mihai Eminescu [24 mai 1883]

Când acum câteva luni de zile d. C. A. Rosetti trimise de la Paris poruncă către credincioasele şi supusele sale slugi din Dealul Mitropolii pentru revizuirea Constituţii, el denunţă colegiurile restrânse ca nişte focare de imoralitate şi de corupţiune.

Corupţiune! imoralitate! repetară d’ atunci pe toate tonurile vestalele de la „Românul”, care se vede că nu cunosc sau au uitat zicătoarea românească despre dracul care râde de porumbe negre. Corupţiune! imoralitate! răspund foiţele marelui partid al patrioţilor cu lefuri multe. Corupţiune! imoralitate! iată cuvintele care în discuţiunile zilei, după vechiul obicei al jurnalului d-lui Rosetti, au să ţie loc de argumente, de probe, de logică şi de bun simţ; ele vor înlocui vestitul: eşti austro – maghiar din 1868 şi bătaia de picior a consulului prusac, sau România aruncată la picerile contelui Andrassy din anii 1871-75.

Un lucru care totdauna a deşteptat mirarea noastră este dispreţul adânc pentru publicul cititor ce se dovedeşte în aceste procedări de polemică; nemărginita încredere ce are d. Rosetti în ignoranţa şi uşurinţa clienţilor „Românului”; desăvârşita lipsă de respect pentru acel popor cu care stă la vorbă, pe care pe faţă-l tămâiază, şi pe care-l numeşte suveran, dar pe care-n fapt [î]l batjocoreşte ca curtezanii de opere bufe pe regele Hurluberlu I-ul sau Cacatoes al XIII-lea.

Cum nu se teme ca nu cumva printre cititorii jurnalului său să se găsească vrun om în fire şi cu minţile întregi care să- şi zică: „Dar proşti ne mai crede d. Rosetti pe noi românii când vine de ne vorbeşte de compţiune şi imoralitate !” Cum poate să crează d-lui că noi, în această ţară, nu ne cunoaştem unii pe alţii? Că nu ştim cine este cinstit şi cine nu? Că n-am auzit unde se află stările scandaloase şi lefurile cumulate? În ce parte dezinteresarea şi în ce parte specula neruşinată a tot ce este mai sfânt?

Ne zice d. Rosetti: colegiurile restrânse sunt imorale şi corupte; colegiele numeroase sunt azilul virtuţii şi al independenţii.

Dar, pentru Dumnezeu, am înţelege aceste afirmări dacă legea electorală n-ar fi creat decât colegiuri restrânse; în lipsa unui punct de comparaţiune, iluziunile ar fi permise; şi am înţelege ca să se facă o încercare nouă, o experienţă a cărei rezultate fiind necunoscute încă ar putea da legitime speranţe de îndreptare a relelor existente.

Dar acesta este cazul? Oare cu legea din 1866 n-am experimentat şi colegiile numeroase ca şi cele restrânse, cele cu vot direct ca şi cele cu două graduri de votaţiune? Nu le cunoaştem pe toate? Nu le-am văzut funcţionând?

Ce ne zice d. Rosetti? Colegiurile restrânse sunt imorale; colegiurile numeroase sunt azilul virtuţii; colegiurile restrânse permit falsificarea voinţei naţiunii; cu colegiuri numeroase vom avea o adevărată reprezentaţiune naţională.

Şi, ca o ironie a destinului, tocmai în momentul când d. Rosetti ne făcea un tablou încântător al veacului de aur ce ne aşteaptă când vom avea numa colegii numeroase, tocmai a doua zi după apelul ce face alegătorilor coleg. [al] IV-lea ca să trimeaţă ţărani în sânul Adunării legiuitoare, colegiul cel mai numeros, colegiul ţăranilor, colegiul celor patru milioane de săteni, stâlpul şi temelia casei româneşti trimite în Cameră pe d. Ştefănică Belio la Teleorman, pe d. P. Grădişteanu la Tecuci, cum trimisese odinioară pe d. Oscar Eliat la Râmnicu Vâlcii. Iată adevăraţii reprezentanţi ai ţăranilor; iată adevărata espresiune a clasei muncitoare din România, adevăraţii propovăduitori ai regimului de virtute care va înlocui vechea corupţiune !…

Faţă cu sploziunea (ca să vorbim ca stiliştii de la „Românul” !) de ilaritate care izbucni la ştirea că sub regimul libertăţii alegerilor d. Ştefănică Bellio este alesul colegiului ţărănesc din Teleorman credeţi oare că „Românul” a rămas fără cuvânt? Nu: alţii poate s-ar fi încurcat în splicaţiunile lor; organul d-lui Rosetti îşi aduse aminte de vorba românească: „Nu crede bărbăţele ce vezi tu, crede ce-ţi zic eu” şi, fără nici o sfială, nici una nici două, el ne dărui nouă, opozanţilor, reapţionarilor, pe d. Ştefănică Bellio.

Dar vai! d. Bellio, socrul de ieri, de azi şi de mâine, reclama, se supăra: el şi răspunse scurt şi coprinzător: „D-le redaptor, rău m-aţi trecut între reapţionari şi antirevizionişti: sunt ultraliberal şi ultrarevizionist”.

Ai dreptate, d-le Ştefănică Bellio! Aşa e: noi românii suntem imorali, desfrânaţi. D-ta ai să ne îndreptezi. Nu ştim ce este munca, probitatea; o să ne înveţi d-ta. Lascar Catargiu, generalul Manu, G. Vernescu, Al. Lahovari, Gr. Păucescu, Al. Ştirbei etc. sunt nişte nenorociţi, corupţi şi corupători; o să-i faci dumneata oameni de treabă; ei reprezintă trecutul, d-ta eşti viitorul; ei au jefuit pe ţărani, [î]i vei apăra d-ta.

Du-te dar la Adunarea din Dealul Mitropoliei; nu vei mai avea nenorocirea d’ a găsi acolo pe acei oameni corupţi: ei au fugit şi v-au lăsat liberi să moralizaţi Ţara românească. Te vei întâlni acolo cu d, Petre Grădişteanu, reprezentantul ţăranilor din Tecuci; cu d. Stolojan, care a tratat în Cameră pe d. Skileru de cămătar care despoaie şi ruinează pe ţărani; cu Skileru, care a aruncat în faţa lui Stolojan milioanele câştigate în timpul ministeriului său; cu Mihălescu – warşawsky şi alţi atâţia, şi cu toţi împreună veţi lucra la regenerarea morală a Ţării româneşti; veţi stârpi corupţiunea şi imoralitatea; din ticăloşi şi necinstiţi ce eram până acum ne veţi face oameni de treabă…

Numai, pentru Dumnezeu! deşi ultraliberal şi ultrarevizionist, moderează-te puţin, ca nu cumva, din mult zel, să ne moralizezi prea mult şi să nu ieşim toţi după chipul şi asemănarea d-tale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„PARTIDA ŞTEFAN BELLIO…”] – de Mihai Eminescu [21 mai 1883]

Partida Ştefan Bellio, C. A. Rosetti, Dimancea, Costinescu, Epurescu, ca să nu mai cităm decât cele mai mari ilustraţiuni ale ei, neîncetat a aruncat prin ziarul „Românul” invective opoziţiunii unite, care n-a priceput şi nu pricepe, n-a simţit şi nu simte, n-a preţuit şi nu preţuieşte binefacerile nespuse ale revizuirii constituţionale.

Aceşti îndărătnici nu vor să recunoască moralitatea şi curăţenia unei reforme electorale votate sub auspiciile de mai sus. În faţa neomeniei acestor retrograzi, organul d-lui Ştefan Bellio, C. A. Rosetti, Costinescu, Dimancea, Epurescu e tutti quanti, sleind se vede toate argumentele serioase, recurge şi la câteva glume de bun – gust, comparând pe senatorii şi deputaţii ce s-au retras din această nobilă şi onestă societate cu cuirasierii din Marea Ducesă de Gerolstein, foarte viteji în cuvinte, dar la luptă neajungând niciodată la timp. Mai întâi de toate, acei cuirasieri nu se află în Marea Ducesă de Gerolstein, dar în altă operetă bufă, numită Les Brigands (sau Tâlharii).

Daca d-nu Rosetti cita pe Corneille şi pe Racine, i-am fi iertat asemenea confuziuni, dar în materie de literatură bufonă [î]l credeam că-şi cunoaşte mai bine autorii clasici. Odată restabilită exactitatea citaţiunii, ne vom învoi şi noi cu

„Românul” a spune că opoziţia, care reprezintă după dânsul pe cuirasieri, într-adevăr poate prea târziu a sosit; de-aceea Les Brigands sau Tâlharii sunt stăpâni pe situaţiune şi au drept, o mărturisim şi noi, să râză de jandarmi, întocmai ca tovarăşii lor din opereta lui Offenbach.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DIN CAUZA UNEI SELECŢIUNI…”] – de Mihai Eminescu [21 mai 1883]

Din cauza unei selecţiuni mărginite la un număr mic de indivizi, împreunată cu sleirea progresivă a productivităţii pământului pe care trăiesc, se nasc, mai cu seamă în locuri izolate de munte, guşaţii cretinizaţi – neaude – neavede-neagreul pământului, mai mult buşteni decât oameni. Atât organele simţurilor cât şi iritabilitatea musculară sunt degenerate la aceşti oameni: nici impresii din afară, nici motive dinlăuntru nu sunt în stare a-i mişca în mod normal.

Se vede că d. Ion Brătianu a comandat Chiriţopolilor săi ca cu asemenea indivizi să-i populeze simulacrul de Adunare din Dealul Mitropoliei; căci te trec fiorii când vezi menajeria ce se crede chemată a modifica legea fundamentală a ţării şi care în realitate n-a fost înjghebată decât pentru a se opera o lovire de stat.

Mulţi roşii sunt de-o decrepitudine fizică vădită; mulţi n-au două dramuri de creieri veritabili în cap; dar pentru cei mai mulţi cretinismul moral e semnul distinctiv al existenţei lor.

Nu avem deloc de gând de-a ne supăra pentru asta. Nimeni nu se mai supără pe bolnavii incurabili. Simptomele patente ne împing însă a scrie şiruri ca o încercare de studiu psihopatic nicidecum ca o apostrofă politică.

Cum să numim în adevăr pe aceste bipede cari n-au nici ruşine, nici onoare, nici remuşcare, cari, incapabile de bine şi adevăr, nu pot fi puse în mişcare de nici un motiv abstract şi uman, ci numai de nesaţiul pântecelui şi de viciile cari – i mănâncă pe la toate încheieturile?

Cine cunoaşte de ex. pe acest Dimancea, foarte mărginit şi foarte impertinent, care nu pricepe nimic şi s’ amestecă în toate, care nu-şi datoreşte cariera sa decât împrejurării că e nepot al d-lui Brătianu, cine cunoaşte pe Vilacrose, înţelepţit, precum am zis, în sacerdoţiul templelor Venerei vulgivage, pe ultrarevizionistul şi ultraliberalul d. Ştefan Belio, cunoscut pentru fel de fel de ultrarevizuiri de altă natură, cine cunoaşte pe luceferii negri Epurescu – fundescu, născuţi amândoi sub zodia ciorilor, şi vede această introlucare prezidată de cel mai fără de scrupul, cel mai cinic şi mai sofist dintre ei, de veneticul care plăteşte cu ură binefacerile patriei sale adoptive – n-ar mai fi adoptat-o! – acela îşi poate face o idee de situaţia în care se află omul cuvântător rătăcit din fatalitate în acea menajerie.

Închipuiască-şi cineva la ce rol ar fi fost redusă opoziţia rămânând în acea mişină.

Închipuiască-şi cineva că oameni oneşti şi serioşi erau trimişi acolo ca să vorbească – cu cine? Să convingă – pe cine?

Pe-un Dimancea, pe-un Epurescu, pe Vilacrose, pe dolichodactilul Costinescu, pe mucenicul Simeon?

E cu putinţă a vorbi cu asemenea oameni, necum a-i convinge? Sunt ei oameni? Sunt în stare să aprecieze un adevăr, să înţeleagă o idee, să simtă greutatea unui lucru, când ei n-au Dumnezeu, n-au scupule, n-au conştiinţă? Când nici o izbire morală nu mai e ‘n stare a-i face să roşească?

E ca şi când Laplace ar fi trimis să explice mecanica cerească şi ordinea divină a lucrurilor din lume înaintea unei adunări de idioţi !

Lucrul cel mai bun pe care opoziţia putea să-l facă era să nu recunoască această întrolucare, s-o părăsească înainte de-a se constitui. Ceea ce s-a făcut. Astfel oamenii mai întregi şi mai luminaţi din ţară au scăpat de sarcina penibilă de-a sta de vorbă şi de ceartă cu toată strânsura comună, ignorantă şi malonestă din care se compune majoritatea roşie. Mai au gust să înjure şi să întrerupă? Înjure-se încai ei în ei, înjure reciproc pe cei ce-au fost în stare a produce asemenea caricaturi morale cum sunt ei. Cu oameni în puterea cuvântului nu sunt vrednici să vorbească şi nu vor mai vorbi.

Şi d. Ioan Brătianu gândeşte să prefacă strânsura aceasta în Adunare ordinară? Va să zică vrea d-sa să mai domnească patru cinci ani cu o majoritate compusă din… scursăturile corupţiei sale administrative?

Nul şi neavenit e tot ce fac, tot ce zic aceşti oameni.

Puşcăria şi carantina propuse de fostul lor prezident de Consiliu şi fost prezident de Cameră, de fratele drept al actualului prim ministru, iată ce merită aceşti oameni, iar nu să dicteze legile unei ţări.

Zilnic hidoasa pocitură, precum numeşte nemuritorul Alecsandri pe reptilul care a muşcat ţara aceasta de călcâiul ei achilic, ne vine cu reţete revizioniste în „Pseudo – românul „, adecă ar vrea să discute. Ca şi când oameni ca pocitura, al căror creier, prin preformaţiune ereditară, e predestinat a produce neadevăr şi vicleşug, pot să discute cu noi onest şi fără sofisme vre-o cestiune din lume.

Bună-rea fie Constituţia, n-o discutăm cu oameni cari n-au dreptul de-a o discuta cu noi. Pact între ţară şi dinastie, Constituţia e un instrument de pace internă, întărit prin jurământul regelui, e proprietatea ţării. Numai reprezentanţii ţării, nu reprezentanţii lui Pelin şi Ţepeluş, au dreptul de-a o schimba. Nu avem a discuta cu furi şi gazde de furi preţul şi calitatea unor lucruri cari nu sunt ale lor.

Nu cei ameninţaţi cu puşcăria şi carantina de propriul lor şef pot modifica o iotă măcar din ceea ce constituie legământul între ţară şi Coroană. Nu apetiturile gaştei, pe care d. Ioan Brătianu însuşi a declarat în Senat a nu le mai putea sătura, pot să determine direcţiunea de mişcare a unei ţări cari a trăit şi s-a mişcat de la 1200 şi până azi, în timpi pe când cele mai multe din mutrele confiscate ale acestei introlucări se aflau încă peste Dunăre, încinse cu tei şi vânzând bragă.

Nu poate ţara aceasta, pururea liberă şi pururea vârtoasă prin caracterul poporului ei, să îngăduie a fi cretinizată cu de-a sila prin legi inspirate bilateral de demagogia cosmopolită şi de tendenţele absolutismului personal. Nu discutăm libertatea noastră şi a poporului nostru cu cârdul de ciori pe cari le-am emancipat. Între liber şi libert nu există punere la cale în privinţa dreptului public, căci condiţiile sunt absolut inegale. Cel dentăi n-are decât de pierdut, cel de-al doilea numai de câştigat.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ÎNFIINŢAREA UNEI MITROPOLII…”] – de Mihai Eminescu [20 mai 1883]

Înfiinţarea unei mitropolii romano – catolice în Bucureşti ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal.

Creştinii eterodocşi, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai toleraţi, ci chiar şi îmbrăţişaţi pe pământul românesc. Vechea episcopie a Milcovului o singură dată a fost ameninţată, sub Despot Vodă Hercalidul, care nu era de legea ţării (ci calvin), s-a bucurat însă totdauna de protecţia Domnilor pământeni ai Moldovii. Tot astfel episcopia catolică din Târgovişte. De – asemenea guvernul imperial austriac, luând măsuri pe la începutul secolului trecut pentru strămutarea la Craiova a Scaunului episcopal de Nicopoli, n-a întâmpinat nici o rezistenţă în Oltenia. În timpul nostru, în sfârşit, biserica papală a înfiinţat în ţară mai multe aşezăminte de învăţământ, fără ca prin aceasta să fi deşteptat vreo prevenţiune în opinia publică a ţării. Ba, atunci când monseniorul Paoli a pus în lucrare proiectul său de a zidi o catedrală catolică în Bucureşti, românii ortodocşi au contribuit deopotrivă cu străinii catolici aflaţi în ţară pentru ca aceştia să-şi poată vedea cât mai curând dorinţa împlinită. Au fost dar românii atât de toleranţi încât au privit cu un fel de mulţumire cum încet – încet se organizează în mijlocul lor o biserică ai cărei membri sunt aproape toţi străini, a cărei preoţime e adusă din alte ţări, al cărei cap atârnă de o putere străină şi nu are datoria de-a se supune legilor ţării. Tari în credinţa lor, românii nu s-au temut de biserica papală şi-au respectat pe aceia cari, deşi eterodocşi, ţineau să se închine în felul lor.

Înfiinţind metropolia de la Bucureşti Scaunul papal i-a silit pe românii ce ţin la unitatea confesională a neamului lor să înceapă o luptă hotărâtă în contra bisericii catolice. Căci dintre două una: ori noua metropolie s-a înfiinţat fiindcă s-au sporit creştinii de rit latin în România – şi atunci e rău; ori s-a înfiinţat fiindcă se sperează că ei se vor spori pe viitor – şi atunci e şi mai rău. Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui element străin.

Dar lipsa de tact a Scaunului papal e mult mai gravă.

Moldova a avut trei Domni eterodocşi; unul a înfiinţat episcopia romano – catolică a Siretiului, altul şi-a dat silinţă să lăţească protestantismul în Moldova, iar despre al treilea, Gaspar Vodă Graţiani, care trecuse chiar (cu învoirea papei) la confesia ortodoxă, cronicarul zice următoarele: „Acest Gaspar Vodă niciodată post nu au avut, ci, pre ascuns, în toate posturile mânca carne.”

Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi. Ei totuşi au primit cu entuziasm pe Domnitorul de confesie romano – catolică. Ce-i drept, speranţa poporului român a fost, şi este, că dinastia întemeiată de acest Domn nu va fi catolică, ci românească, adecă ortodoxă; timp de şaptesprezece ani însă niciodată nu s-a simţit în ţară că avem domn eterodox. Chiar atunci când nu mai rămăsese nici un mijloc neiertat de care actualii consiliari ai Majestăţii Sale să nu se fi folosit ca să combată tronul, cestiunea confesională a rămas neatinsă. Nu ne aducem aminte ca binemeritatul literat Orăşanu să fi zis vreodată în vreuna din eminentele sale satire că Domnul e papistaş; nu s-a folosit de această armă, pentru că ştia că s-ar fi indignat chiar şi patronii săi, cari altfel aplaudau orice atac făcut contra tronului.

Înfiinţându-se metropolia catolică din Bucureşti, spiritul public al poporului român a trebuit să se schimbe şi astăzi e cu putinţă ca să se atace tronul din punctul de vedere confesional.

În toate timpurile, Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenţi ai propagandei catolice.

Străbunii noştri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu escomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii. O mare parte din românii din munţii despre nord a părăsit, sub Bogdan Vodă Dragoş, patria lor, a Maramureşului, pentru că un rege catolic voia să le impuie confesiunea catolică. Fraţii noştri rămaşi în Ardeal au suferit veacuri întregi cele mai mari asupriri anume pentru că nu erau catolici. Habsburgii, luând stăpânirea asupra Ardealului, izbutesc în scurt timp a desfiinţa metropolia ortodoxă de la Alba-Iulia, pe-al cărei titular [î]l sfinţea de drept mitropolitul din Bucureşti. Prin asta produc între români dezbinarea confesională care i-a slăbit atât de mult. Tot acei Habsburgi, luând stăpânirea Olteniei, încep să organizeze propaganda catolică şi desigur ei ar fi izbutit să provoace o dezbinare confesională în Oltenia dacă Tractatul de Belgrad nu-i silea să se retragă.

Astăzi însă, după o sută şi cincizeci de ani, Scaunul papal urmează mai departe cu lucrarea începută atunci. Şi care este momentul ales pentru aceasta?

Avem un Domn romano -catolic şi cu părere de bine a fost primit în mijlocul nostru augustul moştenitor prezumptiv, al doilea Domn romano -catolic. Luând dar drept punct de plecare cele din trecut, Scaunul papal speră că protecţia de care s- a bucurat biserica papală până acum va fi şi mai întinsă pe viitor.

„Vom avea de astăzi înainte două biserici: una a ţării, alta a Curţii; doi capi bisericeşti, unul părinte sufletesc al ţării, iar altul al familiei regale şi a-l celorlalţi străini aşezaţi în ţară: între ţară şi dinastia este un abis netrecut.”

Astfel ar vorbi astăzi consiliarii Maiestăţii Sale (d. Câmpineanu de ex.) dacă s-ar afla în opoziţie şi n-ar lipsi a produce efectul dorit asupra mulţimii lesne de condus la care s-ar fi adresând.

Nouă însă, şaptesprezece ani de domnie ne-au dat convingerea că Maiestatea Sa a intrat în ţară cu hotărârea de a duce mai departe tradiţiunile bunilor Domni pământeni, ale lui Mircea şi Ştefan, ale lui Matei Basarab, tradiţiuni pre cari Constantin Vodă Brâncoveanu le-a sfinţit prin martiriul său; şi niciodată în timp de şaptesprezece ani nu am slăbit în această convingere, niciodată nu ni s-a dat ocazia să regretăm Domniile pământene.

Iar astăzi înfiinţarea metropoliei catolice din Bucureşti ne pune în nedumirire, pentru că ne cunoaştem adversarii şi ne temem ca un cumva ei, într-un viitor mai apropiat ori mai depărtat, să recurgă la armele de cari astăzi nu se folosesc pentru că sunt la guvern şi nu în opoziţie.

Metropolia romano – catolică a fost creată anume spre a slăbi poziţiunea dinastiei de Hohenzollern în România: ea este una dintre măsurile prin care Austro-Ungaria, în deosebit Ungaria şi mai îndeosebi poporul maghiar, voieşte să-şi asigura o înrâurire determinantă asupra popoarelor din Orient.

Coroana Ungariei este dată de un papă; cel dentăi rege al Ungariei a fost pus între sfinţi şi regii Ungariei toţi au fost maiestăţi apostolice. La anul 1526 coroana sfinţită a Sfântului Ştefan a trecut la Habsburgi, cari, chiar mai nainte de-a fi purtat această coroană fuseseră cavaleri ai papismului, pentru al căruia triumf s-au luptat în Germania, în Ţările de Jos, în Spania şi în Orient timp de veacuri îndelungate. Tradiţiile familiei de Habsburg, identice cu ale coroanei ungare, sunt dar acelea al căror fir se urmează acum prin România în Orient: metropolitul romano -catolic din Bucureşti este, întocmai ca prezidentul Comisiunii Mixte, un agent al puterii austro-maghiare.

Domnul Kállay, unul dintre cei mai însemnaţi oameni politici ai maghiarilor, cunoscător al stărilor de lucruri din Orient, ne-a spus acum câteva zile că poporul maghiar este menit a fi mijlocitor între Apus şi Răsărit.

Ideea nu e nouă, nu pentru întâia oară emisă. Acum vo cincizeci de ani, „cel mai mare maghiar”, comitele Szecheny, a scris o carte întreagă asupra ei. De-atunci încoa maghiarii îşi dau toată silinţa s-o vulgarizeze atât în Ungaria cât şi în Europa.

Dar în timpul din urmă convingerea că maghiarii sunt incapabili a împlini această misiune se răspândeşte în sfere din ce în ce mai largi. Popor turanic, ci nu sunt capabili a primi nefalsificată cultura rasei noastre şi, în acelaşi timp, n-au nici o legătură cu popoarele din Orient.

Întocmai dar precum papa a proclamat dogma infalibilităţii, pe când ea era pusă la îndoială de cătră catolici chiar, d-l Kállay proclamă că poporul maghiar e menit a duce cultura în Orient, când acest popor însuşi începe a se îndoi mult şi bine despre capacitatea lui în această privire.

Opintirile ce le face guvernul Ungariei spre a zădărnici încercările de dezvoltare a popoarelor nemaghiare sunt pentru omul cu judecata limpede tot atâte dovezi că maghiarii sunt un popor ce se simte ameninţat în existenţa sa.

Aceasta ne-o mărturisesc maghiarii înşişi, atât prin ziarele lor cât şi în Parlament.

În acelaş timp d-l Tisza îşi dă toată silinţa să câştige o înrâurire determinantă asupra bisericii sârbeşti din Ungaria. Actualul mitropolit sârbesc din Carlovăţ e numit şi impus. Acum câteva săptămâni acest mitropolit a consacrat pe mitropolitul anticanonic din Serbia, iar mai zilele acestea d-l Tisza, primind o deputaţiune a bisericii sârbeşti, accentuează rangul de patriarh al mitropolitului sârbesc de la Carlovăţ.

Sinodul „patriarhal” se va întruni aşadar pe viitor la Buda-Pesta şi aici se va muta mai curând ori mai târziu şi scaunul

„patriarhal”.

Maghiarii au dar relaţii cu Orientul, căci al doilea patriarh e la Buda-Pesta, iar jurisdicţiunea acestui patriarh se întinde peste otarele Ungariei, deocamdată până în Serbia liberă, unde el a consacrat pe actualul mitropolit al independentului regat sârbesc.

Aceste relaţii cu popoarele din Orient sunt însă mai mult ori mai puţin problematice: maghiarii voiesc să aibă relaţii directe şi de câţiva ani încoa ne-o spun mereu prin foile lor. Mitropolia romano – catolică înfiinţată acum din nou e menită a le crea aceste relaţiuni.

Aceasta o vor maghiarii şi tot aceasta o voieşte şi dinastia Habsburgilor.

Răspândirea confesiunii romano – catolice a fost pentru Casa de Austria în toate timpurile o cestiune de putere, mai ales astăzi. Căci tot pe temelii confesionale se poartă lupta care de aproape trei sute de ani s-a încins între cele mai însemnate două dinastii din Germania, cea de Habsburg şi cea de Hohenzollern. Această luptă se urmează în Germania sub forma de „Kulturkampf „, iar la noi se începe acum prin înfiinţarea mitropoliei catolice. Politica Habsburgilor se bifurcă în următoarea dilemă: ori izbutesc să propage catolicismul în România – şi atunci şi-au ajuns scopul – ori întâmpină o rezistenţă hotărâtă la români, şi atunci înstrăinează ţara de domnul ei, care e un Hohenzollern, şi atunci au ajuns un alt scop, tot atât de important.

Nu-i vom învinovăţi pe maghiari, nici pe Habsburgi, pentru această politică agresivă: orişicine e răspunzător înaintea istoriei de mjiloacele cu cari ‘şi urmăreşte scopul şi nu anticipăm nici mersul, nici părerea istoriei.

Repetăm însă: a fost o lipsă de tact din partea Scaunului papal de a da mână de ajutor la punerea în lucrare a acestui plan. Căci, provocaţi fiind, noi vom fi datori a ne apăra şi biserica papală va pierde poziţia pe care a avut-o până acum în ţara noastră. Nu tăgăduim că Austro-Ungaria va putea găsi situaţiuni în care ne va impune ceea ce pân’ acum am dat de bună – voie; un lucru însă nu va putea să ni-l impuie nici o putere din lume: bunăvoinţa cu care i-am întâmpinat pe catolici pân’ acum. Aceasta au pierdut-o, ni se pare, pentru totdeauna. Din ziua în care s-au făcut complici unei acţiuni îndreptate contra dinastiei şi contra neamului românesc au pierdut orişice drept la simpatiile noastre, ne sunt deopotrivă cu păgânii şi cu toţi cei fără de lege.

Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face.

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„SILA MORALĂ…”] – de Mihai Eminescu [17 mai 1883]

Sila morală pe care-o produce menajeria de curiozităţi zoologice din Dealul Mitropoliei ne face să ne ‘ntrebăm cu drept ce caută acolo o seamă de oameni de o reputaţie curată şi mai cu seamă la ce mai reclamă asupra monstruozităţilor din aşa-numitele alegeri puse la cale de Ţepeluş, Pelin et Compania?

La ce urechi se adresează bunăoară fraza:

Votarea pe faţă a domnului prefect Chiriţescu este în toate privinţele condamnabilă şi neadmisă de lege.?

Ca şi când într-un singur judeţ din ţară alegerile n-ar fi fost făcute sub exercitarea unor acte în toate privinţele condamnabile.

Ca şi când mai există lege în ţara aceasta.

Ca şi când adunătura acestei majorităţi ar fi consistând din alţi indivizi decât din cei numiţi de oameni ca Chiriţopol şi Simulescu.

Unde e sancţiunea acestor descoperiri? Cine să le judece?

Filitis Ciungu, care-a frustrat pe ţărani de posesiunile lor ereditare, care a plătit cu bani voturile ce i s-au dat acum? Vilacrose – ales de Simulescu – individ cretinizat în templele Venerei vulgivage?

Dioscurii emancipaţi Epurescu – fundescu? Dolichodactilul milionar Costinescu?

Aceste vase prin care o societate coruptă îşi scurge urâciunea şi decrepitudinea morală au ele măcar o umbră de înţelegere pentru adevăr, o umbră de apreciare în materie de drept şi de morală?

Locul de reflecţie ce li se cuvinte acestora este, după cuvântul sfânt al d-lui Dimitrie Brătianu, puşcăria pentru unii,

carantina pentru alţii.

Ei bine, înaintea acestei puşcării, numită astfel de chiar cel ce-o prezida, înaintea acestei carantine zoologice pline de contagiul malonestităţii şi a minciunii mai vine cineva să arate nelegiurile din alegeri; înaintea lor, cari nu sunt decât gangrena produsă de acele nelgiuri? Dar trebuie să fie cineva budist pentru a crede că Dumnezeu n-a putut fi cu totul nedrept şi c-a putut să pună şi în putrefacţie o scânteie de adevăr. Omul pozitiv ştie că cretinizarea morală exclude orice sentiment de bine şi orice putere de judecată dreaptă şi că numai cele două institute recomandate de d. Dimitrie Brătianu pot scăpa societatea română de asemenea creaturi.

Numai exempli gratia cităm aci povestirea alegerilor din Galaţi făcută de d. Nicu Catargiu. Acest bărbat bătrân şi onest şi-a făcut naraţiunea sa simplă fără a avea o umbră de speranţă măcar de-a vedea invalidate, în urma descoperirilor sale, vreuna din aşa-numitele alegeri.

Numai pentru a ilustra cuvintele mesajului:

„… mulţumesc ţării pentru liniştea şi ordinea ce-au domnit pretutindeni în tot timpul perioadei electorale…” Reproducem în cele următoare descrierea alegerii din Galaţi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro

 




PARIS, 19 MAI – de Mihai Eminescu [10 mai 1883]

„Journal des debáts „, constatând strălucita izbândă electorală a cabinetului român, recunoaşte că rivalităţile partidelor şi dislocaţia parlamentară făcuse trebuincioasă revizuirea Constituţiei. Acest ziar adaogă:

Ameninţată deodată de Austria şi Turcia, izolată în nişte state slave din Balcani, România nu poate evita numeroasele primejdii ce o înconjură decât cu condiţia ca să reducă la strictul minimum luptele parlamentare şi de a da un ajutor devotat cabinetului I. Brătianu.

(Iată o apreţiere care va unge la inimă pe patrioţi, N.R.)

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„EXISTĂ DOUĂ FELURI DE ARGUMENTE…”] – de Mihai Eminescu [7 mai 1883]

Există două feluri de argumente, unele ad rem, cari afirmă sau neagă însăşi esenţa lucrului în discuţie, altele ad hominem, cari sunt pe deplin valabile pentru persoana căreia te adresezi. Pentru catolic bunăoară e îndestul de a cita autoritatea papei, dacă el crede în ea, pentru a înfrânge observaţiunile ce ni le-ar face; pentru-un moametan e destul a cita Coranul. O vorbă a papei, un citat din Coran sunt în cazul acesta argumente pe deplin valabile pentru oamenii cu cari discutăm şi, dacă ei neagă ceea ce noi cităm textual de ex., atunci sunt de rea credinţă şi nu merită să discutăm cu ei.

S’ ascultăm înainte de toate unele argumentaţiuni ale „Românului”.

Daca s-au comis ilegalităţi în alegeri am zis şi o repeţim:

Culpa este a celor ce s-au supus acestor ilegalităţi.

Culpa este a celor ce nu le-au constatat, nu le-au denunţat justiţiei, nu le-au înlăturat prin puterea unirii celor mai mulţi pe terenul legalităţii.

Argumentaţiunea aceasta e [de] tot hazul.

Daca Ilie Ţepeluş i-a spart capul cuiva cu ghioaga plumbuită, culpa nu e a lui Ţepeluş, ci a celui ce s-a lăsat să-i spargă capul.

Daca un subprefect mână pe delegaţi la alegeri ca pe vite la tăietoare, culpa nu-i a subprefectului, ci a delegaţilor.

Daca un primar fură biletele autentice din urne şi le înlocuieşte cu altele false, culpa nu-i a primarului, ci a biletelor cari s-au lăsat a fi furate.

Daca un pungaş şterge ceasornicul din buzunar, culpa nu-i a lui, ci a ceasornicului.

Argumentaţia „Românului” e absurdă; e bună pentru triburile sălbatice, unde toţi cată să se apere în contra tuturor şi mai cu seamă în contra acelora cari s-ar constitui în bandă guvernamentală.

Într-un stat ca oamenii cei întâi chemaţi a păzi cu sfinţenie legile după înţelesul şi litera lor sunt guvernul şi organele lui. Când guvernul le calcă, când organele lui îşi bat joc de legea electorală şi de voinţa alegătorilor, când de sus porneşte nelegiuirea, corupţiunea şi presiunea, puţini vor fi cei în stare să reziste, cu atât mai puţini cu cât statul va fi mai centralizat, cum e al nostru, cu cât va dispune de mai multe funcţii, cum dispune al nostru, cu cât se va fi schimbat într-un azil de nevolnici reversibili, fizici şi intelectuali, tot ca al nostru.

Dar imputarea „Românului” e un cerc vicios. Pentru a constata, a denunţa, a înlătura ilegalităţile ai nevoie de autorităţile publice. Cetăţeanul le sesizează pe ele; ele legalizează semnăturile, ele fac cercetările legal valabile. Dar când ele sunt amestecate până peste urechi în alegeri, când agenţii administraţiei şi ai justiţiei sunt tocmai ei aciia cari formează şi dirig bande de bătăuşi, când tocmai ei sunt cei cari falsifică alegerile de la un capăt al ţării la altul, cui să te adresezi cari să dea valoare oficială constatărilor sau denunţărilor de abuzuri?

Cetăţenii din Galaţi i-au depeşat d-lui prim ministru curat:

Alegeţi deputat pe cine vreţi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruţaţi-ne viaţa, d-le prim ministru !

În asemenea împrejurări mai e cu putinţă de-a înlătura prin unire bandele de ucigaşi?

Când însă guvernul, cu tot aparatul său de oameni, calcă sistematic legile în picioare cu unicul scop de a falsifica voinţa alegătorilor la opiniunea cărora pretextează a apela, când el nu aşteaptă în linişte să vază care-i opinia alegătorilor, ci voieşte ca, cu de-a sila şi în ruptul capului, să iasă din urne partizanii unor idei preconcepute, e evident că el face o lovitură de stat în toată forma, el este acela care dă cetăţenilor exemplul dispreţului legilor; că el, cel chemat a le păzi, este cel dentăi care le calcă în picioare, dând astfel lumii întregi dreptul de a le călca asemenea. Revoluţiunea de sus, nelegiuirile de sus justifică revoluţiunea şi nelegiuirile de jos.

Dar să ne întoarcem de unde – am plecat.

Se poate ca noi să nu fi demonstrat îndeajuns de clar pentru inteligenţa redactorilor „Românului” infamiile comise cu ocazia acestor alegeri; se poate asemenea ca argumentarea noastră să nu fie concludentă pentru a dovedi că Adunările ce se vor convoca sunt legalmente incapabile de-a rezolva cestiunea revizuirii. Catolici fiind confraţii, le trebuie un edict al papei, maometani fiind, vor pasaje din Coran. dacă ceea ce noi zicem nu obligă pe „Românul” de – a – şi schimba opinia, ceea ce zice organul d-lui Dimitrie Brătianu, fratele ministrului prezident, va fi desigur un adevăr indiscutabil pentru confraţi, de vreme ce – la venirea acestui bărbat din Constantinopol – era privit ca unicul ce rămăsese credincios drapelului liberal, unicul care era cheia bolţii partidului.

Ei bine, d. Dimitrie Brătianu, indignat de candidaturile oficiale, a stigmatizat la Argeş purtarea ministeriului, adecă a frăţâne-său, declarând că „nu primeşte a reprezenta judeţul Argeş cu preţul candidaturii oficiale”.

Iar „Naţiunea” de la 5 mai cuprinde următorul memorabil pasaj:

S-a, zis de multe ori că Constituţiunea noastră a fost un compromis şi, plecând d’ aci, unii susţin că, împrejurările ce esistau la 1866 nemaiexistând astăzi, a sosit timpul d’ a modifica dispoziţiunile cari au fost rezultatul compromisului.

Nu suntem de această părere.

La popoarele libere Constituţiunile nu pot fi decât nişte compromise, căci trebuie să aibă în vedere toate interesele, atât acelea ale majorităţii cât şi ale minorităţii. La noi n-a fost, nici nu este cestiune de carte (decretate de guverne absolute ori de autocraţi ). Aci naţiunea, prin mandatarii săi speciali şi împreună cu tronul, îşi regulează legea legilor.

Este dar absolut ilegitimă o modificare constituţională ce s-ar face de un singur partid sau de-o coterie ce ar impune ţării pe mandatarii ei prin presiune şi ingerinţă electorală.

O asemenea revizuire a pactului fundamental ar constitui un act ilegal şi în contradicţiune cu principiele primordiale ale sistemului parlamentar şi constituţional întru – un stat democratic ca al nostru.

Prin urmare este datoria atât a opoziţiunii cât şi a adevăraţilor liberali d’ a nu se face complicii unei revizuiri constituţionale ce s-ar vota de o Cameră constituantă care nu reprezintă decât voinţa atotputernică a guvernului.

Coranul a vorbit.

O modificare a Constituţiei făcută de un singur partid e absolut ilegitimă. Ea ar fi un act ilegal.

E datoria adevăraţilor liberali de a nu se face complicii revizuirii. Nu poate fi cineva complice decât la crime.

E o crimă a revizui Constituţia în asemenea împrejurări.

Nu noi o zicem; d. Dumitru Brătianu, care fără ‘ndoială e un adevărat liberal, proclamat ca atare de „Românul”, este cel ce spune acestea.

Pe catolici [î]i convingem cu cuvintele papei, pe maometani cu Coranul. Oare confraţii de la „Românul” nu sunt obligaţi a da crezare cuvintelor „Naţiunii”? Cuvintelor fostului lor prezident de Cameră, fostului prezident de Consiliu, fratelui ilustru al ilustrului Ioan Brătianu? Da, după toată probabilitatea omenească vor da crezare şi minune ar fi dacă d. C.A. Rosetti nu s-ar convinge de puternicele cuvinte de mai sus: că ilegitimă, ilegală e o revizuire votată de o Cameră „care nu reprezintă decât voinţa atotputernică a guvernului”.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



APOSTOL MĂRGĂRIT – de Mihai Eminescu [5 mai 1883 ]

„Journal d’athčnes „ primeşte din Salonic ştirea că Apostol Mărgărit e pus în temniţă. Haina dare de seamă a organului grecesc e următoarea:

Faimosul Apostol Mărgărit, care şi-a câştigat o tristă notorietate speculând românismul, a fost adus în lanţuri din Monastir (Bitolia ) şi a fost internat imediat în închisoarea guvernului. Cuvântul exact pentru care acest renegat al elenismului a fost arestat şi întemniţat nu se ştie încă. Se zice cu toate astea că el însuşi ar fi provocat arestarea şi întemniţarea sa, pentru a amăgi cu mai multă dibăcie încă pe acei români cari, din Bucureşti, visează la românizarea greco – românilor (?!) din Macedonia şi pentru a obţine alte sume de bani. Se adaogă asemenea că se aşteaptă trimiterea a sume mari din Bucureşti, cari vor servi să cumpere autorităţile otomane pentru ca ele să elibereze pe acest cavaler de industrie.

Aflu asemenea din scrisori primite din Bitolia că acest îndrăzneţ speculator călătorea prin satele locuite de greco – români, le povestea sătenilor izbânzile românilor de la Plevna şi-i invita de-a alege câte-un băiat din fiece sat şi de a-l trimite la şcoala militară din Bucureşti. Terminându-şi studiile, aceşti tineri vor putea să se întoarcă în satele lor, unde se vor pune în capul concetăţenilor, pentru a-i conduce în război în contra turcilor (?!) cu scopul de-a uni Macedonia cu România (? !). dacă aceste informaţii sunt exacte, nu mai e îndoială că faimosul emisar, în loc de-a fi stricăcios elenismului, e şi mai stricăcios românilor, a căror bună credinţă o esploatează prin asemenea insanităţi.

 

Expresia de greco-român e atât de improprie ca şi afirmarea că iedul e fiul zimbrului. Nu există greco-român, precum nu există greco – spaniol sau greco – englez. Românii din triunghiul tracic sunt tot atât de români şi tot aşa de puţin greci ca cei din Maramureş de ex. E o viclenie comună a numi pe-un popor radical deosebit de cel grecesc ba grec vlahofon, ba greco-român, ba câte toate. Ca şi când cercetările unui Miklosich, Tomaschek, Thunmann şi alţii se pot escamota prin neadevăruri greceşti. Greco-român şi por’-de câine sunt combinaţii ibride de noţiuni diametral opuse şi au aceeaşi nuanţă de înţeles ironic. Ori e cineva grec, ori e român; una din două: amândouă deodată nu poate fi nimenea.

Dar articolul foii greceşti nu e, precum se poate vedea, decât o denunţare spre a ponegri pe Apostol Mărgărit în faţa autorităţilor otomane. Rolul de denunţător [î]l ia asupră – şi corespondentul din Salonic al foii greceşti, un rol pentru care nu invidiem pe greci, înclinaţi îndealmintrelea din natură la asemenea onorabilă ocupaţie.

Denunţarea, voind a fi vicleană, nu e decât absurdă.

A trimite băieţi la şcoală militară din Bucureşti şi a crea din ei cadre în contra turcilor pentru a uni Macedonia cu România e o aserţiune atât de încornorată încât nimeni nu e îndestul de simplu de-a o crede.

Dar a trimite băieţi în şcoala militară şi a face din ei ofiţeri cari să lupte alături cu turcii în contra grecilor, când acestora le-ar veni pofta să realizeze harta etnocratică a d-lui Paparrigopulos, iată o idee cu mult mai probabilă, pe care-o recomandăm tuturor macedoromânilor.

Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină între albaneji, turci şi macedoromâni, pentru a apăra patria lor tracică de apetiturile de cucerire din Atena.

Foaia afirmă despre Apostol Mărgărit că speculează românismul. dacă Mărgărit ar fi grec, am crede-o. Am crede că face acolo ceea ce un C.A. Rosetti face aci, la noi: speculă cu toate ideile şi cu toate sentimentele. Chiar numele etnic al poporului nostru e o marfă pentru acest venetic ce se vinde cu 20 de bani numărul. Dar Mărgărit fiind român, avem cuvânt a admite că e de bună credinţă.

Pentru noi nu există îndoială că acei cari fac pe spionii chiar gratis şi fără nici un interes, de vreme ce e în natura lor de-a o face, trebuie să-l fi denunţat în mod mincinos pe Mărgărit, inducând în eroare bună credinţa autorităţilor turceşti. Turcul, neâncrezător din cauza multelor nenorociri ce-au căzut asupra patriei lui, înclină lesene a se crede trădat, pe când adevăraţii, perpetuii, statornicii trădători ai Împărăţiei otomane au fost şi sunt pân-în ziua de azi, în cele mai multe cazuri grecii. Chiar ambasadori ai Porţii de naţionalitate greci au trădat fără mustrare de cuget interesele suveranului lor căruia-i depuseseră jurământ de credinţă.

Graeca fides nulla fides.

Românii Peninsulei Balcanice sunt cunoscuţi din evul mediu ca romaioctoni, ca esterminatori de greci. Pentru a fi ceea ce au fost părinţii lor n-au nevoie de alt decât să rămâie români. Cineva nu poate renega ceea ce nu-i al său; un român nu poate renega elenismul; el nu se poate decât lepăda de ceea ce nu numai nu e al său, dar e diametrul opus întregei lui naturi. Abia există în lume vreo deosebire mai mare decât între caracterul drept şi deschis al românului şi cel pervers şi parazitic al grecului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DUPĂ CE ILIE ŢEPELUŞ…”] – de Mihai Eminescu [5 mai 1883]

După ce Ilie Ţepeluş, Ion Pelin şi Vasile Bojoacă au demonstrat cu ghioagele plumbuite cetăţenilor din Galaţi că e bună revizuirea şi după, ce au spart opinia adversarului de ‘mpreună cu capul, „Românul” mai citeşte asupra celor stâlciţi moliftele mari de „ducă-se pe pustii”. Vorba ceea: unde-i doare pe ei, unde-i pipăie d. C.A. Rosetti?

După ce de la un capăt al ţării la celălalt s-a petrecut în aceste alegeri toate presiunile şi infamiile câte sunt numai cu putinţă, după ce lista de alegători n-a fost în cele mai multe judeţe decât o listă de funcţionari, după ce s-au introdus în liste oameni cari n-au dreptul de a vota, după ce, în ajunul alegerilor, s-au făcut nenumărate schimburi în funcţiuni numai pentru a obţine voturi în favorul guvernului, după ploaia de decoraţii, după bătăi şi schingiuiri, după ce în toată ţara secretul votului a fost o minciună şi alegerile s-au făcut în condiţii diametral opuse legilor în vigoare, încât cele mai multe sunt lovite de nulitate, după ce în sfârşit aceste alegeri n-au fost decât o lovitură de stat îndeplinită prin brutalitate şi corupţiune, „Românul” ne cântă că ţara s-a esprimat în libertate şi voieşte revizuirea:

Noi zicem că (colegiile I şi II) au voit s’ afirme că simt trebuinţa de a se întruni cu confraţii lor proprietari din este două colegii, fiindcă cunosc că este între dânşii deplină identitate în idei şi interese.

Se ‘nţelege.

La Suceava, unde din 166 de alegători 98 sunt funcţionari, interesele celor 68 de alegători independenţi şi ideile lor sunt identice cu a celor 98 de lefegii ai bugetului. La Râmnicul Vâlcii, unde din 34 de voturi obţinute de candidatul guvernului 27 erau ale lefegiilor, interesele şi ideile protejaţilor Simulescului sunt identice cu interesele proprietăţii istorice.

În realitate secretul loviturii de stat a d-lui Brătianu consistă într-aceea că a prefăcut într-o sumă de judeţe majoritatea alegătorilor în funcţionari, că logofătul Coate goale, individul cu patru clase primare şi un curs de violoncel, Caradaua vulgară e stăpânitoarea României moderne. Aceste clemente cari n-au nimic şi nu ştiu nimic, cari fug de muncă ca diavolul de tămâie, acestea constituie cadrele şi armata marei partide naţionale liberale.

A le asigura acestora stăpânirea deplină în România este scopul loviturii de stat. Un stat guvernat de Coate goale şi Zgârie – hârtie e însă un stat pierdut. Cinic, meschin vânător de cumul şi câştig, ilicit înlăuntru, slugarnic în afară, acest element al unei biurocraţii inepte, ignorante şi comune este nu numai rămăşiţa, dar totodată matca în care se puieşte cea mai stângace din toate formele de guvernământ: absolutismul.

Daca e vorba de vigoarea organică a unei comunităţi omeneşti, e mai bine ca aceasta să fie un trib de ciobani liberi, fără cultură, pururea gata de luptă, mai bine un trib de mulgători de iepe, cutreerând deşerturile, migrând de-a lungul râurilor, ademenit de constelaţiile de la amiazăzi, decât o turmă de oameni guvernată de un roi de coate goale în care paragrafii reglementelor traduse din franţuzeşte se bat în capete şi unde totul, demnitatea omului şi a statului, să atârne de judecata unui imens număr de cioclovine bugetare.

Da! O lovire de stat este; o lovire de stat executată de paraziţi în contra elementelor producătoare şi cu rădăcini în această ţară; o lovire făcută în interesul străinilor, cari se vor bucura văzându-ne de-a pururea condamnaţi a fi conduşi de Simuleşti, Chiriţopoli şi Cercheji; o lovire de stat în care Caradaua comună şi Seruriul comun va domni de mână cu Ilie Ţepeluş şi Ion Pelin; o lovire de stat impertinentă în jos, umilită şi linguşitoare în sus, lovirea de stat a ciocoiniciei speculante şi invidioase în contra tuturor elementelor libere şi producătoare ale acestei ţări.

Daca revizuirea se va face, libertatea s-a dus din România. Verba docent, exempla trahunt. Degeaba am mai predica evangelia libertăţii; nu va mai fi materialmente cu putinţă ca naturi independente şi întregi să poată sparge pătura de slugi ale guvernului, slugi cari, dacă ar îndrăzni să voteze în contra candidatului oficial vor fi imediat date afară, după cum zice Chiriţopol.

Şi caractere libere nemaiputând pătrunde, ele nu vor mai putea servi de prototip şi de exemplu purtării politice a poporului. Paguba produsă neatârnării caracterelor este însă atât de mare şi de esenţială încât n-am mai vedea nici un mijloc de a restitui această pierdere. Deja lumea îşi adaptează moravurile după virtuţi patente ca acelea ale unui P. Grădişteanu sau Costinescu! Îşi poate închipui cineva ce va fi când numai asemenea virtuţi în discompunere vor reprezenta cariatidele ce susţin bolta moralei şi demnităţii publice.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„CÂND OPOZIŢIUNEA…”] – de Mihai Eminescu [3 mai 1883]

Când opoziţiunea a ‘ncercat, în Senat şi în Cameră, să implore pe M. Sa Regele a garanta libertatea alegerilor ea a avut fără îndoială cuvânt. Ea ştia cu ce guvern are de-a face ţara, ştia că cetăţenii au să se aştepte din partea societăţii anonime nu numai la presiuni, ameninţări şi corupţie, ci la mai mult, la atentate asupra vieţii.

De la un capăt la altul al ţării furtul de bilete din urne, violarea secretului voturilor şi scrierea lor sub controlul agenţilor administrativi, bătăile şi încercările de ucidere au fost la ordinea zilei; nelegiuiri s-au comis începând de la ministrul prezident pân’la scriitoraşul din sat. Toată haita flămândă de indivizi cari nu ştiu a munci şi a căror unică speranţă este un guvern ignorant ca cel roşu, care să-i hrănească din buget, s-a zvârlit asupra ţării ca lupii în turma de oi; începând cu capitala şi sfârşind cu nordul estrem al ţării, pretutindeni presiuni, pretutindeni corupţie, pretutindeni nelegiuire.

Dar să ‘ncepem cu capitala şi cu judeţul Ilfov.

Deja la alegerea colegiului I pentru Cameră s-au început călcările făţişe de lege.

Alegerea a fost nulă, pentru că majoritatea e de 223 plus unul, adecă de 224, iar d. Câmpineanu a avut un vot mai puţin decum se cere.

Dar au votat pentru d. Câmpineanu oameni cari n-aveau dreptul.

Cel întâi, d. Eugeniu Stătescu. D-sa a votat în calitate de proprietar în comuna Baloteşti (plasa Snagov ). Acea proprietate de zestre nemaifiind a d-sale, nu mai putea vota în calitate de proprietar al unei moşii străine. Indignarea alegătorilor, văzând că însuşi ministrul justiţiei, consilierul M. Sale, fraudează legea c-un cinism nemaipomenit, a fost atât de mare încât din toate părţile răsună strigătul: „Afară, mişelule! Afară, neruşinatule !”.

Un alt alegător al d-lui Câmpineanu e d. Nicolae Gavril, alias Nicolake Chelu, samsar cunoscut din vremea afacerilor Mihălescu – warszawsky. Acest d. a avut o casă în Bucureşti, strada Belvedere; dar acea casă s-a espropriat de către Direcţiunea Căilor Ferate, a fost dărâmată şi locul e proprietatea statului.

În fine, cele trei voturi peste 220 ale d-lui Câmpineanu erau signalele de înec ale unei corăbii, ele aparţineau la trei miniştri: Aurelian, Stătescu, Câmpineanu însuşi.

La colegiul II de Ilfov pentru deputaţi alegătorii au protestat alegerea de la 22 aprilie, pe următoarele cuvinte:

Îndată după instalarea biuroului provizoriu, începându-se votarea pentru biuroul definitiv, secretul votului şi legalitatea operaţiunii au fost cu desăvârşire nimicite, fiindcă:

În loc de-a se scrie buletinele de către alegători, iar cei fără ştiinţă de carte să se adreseze altor alegători, de încredere, agenţii electorali îi trămitea într-o sală depărtată, unde este secretariatul general al primăriei, şi acolo scriitorii oficiali le scria buletinele de votare.

Alţi aginţi, violând asemenea secretul votului, ameninţau pe alegători şi le impuneau a le arăta buletinele, dându-le altele, scrise de mai ‘nainte.

La paravanele din sală agenţi turburători se instalaseră cu forţa, ca să poată ameninţa sau vorbi cu oricine voia să intre spre a-şi scrie votul.

După paravane agenţi poliţieneşti şi comunali făceau pe scriitorii permanenţi, notând pe cei ce-ar fi votat în contra candidaţilor oficiali şi scriind buletinele chiar celor ce ştiau scrie.

Cei cari au cutezat să ceară secretul votului, să garanteze conştiinţa alegătorilor, aceia au fost îmbrânciţi şi insultaţi.

În faţa acestora, mulţi din alegătorii liniştiţi s-au retras, coprinşi de indignare văzând că nu mai era o operaţiune demnă, serioasă, legală, ci o formalitate întristătoare.

În urma prezentării acestui protest, d-l Em. Pache Protopopescu a declarat că-şi retrage candidatura, deoarece votul nu era liber.

La colegiul al Iv-lea de Ilfov delegaţii au fost duşi nu ştim de cine ca nişte vite la tăiere, precum a zis-o d. C.A. Rosetti. D. Romul N. Opran a fost eliminat. Candidatura d-sale a fost retrasă, pentru ca să facă loc d-lui Filitis. Agenţi d-ai poliţiei se vedeau întruna printre delegaţi. În curtea primăriei doi domni, desigur nu ai opoziţiei, împărţeau parale delegaţilor după ce ieşeau din sala unde votaseră.

Astfel d. Filitis a fost numit deputat pentru că poliţia voia să-i plătească cele şase voturi cu care a contribuit în colegiul I.

La Galaţi sângele cetăţenilor a curs în ziua de 24, a votării colegiului III. Bâtele şi ghioagele plumbuite au fost singure libere să spargă capetele cetăţenilor şi să arunce spaima până în sânul familiilor în dimineaţa zilei de 24, zi neagră pentru alegerea colegiului III, bătăuşii înarmaţi cu ghioage plumbuite stâlceau pe cetăţeni în curtea localurilor de alegere, pe stradă şi chiar în domicilii, spărgându-le capul sub ochii agenţilor poliţiei, cari stăteau impasibili.

Şiroaie de sânge curgeau din capetele cetăţenilor şi în masă s-au dus alegătorii la primul procuror, arătându-i capetele. Toată noaptea de 24 spre 25 bătăuşii au cutrierat suburbiele cu ciomegele în mâini aruncând groază în cetăţeni.

Înşişi membrii biuroului definitiv de la secţiunea II, primind ameninţări, nu mai avură siguranţă a veni să-şi exercite misiunea a doua zi, la 25, şi suspendară votarea, cerând siguranţa vieţii de la autorităţile superioare.

Alegătorii erau secuestraţi de teroare pe la casele lor.

Urna ce conţinea buletinele zilei de 24, învelită în pânză şi acoperită de sigiliele alegătorilor, stătea sub paza sentinelelor. Bandele de bătăuşi rămaseră singure stăpâne pe situaţiune în ziua de 25. Atunci se făcu planul a se inventa un nou biurou nelegal; pe la orele 2 p.m. se votă fără control şi se proclamară nişte închipuiţi aleşi ai colegiului III.

Numele cetăţenilor cu deosebire stâlciţi de bătăuşi plătiţi sunt următoarele:

  1. Tudor Mihail are capul spart drept în creştet.
  2. Haralamb Dobrea are capul spart de şapte centimetre şi sângele-i curgea şiroaie.
  3. Tudor Mihăilescu are piciorul zdrobit şi umflat.
  4. Vasile Tudor are la spate şi picioare răni mai mari decât pumnul.
  5. Mihail Teodor este zdrobit la ureche şi umărul stâng al obrazului.
  6. Ştefan Ivan este stâlcit la spate şi mâni.
  7. Niculae Manoli, din Vadu Ungurului, e bătut în mod grav.
  8. Tachi Gănescu acoperit de răni şi vânătăi pe spate şi mâni.
  9. Comerciantul G.V. Radu a fost bătut de banda bătăuşilor şi hainele rupte bucăţi.
  10. D. Tudor Petrovici a fost bătut şi umplut de vânătăi de banda electorală. Numele capilor de bătăuşi până acum cunoscute sunt:
  11. Ilie Ţepeluş 2. Ioan Pelin 3. Vasile Bojoagă 4. Ştefan Căldăraru 5. Dimitrie Anagnosti 6. Gh. Ionescu 7. C. Cealăcu 8. Const. Radu (Mocanu ) 9. N. Tâmpeanu 10. Ştefan C. Râmniceanu 11. Ivanciu Gheorghiu.

La Râmnicul Vâlcii, încă înainte de alegeri, manifestul partidului liberal era iscălit de unsprezece persoane, din cari şase funcţionari, agenţi direcţi ai guvernului, şi doi membri din consiliul comunal ales de prefect.

Astfel funcţionarii şi agenţii direcţi ai guvernului ingerau prin manifeste de partid asupra alegătorilor supuşi administraţiunii lor. Neavând decât dreptul de-a vota a doua zi conform convingerii lor, ei se erijară în adversari politici ai administraţilor lor, de la cari primesc leafă.

Aci mijloacele cele mai mişeleşti se întrebuinţară numai să scoată din urnă deputaţii guvernamentali şi mai cu osebire pe cei doi cumnaţi ai Simulescului, d-nii I. Vilacrose şi dr. N. Măldărescu.

Toţi funcţionarii administrativi şi serviciul telegrafic chiar erau la dispoziţia d-lui I.Vilacrose; ore întregi şedea cu şeful staţiei închis la aparatul telegrafic, vorbind cu diferiţi alegători de la Drăgăşani Horez, Ocna; şi particulari cari veneau cu telegrame trebuiau s-aştepte până când isprăvea d. Vilacrose.

Dar Râmnicul Vâlcii, paşalâcul Simulescului, e terenul clasic al tuturor nelegiuirilor.

Acolo au fost scăzuţi fără voia lor la foncieră, pentru a fi declasaţi în colegiul II, oameni cu averi cunoscute, iar, ca compensaţiune pentru scoaterea adevăraţilor proprietari mari din colegiul I, autentici şi din vechime înscrişi în acel colegiu, s- au introdus o sumă de funcţionari ai prefecturii ce n-au decât 20 pân’la 30 de pogoane. Acolo, din majoritatea obţinută de d. dr. Măldărescu, care era de 34, 27 de inşi sunt funcţionari ai guvernului, încât în realitate d-sa n-a avut decât 7 voturi. Şi acest

D. doctor, cumnat Simulescului, va veni în Cameră să combată corupţiunea din colegiul I, introdusă de el însuşi.

 

Ce-au fost, asemenea, majorităţile în alegerile din judeţul Suceava? Colegiul I. 34 alegători, dintre care 31 funcţionari, 6 rude cu funcţii fără vot.

Colegiul II. 39 alegători, dintre care 17 funcţionari, 5 rude cu funcţii fără vot. Colegiul III. 93 alegători, dintre care 57 funcţionari.

Total 166 alegători, dintre cari 98 de funcţionari.

Scăzându-se numărul funcţionarilor din numărul total, rămân 68 alegători independenţi de administraţie şi de buget. Unde vorbesc ţifrele orice comentar este de prisos.

 

Proteste energice semnate de-o sumă de alegători au venit din Iaşi, din Giurgiu, din Bacău, din Brăila, din Craiova, de pretutindenea c-un cuvânt, în contra violaţiunii secretului votului, în contra ingerenţelor turbate ale agenţilor administrativi.

În judeţul Botoşani, la Curteşti, la Călineşti, la Deleni, la Botoşani, alegerile col. IV au fost violentate în mod nemaipomenit.

După ce două sate, Călineştii şi Grigoreştii, au votat în cea mai mare parte pe aceiaşi delegaţi, rămânând candidaţilor impuşi de subprefectură numai câţiva alegători, s-au furat din urnă voturile adevărate, s-au aruncat bilete false cu numele guvernamentale şi s-a făcut râs de adevăr! Aşa îs că delegaţilor votaţi de aproape unanimitatea alegătorilor nu ştim dacă le-a rămas un vot măcar!

123 de locuitori au protestat, trimiţând în reşedinţă 15 delegaţi cu protest iscălit de obştie! Ţăranii zic în suplică:

Voturile noastre, la alegerea de delegaţi la care am fost chemaţi în zilele de duminică şi de luni 10-11 aprilie curent, au fost furate din cutia de vot, în care au fost puse şi înlocuite cu altele, scoţându-se vicleneşte delegaţi pe care nici i-am visat, pe cari nu-i ştim, străini, venetici pe care nu-i voim.

Cu toţi, sute de oameni !, am votat într-un fel; şi din cutie apoi am văzut că iese altfel! Unul venea… şi punea, douăzeci de voturi pentru oamenii rămaşi acasă !

S-au luat voturile puse de noi şi s-au pus hârtii prefăcute, false !

La ce ne mai întreabă cari sunt dorinţele noastre, voinţele noastre în alegeri, când pe urmă se calcă în picioare şi se fură şi se pune în loc altele, mincinoase.

Nu voim să ne poarte ca boii! Suntem români şi cerem dreptate ca să nu ne-o facem şi singuri!

 

În fine punctul culminant al infamiei electorale ni se relatează din Romanaţi, acest brav judeţ care s-a purtat atât de bărbăteşte încât merită numele său de Roma nati (născuţi la Roma).

Administraţia, cu dări în judecată şi persecuţii neauzite, a crezut de cuviinţă să-şi atragă voturi pentru candidaţii ei. Tânărul St. Panait, cetăţean proprietar în oraşul Corabia, având vederi politice contrare guvernului, subprefectul plăşii Oltenii de Jos, Gr. Leoveanu, cu reşedinţa în Corabia, a crezut de cuviinţă să aresteze pe numitul, sub cuvânt că este condamnat la o amendă de 32 franci, şi să-l trimiţă la reşedinţa judeţului, în Caracal, distanţă de 40 kilometri pe jos, legat de gât şi mâini cu lanţuri, escortat de 2 călăraşi. Călăraşii au avut ordin să-l poarte prin toate comunele unde aveau hârtii de dat pe la primării, astfel că percursul a fost de peste 5 poştii.

Aceasta e chiar uvertura operei Pahod na Sibir!!

Pretinde-vor nişte Adunări alese în asemenea condiţiuni că sunt espresiunea adevărată a ţării? Constatăm că suntem în plină revoluţie de sus.

Condiţia de existenţă a unei societăţi omeneşti este paza legii pozitive.

Când în alte ţări ori în alţi timpi se calcă legea, totuşi se admite o ficţiune care să legitimeze călcarea.

Când romanii, după bătălia de la Cannae, au fost siliţi să înarmeze pe sclavi şi pe puşcăriaşi în contra lui Hannibal au zis, în cel mai suprem pericol pentru ţară, „să presupunem că aceşti oameni sunt liberi”, căci după lege numai cei liberi aveau dreptul de-a muri pentru patrie.

Fără nici un pericol, în timp de linişte internă şi externă, legea electorală, cu toate dispoziţiile ei penale, e luată în bătaie de joc de administraţia unei ţări întregi, de la ministrul de justiţie începând, pân’la cel din urmă zgârie – hârtie.

Dar călcarea de lege făţişă comisă de-o pătură de oameni în detrimentul ţării întregi e o stare permanentă de revoluţie.

Putrezit-au îndestul mărul acestei ţări pentru a cădea în poalele unei puteri străine? Face acest guvern lovitura sa de stat cu ucideri, intimidări şi corupţiune în folosul vreunui cuceritor?

Iată cestiunea ce ni se impune cu necesitate.

Precupeţi de hotare şi de sânge omenesc, samsari vânzători intereselor ţării cătră regele Stroussberg şi cătră toţi străinii, roşii pot afirma c-au adus ţara aceasta la apogeul corupţiunii, destrăbălării, orgiei guvernamentale.

Ave Caesar!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„E SĂTULĂ ŢARA DE VORBE…”] – de Mihai Eminescu [29 aprilie 1883]

E sătulă ţara de vorbe, de îmbogăţirea peste noapte a geşeftarilor prin răscumpărări şi cumul de corăbii pe uscat şi de canaluri între Cernavoda chiustenge, de imoralitatea erijată în titlu de merit pentru a guverna România; sătulă de îmbunătăţiri rele, cari nu au de scop decât perpetuarea la putere a unui partid de feneanţi şi de samsari ai intereselor publice.

Mai mult; toată lumea simte că schimbarea ce se propune legii electorale are un scop îndoit: întâi, de a distrage atenţiunea ţării de la cestiunea Dunării tocmai în momentul când s-au întrunit Comisiunea Europeană şi când se vorbeşte de nouă tratări ce s-ar fi început între Viena şi Bucureşti; al doilea, de-a nimici cele din urmă rămăşiţe de independenţă şi de control cari le mai dădeau alegerile pân’ acum.

Pân’ acum colegiul al Iv-lea şi al III-lea erau aproape pururea zestre guvernamentală; unul e condus la urnă de subprefecţi, celălalt de şefii gardei civice; colegiul al Ii-lea e asemenea espus presiunilor celor mai neruşinate şi tentaţiunilor imorale; cestiunea e deci a se nimici şi colegiul I, tăria a o mână de oameni independenţi cari mai au îndrăzneala de-a judeca singuri actele guvernului şi de-a împiedica uneori ca ţara să devie cu totul terenul de esploatare al străinătăţii, exercitată prin samsarii dinlăuntru.

Deşi dar, în împrejurări ordinare, orice guvern are majoritatea asigurată în urma nenumăratelor mijloace de influenţă de care dispune; deşi colegiul al Iv-lea şi al III-lea sunt aproape în totalitate guvernamentale, iar al Ii-lea devine cu înlesnire guvernamental; deşi existenţa colegiului I mai nu are un alt rol în ţara aceasta decât a face cu putinţă să pătrunză puţină lumină şi neatârnare de caracter în Parlamentul de maşini votatoare, guvernul actual nu se mulţumeşte cu atâta. Lui nu-i trebuie nici un control şi nici o opoziţie; vrea să dispuie în stăpân absolut, necontrolat de nimene, de buget, de Dunăre, de interese interne şi esterne; el vrea atotputernicia înlăuntru pentru a masca servilismul în afară.

Ziare franceze cari au dovedit că sunt bine informate în privinţa cestiunii Dunării, „Le Temps” între altele, ne-a spus curat că termenul de şase luni acordat de puteri pentru ratificarea Tractatului de la Londra nu e nimic alt decât timpul material pe care l-a cerut de la ele guvernul de samsari ce domneşte asupră-ne pentru ca în cursul acestei jumătăţi de an să ucidă colegiul I, să şteargă din legea electorală chiar posibilitatea unei reprezentaţiuni independente şi apoi să primească tot ce străinătatea va impune, cu un Parlament compus din cumularzi, păsuiţi şi funcţionari.

„Să treacă alegerile în cari vom şti a distrage atenţia tuturor prin cestiuni interioare; să obţinem majoritatea pentru revizuire şi va fi bună şi pentru Dunăre. Îngăduiţi-ne dar până vom amăgi ţara şi vom pune mâna pe ea şi – atunci să vedeţi ce slugi plecate va avea străinătatea în noi. Atunci vă dăm Dunărea, vă dăm poduri peste ea pentru traficul internaţional, plătite tot din sudoarea poporului nostru, vă dăm construcţii de canaluri de la Cernavoda la Chiustenge, vă dăm tot ce poftiţi.”

Iată limbajul pe care-l ţine guvernul în străinătate, iată pe ce mâni am ajuns. Toate agitaţiile, toată reforma constituţională nu e decât apucătura unor samsari ai intereselor ţării, cari ştiu să ameţească prin mizerii interne pe oamenii pe cari vor să-i înşele şi să-i păgubească.

E ca şi când un samsar, solicitând să cumpere moşia unui om, i-ar fi dat acestuia o doftorie drastică pentru ca, ameţit de tăieturile din lăuntru, să iscălească de nerăbdare şi de durere vânzarea.

Ei bine, toate acestea le-am pus în vederea alegătorilor; le-am spus să nu se uite în gura panglicarului ţarigrădean din Strada Doamnei, pentru care şi ţara aceasta şi poporul acesta şi interesele materiale şi morale ale românimii întregi nu sunt decât o marfă de vânzare, un obiect de speculă pentru a-şi îmbogăţi rudele şi partizanii, un obiect de trafic zilnic şi de câştig zilnic.

Nu vom zice că nimenea nu ne-a ascultat. Vom constata cu durere însă că – precum în judeţul Sucevii două treimi din alegătorii înscrişi în liste sunt funcţionarii plătiţi din buget – ţara întreagă geme sub o plasă complicată de interese ce atârnă de guvern şi de administraţie şi că în cele mai multe părţi nu mai poate rezista.

Nu mai poate, nu mai poate. Visul inoculat de acest venetic, cumpărătoarea en gros de conştiinţi, opinii şi caractere, au ajuns la un grad ce ne înspăimântă şi ne face a pierde speranţa în orice dezvoltare sănătoasă a poporului nostru.

În ce stare a ajuns bietul poporul nostru?

În colegiul I şi II sunt o sumă de oameni ce au procese cu statul. E natural. A cincea parte a teritoriului e a statului; el e vecinul de moşie al tuturor, toţi sunt vecinii lui de moşie. O sumă de oameni sunt arendaşii lui pentru proprietăţi mici şi mari. De aci o sumă de procese şi de tranzacţiuni de împăcare. Încheiarea acestor tranzacţiuni s-au suspendat pân-în preziua alegerilor. Acum sunt citaţi o sumă de oameni la administraţia Domeniilor spre a li se oferi… împăcarea şi a le cere în schimb… votul. Colegiul III e mânat de şefii de gardă civică şi votează pe plutoane şi în pas gimnastic pe candidaţii guvernului. În fine halul la care-a ajuns colegiul IV nu mai e de descris. Acela despre care s-ar crede că e cel mai luminat, fiind împrejurul capitalei, colegiul IV de Ilfov, n-a ales pe un sătean, nu pe d. Opran, care, dacă nu o altceva, e om cinstit cel puţin, a ales deputat pe un individ anume Toma Filitis. Ştie lumea cine e acest individ? Acesta e proprietarul care la 1864, mirosind că se va face împroprietărirea, le-a luat tuturor clăcaşilor de pe moşia sa pământurile ce le aveau în posesiune ereditară, iar la 2 mai a declarat că el nu are clăcaşi pe moşie.

Deşi Codul Caragea şi toate legiuirile ulterioare priveau pământul ţărănesc ca posesiune ereditară, inalinenabilă din familia săteanului, testată ultimogenitului, a fost cu putinţă ca acest om, însemnat de Dumnezeu cu ciungia, să escamoteze posesiunile ţăranilor. Nici un bulgăre din pământul muncit de ei în sute de ani nu li s-a dat; ţăranii de pe acea moşie sunt simpli salahori, espuşi condiţiilor oricât de grele, pentru că nu au razimul unui pământ propriu. Şi pe acest străin, pe acest spoliator fără de conştiinţă şi ruşine, l-au ales poliţia d-lui Radu Mihai în colegiul al Iv-lea de Ilfov!

Da, o minciună este colegiul IV, o minciună aţi făcut din alte două, o minciună, în fine voiţi să faceţi din colegiul I. Iată ce zice „Naţiunea” d-lui Dimitrie Brătianu în privinţa aceasta:

La colegiul al Iv-lea birourile sunt în toată ţara ale guvernului. Şi cum putea fi altfel? „Delegaţii au fost duşi, nu ştim de cine, ca nişte vite la tăiere „. Nu noi am zis-o, ci d. C. A. Rosetti şi avem dreptul a-l crede pe cuvânt.

În capitală d. Romul N. Opran a fost eliminat. Candidatura d-sale a fost retrasă pentru ca să facă loc d-lui Toma Filitis. Unii pretind că delegaţii ar fi cerut această schimbare. Neexactitate! Ce-i drept, o parte din ei cereau pe un sătean; dar dorinţa celor mari a fost altfel, Agenţi d-ai poliţiei se vedeau întruna printre ei. Recomandăm guvernului pentru o medalie mai cu seamă pe d. Christescu (agent al poliţiei secrete). D-sa a fost: aproape neîntrerupt la postul său.

Am mai văzut în curtea primăriei doi domni – desigur nu ai opoziţiei – care împărţeau parale delegaţilor după ce ieşeau din sala unde votaseră. Şi se mai miră d. Rosetti că, domnii candidaţi nu şi-au expus profesiunea de credinţă către delegaţi! Ce trebuinţă aveau să facă aceasta când aveau la îndemână argumente sunătoare pentru convingerea celor la care se adresau?

Partid liberal, lege liberală, alegeri libere !…

E invederat că, în asemenea stare de decadenţă, alegerile pentru Cameră nu puteau ieşi decât cum au ieşit.

De aceea facem apel încă o dată la colegiul I şi al Ii-lea pentru Senat. Patres conscripti! Părinţi înscrişi în analele şi documentele domneşti ale acestor ţări, părinţi ai patriei, aveţi îndurare de ţara voastră! Nu lăsaţi ca demagogia compusă din venetici şi din cavaleri de industrie să strivească cea din urmă rămăşiţă de libertate şi de neatârnare a acestui popor; nu lăsaţi ca un popor, azi încă liber, să nu mai fie mâni decât o turmă necuvântătoare mânată de poliţie şi de funcţionari; scăpaţi ceea ce mai este de scăpat: dreptul vostru de-a controla această companie anonimă de bandiţi care a pus mâna pe ţara voastră.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„E ÎNVEDERAT CĂ REFORMA ELECTORALĂ…”] – de Mihai Eminescu [23 aprilie 1883]

E învederat că reforma electorală, în favorul căreia s-a declarat în sfârşit şi d. Ioan Brătianu, nu tinde la alta decât a pune sufrajul întreg în mâna armatei sale de funcţionari şi de a face ca suflet de om în ţara asta să nu mai poate trăi decât graţie acestei hidre improductive cu zeci de mii de capete care se numeşte mecanism guvernamental.

D.C.A. Rosetti însuşi se plângea mai deunăzi că aşteptăm totul de la guvern, nimic de la iniţiativa proprie.

Guvernul, zicea acum câteva luni „Românul”, devine un fel de maşină pneumatică care absoarbe toate puterile vii ale naţiunii şi nu lasă loc la nici o dezvoltare individuală, la nici o iniţiativă liberă. Este natural ca într-o asemenea stare de lucruri să se vorbească în orice moment şi la orice ocaziune de vizirat. Nici nu poate un şef de guvernământ să fie altfel decât atotputinte. Chiar fără voia sa, el este silit să aibă înrâuriri pretutindenea, căci toate instituţiunile, de orice natură, depind de dânsul.

Dar ce însemnează desfiinţarea colegiului I decât a pune la dispoziţia guvernului până şi acea mână de oameni cari n- au nevoie să ceară nimic de la el, de vreme ce cultura şi averea lor [î]i face neatârnaţi?

Numărul funcţionarilor a crescut din nefericire sub guvernul liberal în progresiune geometrică.

Numai atomizarea comunelor rurale a făcut că, unde odinioară era un primar, sunt azi patru, unde era un scriitor sunt opt.

Răscumpărarea drumurilor de fier şi luarea Regiei din partea statului a ‘nmulţit cu zecile de mii – după mărturisirea d-lui Brătianu însuşi – funcţiunile dependente direct de la stat.

S-au luat de la străini şi s-au dat la români, zice d. Brătianu. Aşa este, nimeni n-o contestă.

Dar oare asta să fie cestiunea principală?

Lăsând la o parte drumurile de fier, cari, dacă azi lucrează cu pagubă, se speră că odinioară cel puţin vor lucra cu câştig, restul de funcţionari de la Regie şi de la alte resorturi sunt oameni a căror activitate – oricât de onorabilă ar fi – este improductivă. Putea-va cineva să numească „producţiune” Regia de ex., a cărei unică activitate consistă în a înzeci preţul tutunului de la mâna producătorului pân-la mâna consumatorului? Ei bine, iată mii de oameni cărora Dumnezeu le-a dat musculatură pentru ca, mişcând-o să producă muncă mecanică, cărora le-a dat creier, pentru ca, mişcându-l, să producă muncă intelectuală şi cari n-au altă treabă pe pământ decât ca, printr-o organizaţie foarte complicată şi cu o sumă de resorturi, să scumpească în mod artificial tutunul.

Daca această sumă de oameni luaţi unul câte unul ar face toţi astronomie bunăoară, ştiinţă care şi ea, în puritatea ei, e improductivă, totuşi ţara aceasta ar fi cu mult mai folosită. Echivalentul de muncă fizică care întreţine suma aceasta de oameni s-ar traduce în ei într-un echivalent de muncă intelectuală, fără folos imediat, dar desigur mai preţioasă şi mai esenţială decât… scumpirea tutunului.

Şi dacă întrebăm cine ţine în spinare această sumă de oameni care nu ne face nici măcar bucuria de-a contribui prin lucrarea ei intelectuală la ridicarea nivelului de cultură a poporului nostru, vom trebui să răspundem neapărat: Cine alt decât producătorul mare şi cel mic, ţăranul mare şi cel mic, asupra cărora se răsfrâng în linia din urmă toate greutăţile sociale.

Şi apoi se mai miră cineva că amândouă clasele de producători, proprietarul mare şi ţăranul, dau îndărăt, că li se substituie străinii, cari îşi fixează în imobile averile făcute prin cămătărie, că ţara întreagă ameninţă a se împărţi în două mari grupuri de oameni: funcţionari români şi proprietari străini?

Cum să poată fi altfel când statul însuşi este acela care tinde a detrage pe român de la orice muncă serioasă şi productivă, când pentru fiece absolvent a patru clase primare există directorate de bancă şi sinecure publice bine plătite, când guvernul este acela care favorizează coruperea oamenilor prin crearea de posturi bugetare din ce în ce mai numeroase?

Pe lângă armata permanentă, care, din cauza relei noastre situaţii internaţionale, cată să fie mare în raport cu puterea noastră economică şi consumă 40% a bugetului ordinar, cheltuiţi în mod improductiv, d. Brătianu tinde parecă a preface şi restul ţării într-o armată de funcţionari salariaţi şi votatori în care să se ‘nregimenteze toată suflarea omenească.

Cine ştie ce curat maşinală e activitatea imensei majorităţi a celor ce zgârie hârtie şi cine ţine seamă de faptul că orice lucrară maşinală şi improductivă tâmpeşte pe oameni nu se va mira de aerul de secături pe care-l are aproape toată generaţia noastră guvernantă. Mintea unor asemenea nenorociţi degenerează precum ar degenera musculatura unui om care ar şedea toată viaţa în pat. Moleşirea instrumentului intelectual, lenea de-a gândi proprie tuturor biurocraţiilor şi, ca rezultat final, incapacitatea de-a munci în mod productiv, iată rolul atotputerniciei statului precum o visează d-nii roşii.

Şi nu e de ajuns puterea monopolizatoare care o are deja statul până azi; d. Brătianu mai tinde a absorbi şi a majoriza pe de-a pururea şi puţinele elemente independente din colegiul I, cari, de rău de bine, ne-au dat pân – acuma pe oamenii serioşi şi c-o erudiţie mai solidă şi a căror dezinteresare e garantată pân-la un grad oarecare prin neatârnarea lor economică.

Daca privim cum soarele, mişcând uriaşul său corp arzător, trimite enorme cantităţi de căldură şi lumină universului, cum acea căldură absorbită de aer se preface în vânturi, absorbită de suprafaţa mării se preface în nouri şi ploaie, absorbită de uscat se preface în păduri şi câmpii înfloritoare, în viaţă şi mişcare, vom vedea că esenţa proprie a universului văzut e mişcarea, e munca.

De aceea, tot ce se mişcă şi munceşte se dezvoltă, tot ce nu munceşte degenerează.

Statul român numai, ca o escepţie de la regula universală, pare a fi acea curioasă instituţie care vrea să monopolizeze totul şi să ia oamenilor orice motiv de mişcare şi de muncă, dând fiecărui absolvent a patru clase primare câte-o ţâţă a bugetului ca răsplată pentru perpetua înşirare de slove negre pe hârtie albă.

Pentru a realiza pe deplin acest ideal vrea revizuirea Constituţiei şi legii electorale, iar, pentru a face presiune asupra alegătorilor, ministrul prezident se coboară însuşi la rolul de agitator, de unde ne fericeşte cu cele mai curioase teorii asupra istoriei române sau a dreptului român vechi, pe cari le cunoaşte atât de bine ca şi pe-ale Chinei.

La Ateneu, înconjurat de sute de lefegii cari nădăjduiesc întru d-sa, nu s-a sfiit a calomnia pe adversarii săi politici. Despre Lahovăreşti a zis de ex. că n-au tradiţii în ţară, că nu cunosc ţara nefiind de la descălecare. Ca şi când Brătienii ar fi din zilele lui Radu Negru! Măsura simţului istoric şi a tradiţiilor d-lui Brătianu este prefacerea mormântului lui Mircea I în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului. Cu asemenea antecedente d. Brătianu este desigur cel din urmă care – ar avea dreptul de-a vorbi de tradiţii.

Iar, pentru a dovedi că se razimă pe elemente independente, d-sa citează trista figură a prinţului Dimitrie Ghica:

„Esprim în faţa lumii, înaintea d-voastră, omagiele mele principelui Dimitrie Ghica, care la toate ocaziunile cele mari a uitat de unde vine, care e clasa din care iese, cari – i sunt amicii de inimă, şi a dat totdeuna concursul său acolo unde-a văzut că un interes mare naţional e în joc şi poate fi în pericol”.

La această laudă adusă celui ce cumulează lefuri de 35 000 pe an vom cita ca răspuns câteva pasaje din „Românul” d- lui I.C. Brătianu pentru a ilustra proverbul latin: Tempora mutantur et nos mutamur in illis.

Guvernul Golescu – brătianu a angajat afacerea (Stroussberg).

Guvernul Dumitru Ghica – boerescu a efectuat-o, a subscris contractul, a dat afacerea…

Ei sunt cei cari au compromis afacerea şi, pe lângă dânsa, încă şi ceea ce cu nici un preţ nu trebuiau să compromiţă, precum au făcut cu faimoasele două chei cari trebuiau să ţie închisă lada cu averea ţării prin Jacques, prin Brandt, prin renumitul Ambron, prin trăznitoarele epistole puse în dosar, prin manoperele d-lui Boerescu şi prin faimoasele raporturi duble, unul public ş’ altul secret, al. d-lui Văcărescu…

Ce se cuvine d-lor miniştri Dumitru Ghica, Boerescu ş.c.l. sub adiministrarea cărora s-au făcut mişeliile în traseuri, în proiecte, în planuri, în construcţiune şi în toate celelalte uriaşe şi ruşinoase hoţii atât de bine cunoscute şi dureros plătite de ţară? („Românul”, 24 şi 25 aprilie 1875).

…D. Boerescu, ministru, deputat şi membru al mai multor societăţi financiare şi comerciale; d. Dumitru Ghica, deputat, preşedinte al Camerei şi-n acelaşi timp preşedinte al consiliului de administrare la Societatea Bleichroder?

Ce fel? D. Dumitru Ghica, preşedinte al Camerei şi-n acelaşi timp preşedinte al Societăţii Bleichroder, care ne-a ‘nşelat şi ne stoarce mereu la milioane, şi d. Boerescu găseşte că aceasta este cu totul corect? („Românul”, 8 iuniu 1875).

Judecat după şirurile de mai sus ale „Românului” prinţul Dumitru Ghica îşi dă concursul acolo unde… se fac mişelii, uriaşe şi ruşinoase hoţii, el prezidă Societatea Bleichroder, care ne-a ‘nşelat, cu – un cuvânt el e oriunde… „un interes mare naţional e în joc şi poate fi în pericol”.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„D. C.A. ROSETTI A REÎNCEPUT…”] – de Mihai Eminescu [16 aprilie 1883]

D.C.A.Rosetti a reînceput să scrie în „Românul”, de astă dată cu multă nervozitate şi c-un zel aproape febril. Ne pare rău că pentru asemenea escitaţiuni nervoase nu avem alt mijloc de recomandat decât gheaţă, gheaţa rece a reflecţiunii şi a neîncrederii. În numărul de azi al „Românului”, d-sa, revenind la utopia sa revizionistă, ne spune că colegiul I ar câştiga foarte mult primind pe al Ii-lea în sânul său, l-ar mobiliza şi l-ar lumina şi alte lucruri de soiul acesta. Am avut cu toate astea onoarea a spune d-lui C.A. Rosetti că cultură şi moralitate nu se improvizează în întruniri electorale, ci se câştigă prin muncă necontenită, prin necontenită absorbţiune de adevăruri ce privesc natura în genere şi inteligenţa omenească îndeosebi şi că misiunea de-a lumina poate să şi-o aproprieze d-sa, care are nenorocire de-a învăţa pe oameni lucruri ce sigur nu le pricepe, dar noi aşteptăm această lumină şi această moralizare de la timp, de la şcoală, de la capetele eminente pe cari poporul nostru va fi în stare a le produce din sânul său, nu însă de la combinaţiuni legislative şi electorale, oricât de ingenioase ar fi ele.

Dar în genere curioasă rămâne toată maniera sa de-a vedea, precum şi săriturile sale sofistice. Ieri încă colegiul I era coruptibil, azi el e cel mai patriot şi cel mai moral şi se face apel la el de-a ridica la sine şi de-a moraliza şi celelalte colegii.

Colegiul I e corupt, zicea d-sa. Dar, pentru ca să-l moralizeze, d-sa nu trimite în el pe oameni cari ar fi obţinut doctoratul sau licenţa în vreo ramură de ştiinţă şi de la cari s-ar putea spera că ar aduce lumină în colegiu, nu, ci împinge în el pe ţărani, lipsiţi de învăţătură, cu 600 de lei venit anual adică elemente mai sărace, mai puţin luminate şi desigur mai coruptibile decât cele actuale. D-sa e acela care are rarul curaj de a zice: „Colegiu corupt, alege – mă pe mine şi pe-ai mei, pentru ca noi – rezultaţi din corupţiunea ta – să te moralizăm desfiinţându-te „. Aceasta e o mare insolenţă spusă oamenilor celor mai neatârnaţi din ţară şi celor cari au posibilitatea măcar a unei culturi înalte, dar d. C.A. Rosetti cunoaşte regula lui Machiavelli: „Cine vrea să-şale lumea, să n-o ia subţire, ci gros, ca să-i ia ochii”.

Şi foarte gros a luat-o d. C.A. Rosetti, împreună cu d. Brătianu. Cititorul ar face bine să ne dea crezare şi să ştie că toată revizuirea aceasta e un moft pus la ordinea zilei pentru a escita pe de-o parte patimele mulţimii, pe de alta susceptibilitatea claselor culte, pentru a vârî ura şi discordia între fiii unei şi aceleiaşi ţări şi a întuneca conştiinţa noastră în cestiunea Dunării. Revizuire se zice, Dunăre se ‘nţelege; lege electorală se zice, Polonie se ‘nţelege.

Oare n-am văzut apărând în „Românul”, ca din senin, acum în preziua alegerilor, cestiunea unui canal Cernavoda chiustenge? Cu toate acestea lucrul e foarte simplu. Nu e vorba numai de-a se da preponderanţă unei puteri vecine asupra Dunării noastre; nu, e vorba chiar de a-i asigura această preponderanţă, creând pentru negoţul ei o anume gură a Dunării, din banii noştri, din sudoarea aceluiaşi ţăran pe care d. C.A. Rosetti se preface a-l iubi atât. Pe când ţara întreagă e răscolită de patimi escitate în mod artificial, ceea ce se tratează în acest moment şi ceea ce se precupeţeşte e Dunărea. Comedia revizionismului, cu păpuşile ei şi cu panglicarii ei politici, e în faţă scenii; îndărătul acestei scene se pierde Dunărea. De mult ziarele din Paris ne-a spus-o aceasta; termenul de şase luni pentru ratificarea Tractatului de la Londra nu e nimic alt decât termenul cerut pentru a face alegeri în România, a ameţi ţara cu cestiuni interne de-o asprime socială, încât asupra intereselor sale imediate alegătorul să piarză cu totul din ochi interesul cel mare al suveranităţii statului român pe Dunărea sa.

Dar revizuirea nu este solicitată în mod serios?

Ba foarte serios, numai în mod incidental. Odată Dunărea pierdută, odată vasalitatea în afară stabilită, trebuie stabilită şi vasalitatea din lăuntru. Când, în urma sacrificării suveranităţii noastre în afară, guvernul din Bucureşti n-ar mai fi decât delegaţiunea unei puteri străine… în Polonia, şi Corpul electoral trebuie lucrat şi împărţit astfel încât opoziţie să nu mai fie cu putinţă. Deja trei din colegii sunt aproape pururea guvernamentale; toate trebuiesc guvernamentalizate. dacă până în ziua de azi se mai aflau în colegiul I resurse pururea puternice pentru a determina înclinaţiunile şi declinaţiunile politicei noastre esterioare e vorba acum ca acest colegiu să se desfiinţeze şi ca busola politică a guvernului vasal s-arate pururea spre nord – vest.

Iată firele cari mişcă păpuşăria. Şi nu e opinia noastră aceasta, ci opinia foilor bine informate din Franţa şi în fine părerea sferelor diplomatice. În străinătate s-au promis totul… după alegeri, de vreme ce guvernul vrea ca aceste alegeri să fie cele din urmă, să fie mormântul tuturor alegerilor adevărate.

Se vede că arta de-a guverna e în România sinonimă cu arta de-a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice, pentru a amputa una câte una bucăţile vii ale ţării. Şi buni chirurgi sunt în privinţa aceasta cei doi părinţi ai demagogiei noastre, anarhistul din Strada Doamnei şi autoritarul de la Florica. Dar la toate tiradele neuropatice – se ştie că

D. C.A. Rosetti sufere de ameţeli, cum a spus-o la Ateneu – răspundem în mod constant: Nu credem că mai credeţi în ceva!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„PRIN DISCURSUL ŢINUT LA ATENEU…”] – de Mihai Eminescu [14 aprilie 1883]

Prin discursul ţinut la Ateneu d. C.A. Rosetti a continuat a afirma că colegiile superioare sunt coruptibile din cauza micului număr; că se fac întregiri, se speculează voturile ş.a.m.d. Nu noi vom fi aceia cari să contestăm cu desăvârşire aceasta, căci pădure fără de uscături nu se poate. Oratorul de la Ateneu cată să fi cunoscând pe amicii săi politici din colegiul I şi să fi ştiind, în calitate de fost staroste, cam ce fel de deprinderi şi ce spirit negustoresc vor fi adus şi în colegiul I, al proprietăţii istorice, oamenii banului şi ai diferenţei, odinioară stărostiţi de d-sa, după ce ei au cumpărat moşii. Cât despre trecut şi de oamenii cari au rămas din trecut, d. C.A. Rosetti însuşi nu va tăgădui că, dacă aceştia nu s-ar fi distins prin nimic alt, prin caracter neatârnat şi prin dezinteresare în afacerile publice s-au distins desigur.

Şi tocmai la elementele acestea şi la cele asimilate lor ne adresăm noi şi solicităm în toate zilele de la ele ca, în numele libertăţii şi intereselor acestui popor întreg, să nu renunţe la sfera lor de influenţă politică şi socială la care Constituţia le dă un drept; să nu facă ca votul lor cel dezinteresat să cază în aceeaşi urnă, să aibă aceeaşi valoare şi aceeaşi greutate cu votul oricărui venetic, oricărui negustor de vorbe, oricărui politician de meserie.

De şase sute de ani – am zis – viaţa României e legată de proprietatea istorică, de proprietari istorici. De şase sute de ani aceştia, în timpi de cădere, aproape numai ei au ţinut sus ideea statului şi a naţionalităţii române. Respectul de sine, dispreţul, poate naiv, dar justificat în contra înnoiturilor străine au făcut cu putinţă ca poporul să se redeştepte din somnul de o sută de ani, somn care s-a început când cel din urmă din Basarabi au căzut pe eşafod şi care s-a sfârşit abia în secolul nostru.

Da! Familiile vechi sunt menite a se stinge, pentru că n-a vrut Dumnezeu ca un copac al pădurilor sale să crească până la cer. Da! în locul stejarului secular stejarul cel tânăr se – nalţă în sus – neam vine şi neam trece – aceasta e legenda veacurilor. Dar nu e indiferent pentru un popor ce răsare în locul stejarului, nu [e] indiferent când plante parazite, oricât de trecătoare ar fi ele, îşi înfig rădăcinile în trunchi şi ajung mai repede sus decât stejarul. Nu e indiferent pentru un popor cărui principiu se datorează ridicarea unui om în mijlocul lui: dacă ea se datoreşte tăriei, curajului, energiei – tot atâtea numiri diverse pentru principiul puterii de muncă şi pentru bărbăţie – sau dacă ea se datorează speculei, apucăturilor, instinctelor feline şi oarecum femeieşti ale omenirii. Nu e indiferent pentru viaţa unui popor ca, în loc de stejar, să răsară slabul şi pururea de vânt legănatul mesteacăn. Nu e indiferent dacă cei ce se ridică au sau nu rădăcini adânci în pământul ţării. Nu e, c-un cuvânt, indiferent dacă soarta unei ţări e condusă de oamenii ei proprii sau de aristocraţia diferenţelor de preţ şi diferenţelor de opinii, de aristocraţia cursului de bursă şi a limbuţiei.

De aceea credem a putea afirma că în colegiul I se află încă, cât timp nu ştim, multe elemente independente, dezinteresate, având cultura necesară şi timpul necesar de a se ocupa cu controlul afacerilor ţării, şi că aceste elemente nu trebuiesc să renunţe cu nici un preţ la dreptul pe care li-l dă Constituţia de a exercita un asemenea control. Şi fiindcă onor. d.

C.A. Rosetti citează pe d. George Cantacuzino, care ar fi având mai multe moşii decât toţi proprietarii la un loc, zicem şi noi: Da! n-ar exista nici un inconvenient dacă d. George Cantacuzino ar intra de-a dreptul în Senat, fără a mai fi ales de cineva, şi nu e nimenea în ţara aceasta care n-ar avea încredere în exactitatea şi în corectitudinea cu care d. George Cantacuzino ar exercita acest control asupra afacerilor ţării, cari, întru cât sunt publice, sunt şi ale sale. Singurul principiu care s-ar opune unui asemenea fapt este principiul de stat, că legile nu se fac pentru persoane – luate individual – ci pentru grupuri de persoane şi grupuri de interese.

Cazurile de coruptibilitate pe cari ni le citează d. C.A. Rosetti nu probează nimic. Excepţiuni au existat totdauna. Pot fi şi în acest colegiu oameni cari ‘şi speculează voturile; dar nu credem că în genere se face aceasta. Şi, în adevăr, am văzut în trecut că atotputernicia unui guvern ar fi în ţara aceasta absolută, gardele d-lui Serurie şi delegaţii subprefecţilor ar alege pururea pe toţi favoriţii guvernului eventual dacă n-ar exista acest colegiu întâi, singurul capabil de a rezista, chiar în contra elementelor sale proprii.

Proba ce s-a dat cu ocazia revizuirii art. 7 e îndeajuns, credem, a dovedi greutatea şi direcţia de mişcare a acestui colegiu, căci suntem aproape siguri că, dacă el n-ar fi existat, nu numai categoriile Costinescu, ci toţi străinii ar fi azi cetăţeni români.

Dar să lăsăm aceste adevăruri generale, pe care d. C.A. Rosetti le combate cu îndărătnicie, voind a arăta că albul e negru şi negrul e alb. Dacă nu admite ceea ce zicem mai sus nu cunoaşte istoria ţării ce pretinde că e a sa şi nu voieşte să vază adevărul. C-un om însă care nu vrea să vază, discuţiunea e aproape de prisos.

Vom face numai o comparaţie, pe care-o vor înţelege toţi. O roată care se ‘nvârteşte împrejurul axei sale descrie de ex. o cale de un metru pe secundă, însă o cale ce se-ntoarce în sine însăşi, încât, pentru a constata câtă distanţă ar fi parcurs în linie dreaptă, am trebui să măsurăm circumferinţa roţii şi s-o multiplicăm aceasta cu numărul secundelor. Un alt corp împins înainte să zicem că ar face asemenea un metru pe secundă. La roată nu vedem distanţa ce ar fi parcurs-o; la un corp împins o vedem. Tot aşa e cu coruptibilitatea d-sale. Ea e mai mare în colegiul III şi al Iv-lea, dar – vorba noastră – se ‘nvârteşte în cercul ei strâmt şi, dac – am vedea de câte ori se ‘nvârteşte, am observa că distanţa ce-ar parcurge e mult mai lungă decât acea pe care a parcurs-o celălalt corp a cărui împingere a costat oarecare muncă.

Pe un alegător din colegiul I [î]l corupi împingându-l cu făgăduinţa că pui pe nepotu – său în slujbă. Un nepot prost – o salba dracului – mai mult într-o funcţie a statului. Numărul lor e legiune, căci nu e singura cale a nepotismului.

Tot atât de lesne corupi o mie de oameni învârtindu-i cu vorba că n-o să-i iai o zi la gardă ori la alte prestaţiuni.

Cestiunea principală nu este asta. Cestiunea e ca omul de stat care dirige să aibă bunul simţ de a se servi cât se poate de puţin de asemenea mijloace, de a se feri chiar cu totul de ele.

Iar coruptibilitatea în sine şi ca rău constant atârnă cu totul de alte împrejurări: atârnă de adâncimea culturii, de valoarea pe care oamenii o dau adevărului recunoscut. Coruptibilitatea de moravuri şi superficialitatea de educaţie merg aproape mână ‘n mână.

Figura cu roata, împrumutată mecanicei, ne dă ocazia de-a repeta un adevăr foarte vechi: nici o lege electorală, nici o constituţie, nici o punere la cale omenească nu e capabilă să ridice în mod spontan treapta de cultură în care se află un popor, precum nici o vorbă, nici un volum scris nu e în stare a înmulţi puterea unui copil. Acest spor nu se câştigă decât prin muncă. O muncă crescând în progresiune mică, dar continuă, va spori puterile copilului la maximul posibil; o muncă intelectuală, crescând asemenea în progresiune, va spori cultura unui popor la maximul ei şi prin aceasta capacitatea lui de a înţelege interesele publice. Dar pentru aceasta trebuie timp, una la mână; economie de forţe, două la mână.

Cine însă cheltuieşte forţele naţionale pentru a întreţine cu ele clase întregi de Caradale şi de Serurii, de oameni improductivi, incapabili de muncă şi avizaţi la buget şi la favori guvernamentale, acela nu poate pretinde să aibă ce cheltui pentru cultura poporului său.

Blocul de marmură din care – ai tăiat un satir nu mai e bun să tai din el pe Minerva.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ÎN MAREA ÎNTRUNIRE…”] – de Mihai Eminescu [7 aprilie 1883]

În marea întrunire a opoziţiunii unite care s-a ţinut la Iaşi d. G. Vernescu a atras atenţiune culegiului I şi al II[-lea] asupra unui pericol social pe care tagma patriotică ar voi să-l evoce din senin: le-ar conveni adecă dumnealor o nouă cestiune rurală, o nouă împroprietărire.

Pentru a explica starea înapoiată în care se află ţăranul, d. C.A. Rosetti nu recurge la cauzele patente şi cari scot ochii orişicui; nu acuză bugetul cheltuielilor urcat cu 40% de câţiva ani, pentru a hrăni pe toţi nevolnicii intelectuali şi fizici ai partidului său; d-sa nu înţelege că, dacă pensii reversibile se mănâncă, dacă hârtii Stroussberg se cumpără cu preţ îndoit, dacă Costineştii se-nţolesc şi Caradale huzuresc de bine, dacă Cernavodă – chiustenge se plăteşte cu preţ întreit pentru ca rudele sale să aibă de unde se ‘mbogăţi, toate lucrurile acestea trebuiesc plătite la urma urmelor cu ‘n echivalent de muncă fizică a cuiva, în ultima linie a ţăranului. D-sa nu binevoieşte a înţelege că ceea ce bat la tălpi hoţii d-lui Dimitrie Brătianu cari merită puşcăria şi gheşeftarii ce merită carantina, amicii a căror lăcomie d. Ioan Brătianu a declarat a n-o mai putea sătura, trebuie să corespunză undeva în această ţară cu sudoarea reală, cu încordarea reală de braţe a unui creştin uitat de Dumnezeu; că clasa de hoituri improductive din care face parte şi d-sa ca negustor de vorbe şi pomanagiu al bugetului trebuie hrănită de cineva şi că acel cineva îşi înjumătăţeşte pâinea copiilor pentru a o împărţi cu feneanţi cum e d-sa şi cu alte lifte. Nu înţelege că ţăranul nostru e tot cel de acum trei – zeci de ani, dar că sarcinele lui a devenit de douăzeci de ori mai mari numai pentru a ţinea cu îmbielşugare toată demagogia lacomă, necinstită şi leneşă care-l încunjură. Nu ‘nţelege că, pentru a încălţa vitele, trebuie să muncească oamenii şi să renunţe, sub formele cele mai diferite de dări directe şi indirecte, la cea mai mare parte din produsul muncii lor, precum au arătat-o aceasta d. A.V. Millo, condei cu condei, prin bugetul ce-a făcut în studiul său economiei oricărui sătean. Toată sarcina socială a parveniţilor roşii, a miilor de cumularzi improductivi, e purtată de cineva şi această sarcină enormă nu poate rămâne fără influenţă asupra traiului zilnic al omului din popor, ci se traduce între cei patru pereţi ai lui sub formă de lipsă şi de datorii.

Creier plin de utopii şi lipsit de orice cunoştinţe exacte, politicianul oriental nu poate să ‘nţeleagă că e absolut cu neputinţă ca nevoia ţăranului să se nască din raportul între proprietatea rurală care recurge la munca lui şi între munca rurală, care recurge asemenea în mod inevitabil la proprietate; că raportul firesc dintre aceste două trebuie să fie, prin chiar natura lucrurilor, echitabil şi că starea rea a ţăranului nu poate fi atribuită decât cheltuielilor improductive ale tagmei roşii, ale statului, precum şi clasei numeroase de ignoranţi şi de leneşi cari constituie elementele partidului guvernant.

În loc de a căuta cauza mizeriei acolo unde ea este în adevăr văzută de medici şi statistici: în drumuri de fier ce nu-şi produc cheltuielile, în armata prea numeroasă, în lenea proletariatului intelectual cu patru clase primare, în organizaţia factice, c-un aparat costisitor şi netrebnic, în administraţia Simuleştilor, în roiurile cosmopolite cari-au năpădit ca locustele, tratând ţara ca pe-o America şi poporul ca pe pieile – roşii; în loc de a căuta cauzele mizeriei în relele ce le-a adus pe capul ţării veneticii lipsiţi de orice sentiment de religie şi de patriotism precum e d-sa, în loc de a le vedea toate cum sunt, îi convenea a o căuta unde nu e: în raporturi de proprietate şi de posesiune rurală.

Iar mai trebuie o împroprietărire acestui om care n-are o palmă de pământ sub soarele ţării şi care trăieşte din pomenele bugetului. Proprietarii sunt, se ‘nţelege, de vină, pentru că nu insultă poporul lor românesc oferindu-i pământ de pomană, ci-l cred destul de vrednic şi destul de onorabil pentru a plăti c-o parte mică a produsului capitalul de pământ ce-l ia pe seama lui.

D. C.A. Rosetti ar voi ca întreg poporul să ajungă în starea de-a produce acea silă morală ce d-sa o produce ca pomanagiu; ca nimeni să nu mai trăiască din munca şi virtutea lui de bărbat, ci toată lumea să ceară panem et circenses, să devie parazită ca cămătarii şi negustorii de vorbe ce-l înconjură.

Anul trecut ţăranii inundaseră Bucureştii spre a cere pământ. Camera a ales o comisiune însărcinată a cerceta plângerile lor, compusă din d-nii G. Vernescu, Aurelian, Cantilli, P. Carp şi Lecca. Ancheta făcută de acea comisiune a constatat că ţăranii fuseseră instigaţi… de primari, notari, subprefecţi, agenţi fiscali, de toţi aceşti paraziţi cari – i sug măduva din oase, să vie la Bucureşti, să ceară, nu pământ de la stat, ci pe proprietăţile private. Li s-a spus că… tata Ruset făgăduieşte asemenea lucru, din avutul altora, se ‘nţelege, căci dintru ale sale nu le-ar da decât pe „Doamne – aşteaptă „ şi cinstita ieşire a părului prin căciulă. Tata Ruset? Om care n-a ştiut a da la ai săi o creştere utilă şi cum se cuvine şi care pretinde a da creştere unui popor întreg!

Cumcă aceasta este ţinta d-lui C.A.Rosetti şi cumcă nu i-ar displăcea o continuă regulare a proprietăţii din 15 în 15 ani şi o continuă confuziune între al meu ş’ al tău ne-o dovedeşte foaia redijată de discipolii, de copiii sufletului său: „Dacia viitoare”. De acord cu bătrânul demagog cosmopolit, pe care ne-a succes de a-l dezbrăca de coaja sa naţionale în care se gera de mai român decât un Basarab băştinaş, această tinerime neagă patria, negă naţionalitatea, familia, averea, religia; cheamă pe vagabonzii din toată lumea să ‘mpărţească aci ceea ce nu e al lor, pământul smuls pas cu pas de străbuni prin dezrădăcinare de păduri seculare şi apărat cu sângele lor cel mai bun şi mai nobil. Capitalul enorm de energie naţională cheltuit pentru a preface înfiorătoarele pustietăţi ale avarilor în pământ românesc e după dumnealor bun de aruncat în apă; noi am fost squaterii şi pionierii, nobilele Caradale sunt numai bune să moştenească. Iată ideea măreaţă pe care-o reprezintă tata Ruset, împreună cu acea tinerime care ţine pe ţară atâtea zeci de mii de chile de grâu pe an şi care pretinde a reprezenta viitorul ţării când caută a semăna cu panglicarul ţărigrădean din Strada Doamnei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„TOATE PROTESTAŢIUNILE GUVERNULUI…”] – de Mihai Eminescu [1 aprilie 1883]

Toate protestaţiunile guvernului şi foilor sale în cestiunea Dunării nu sunt decât făţărnicii. Am arătat că, încă acum doi ani, „Românul” declarase în numele guvernului că e la timp şi cu cale de-a concede Austriei Comisiunea Mixtă, prezidenţia permanentă şi votul preponderant. În urma zgomotului ridicat de foile opoziţiunii guvernul s-a hotărât să urmeze aceeaşi politică sub alte aparenţe: d. Dim. Sturza nu e decât continuatorul fidel al politicei d-lui Boerescu, şi a face toate concesiile este de pe acum hotărârea statornică a cabinetului.

Protestaţiunile din cei din urmă timpi nu sunt decât pur şi simplu reclame electorale. Odată alegerile terminate în favorul guvernului, el nu va mai găsi nici o piedică în cale pentru a admite în întregul lor stipulaţiunile Tractatului de la Londra.

Alegători din colegiul I şi al Ii-lea! Ştiţi care e meritul pentru care aţi fost acoperiţi cu decoraţii? Acel merit e să alegeţi deputaţi cari să primească fără discuţie cesiunea Dunării române în mâni străine. Precum trădarea de tron e înălţată şi decorată, astăzi meritul de căpetenie pe care guvernul nostru [î]l răsplăteşte este trădarea de ţară.

Mai mult; diplomaţia însăşi [î]i dă guvernului nostru acest termen, care se acordă condamnaţilor la moarte, şi nu va face paşii definitivi pentru obţinerea concesiunilor decât după ce alegerile vor fi terminate, majoritatea asigurată.

Cine se mai îndoieşte despre aceasta n-are decât să citească depeşa din Londra pe care-o reproducem aci. Iată în adevăr ce i se depeşează ziarului „Le Temps” de către corespondentul său:

Conform cu informaţiunile mele precedente, lord Grandville a fost însărcinat din partea Conferenţei Dunării de- a notifica statelor riverane deciziunile Conferenţei şi de-a face pe lângă România demersuri amicale, dar stăruitoare, pentru a o determina să adere la deciziunile reuniunii europene.

Notificarea adresată statelor riverane s-a făcut acum zece zile. Cât despre demersurile ce privesc România – demersuri ce trebuiesc sprijinite colectiv de cătră toate puterile – ele au fost amânate în comună înţelegere pentru şase săptămâni, adecă până după alegerile pentru Parlamentul român cari vor avea loc. Motivul acestei amânări este că puterile, dorind pe d’o parte de a nu aduce un element străin de agitaţiune în dezbaterile electorale, judecă pe de altă parte că e preferabil de-a aştepta, pentru a lucra pe cale diplomatică, ca puterile guvernamentale şi legislative să fie definitiv constituite, după cum va fi rezultatul nouălor alegeri.

Din sorginte autorizată aflu că reprezentantul României a mulţumit plenipotenţiarului francez din conferenţă pentru modificările aduse proiectului primitiv al Comisiunii Europene şi a căror iniţiativă el a luat-o.

De acord cu depeşa de mai sus, „Le Temps” scrie:

Se ştie că Conferenţa, despărţindu – se, a lăsat un termen deschis de şase luni pentru ratificarea Tractatului de la Londra şi a protocoalelor ce-i sunt anexate; totodată i-a lăsat prezidentului facultatea de-a o convoca pentr-o ultimă dată, spre a împlini această formalitate. Aceste deciziuni au fost inspirate de ideea curtenitoare de-a rezerva României un mijloc pentru a reintra în concertul european. „Times” crede a şti că lord Grandville nu va uza de această facultate înaintea espirării termenului semestrial şi, dacă până în acel moment adeziunea României nu va fi sosit la Foreign – office, conferenţa se va reuni de drept şi va sancţiona rezoluţiunile sale precedente, cu toată abstenţiunea guvernului român. „Times” atribuie guvernului român intenţia de-a se strecura, din afacere făcând distincţie între Tractatul de la Londra şi anexele lui. Dar ziarul englez observă cu drept cuvânt că această distingere e inadmisibilă în practică, pentru că adoptarea reglementului care-a insituit Comisiunea Mixtă formează tocmai unul din articolele Tractatului. Evenimentele vor da probabil dreptate, previziunile lordului Granville şi sfârşitul agitaţiunilor electorale va aduce fără îndoială în Regatul dunărean o apreciare mai justă a cestiunii; demersul pe care l-a făcut ministrul României la Londra, după instigaţiunea guvernului său, spre a mulţumi reprezentanţilor noştri din Conferenţă pentru modificaţiunile introduse după iniţiativa lor în proiectul primitiv al Comisiunii permite în adevăr să sperăm că cabinetul din Bucureşti, scăpat de toate preocupaţiunile străine (electorale !), va da cea mai deplină dreptate operei diplomaţiei europene.

Înaintea şi în timpul alegerilor publicul e dar prevenit de-a nu crede absolut nimic din toate protestaţiunile foilor guvernamentale întru cât vor privi cestiunea Dunării.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ORICÂTE MERITE ŞI-AR ATRIBUI…”] – de Mihai Eminescu [30 martie 1883]

Oricâte merite şi-ar atribui roşii în politica interioară şi esterioară, totuşi nu vor putea tăgădui şi nici tăgăduiesc un lucru care absoarbe toată valoarea laudelor şi veracitatea protestărilor de patriotism. Acest lucru e: corupţiunea adâncă a oamenilor din cari partidul se compune. Corupţiunea aceasta e şi publică şi privată; şi forul şi căminele sunt priveliştea ei. Vieţile private ale marei majorităţi a roşiilor – escepţiunile confirmă regula – sunt incalificabile din punctul de vedere al ideilor abituale de morală ale poporului nostru; vieţile lor publice sunt de o lipsă de scrupul şi de cuviinţă precum nu se mai află în nici o parte a lumii. E numai natural ca, într-o ţară centralizată cum e a noastră, toată lumea să se resimtă de moravurile odioase ale tagmei şi putrejunea, pornită din sfere guvernamentale şi legiuitoare, să se ‘ntinză ca o boală contagioasă asupra poporului întreg.

Azi nu mai e om, de orice temperament şi de orice opinie ar fi, care să ‘ndrăznească a pune la îndoială acest adevăr neesceptând pe înşişi capii partidului.

Singur d. Ioan Brătianu simte că acest rău fundamental [î]l face imposibil pe el şi pe ai săi în opinia ţării. E de mirat lucru, însă nici un teren al vieţii publice n-a rămas nepângărit de apucăturile comune ale acestei plebe de sus. Începând cu Cozia, locul de repaos al celui mai mare Domn al Ţării Româneşti, prefăcut în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului, nu cunoaştem instituţie a cării esenţă şi raţiune de-a fi n-ar fi fost dezonorată de aceşti oameni.

La palat se numeşte în bătaie de joc adiutant regal un erou de la 11 februarie şi de la Ploieşti; funcţiunile cele mai însemnate din armată se ocupă, asemenea în bătaie de joc, de fevruarişti, pentru a insufla se vede oştirii întregi spiritul de onoare şi de fidelitate care-a domnit în acea noapte; prezident în Cameră e asemenea un fevruarist, căruia nu i-ar încredinţa cineva păzirea unui pui de găină, necum a intereselor unei ţări; deputaţii guvernului în fine sunt recrutaţi din tot ce e mai ignorant şi mai puţin moral în ţară.

O împrejurare desigur curioasă e că nimenea nu tăgăduieşte starea de decadenţă în care se află partidul, nici ei singuri.

Nu vorbim aci de ceea ce-a declarat d. Dimitrie Brătianu, despre hoţii ce merită puşcăria şi gheşeftarii ce merită carantina; nu de ceea ce-a declarat d. Ioan Brătianu însuşi, în Senat, că nu mai poate sătura poftele nesăţioase ale amicilor săi politici; afirmări pe cât de cunoscute pe atât de adevărată.

Nu de asta vorbim numai.

Nu e unul dintre ei, oricât de mic şi de nerod, care c-un zâmbet triumfător să nu declare că aşa este; că, în adevăr, moralmente – imposibili sunt roşii, dar că tocmai într – această consistă spiritul lor politic. Omul care s-ar zbate din răsputeri în contra unei asemenea morale şi a unei asemenea maniere de a vedea nu e decât pur şi simplu un om… mărginit. C-o zâmbire ironică, cum n-o găsim decât în încăperile poliţiei, la inocenţele californiane prinse în flagrant delict cu degetele în buzunarele altora, ci esprimă această convingere de atât timp şi cu atâta stăruinţa încât ea a început a pătrunde până şi în spirite pe deplin corecte ale unor oameni ce n-au a-şi imputa nimic.

Astfel un deputat, din cei mai scrupuloşi în toate afacerile, ba chiar în toate nimicurile vieţii sale publice şi private, ne zicea într-un rând următoarele:

Ce să-i faci! Natura omenească e natură omenească. În faza în care – am intrat nu mai întrebăm dacă cutare sau cutare fură. Cestiunea onestităţii e secundară în viaţa publică de azi şi, la dreptul vorbind, onest nu e decât cel ce e născut astfel. Dar averile acestea, ce nu sunt nici moştenite, nici muncite, ci făcute peste noapte şi din nimic, sunt furate într-un chip sau într-altul; dar societatea lor privată în care se perândează reciproc într-o absurdă promiscuitate, e o societate profund imorală? Dar partidul nu consistă decât din virtuţi în discompunere cari neînsănătoşesc ţara? Ei şi? E cu putinţă ca aceşti oameni să se regenereze? Fără îndoială nu. Ei nu pot decât să degenereze fizic, precum au degenerat moraliceşte, şi anume în copiii şi nepoţii lor, cari, de nu vor ajunge a umplea temniţile, desigur se vor stinge în institute de alienaţie şi în spitaluri. Dar pe cât timp aceste elemente există la lumina soarelui, oricât de rele ar fi, oricât de înjosite – ceea ce nimeni nu contestă – ele au o raţiune a lor de a fi şi trebuie să ţinem seamă de ele.

Aceasta era părerea unui om cu totul sincer şi dezinteresat. Cu atât mai mult e politica unui om nesincer ca d. Ioan Brătianu. D-sa e pe deplin convins de putrejunea morală a partidului, că nu e cu putinţă imaginaţiune care să descrie instinctele brutale şi vicioase ale tagmei, că nu se află preot care să poată atinge cu vorba adâncul mişeliei lor, nu moralist care să poată ghici substanţa sperjură din care sunt compuse aceste hoituri cu asemănare de om. Căci, în adevăr, ruşine i-ar fi oricărui om c-o umbră de scrupul ca, după ce-au călcat, la 11 fevruarie, un jurământ de onoare de două ori depus, să se mai îndese în fruntea afacerilor ţării; ruşine unui altuia ca, după ce s-au îmbogăţit prin specule, să-şi lase nevasta şi copiii, cu cari trăise în sărăcie, pentru a se înhăita cu curtizane; ruşine unui al treilea de-a ocupa înalte demnităţi, de-o importanţă morală eminentă, când viaţa sa conzistă din tranzacţii zilnice cu devergondajul. Dar roşii par a nu cunoaşte ruşinea. De-o corupţiune atât de naivă sunt încât li-i silă de fiinţa lor proprie când o văd reprodusă în exemplare analoage şi mai toţi dintre ei înfundă cu copiii lor institutele statului, pentru a scăpa cât de curând şi a nu le mai duce grija.

Ei bine, le ştie acestea d. Ioan Brătianu şi cu toate astea îşi zice:

„Daca n-ar exista asemenea oameni deşertăciunea mea s-ar fi putut urca atât de sus într-o ţară serioasă? Aceşti oameni [î]mi sunt trebuincioşi. Eu le dau ce vor, ei îmi dau ceea ce-mi trebuie: o poziţie şi un renume nemeritat. Suntem chit. Oameni cu scrupule morale, naturi de elită cari gândesc ce nu numai a face altora rău, dar a vieţui chiar implică deja o vină, a căror instincte sunt corecte ca cumpăna cu care se cântăresc piesele de aur, asemenea naturi nu-mi trebuiesc. Ceafa groasă de mucenic îngrăşat a lui Warszawsky, iată ce-mi trebuie mie. Înainte cu ei”.

D. Brătianu nu înţelege că regimul sub care trăieşte un popor nu poate continua a fi o imposibilitate morală. Ţinta d- sale politică este aşadar de a merge înainte cu aceste elemente cari, moralmente imposibile şi intelectual sterpe, au devenit cu toate astea atât de puternice, prin chiar activitatea d-sale, încât o luptă în contra lor prezintă rizicul de a fi pierdută.

D.C.A. Rosetti simte acelaşi lucru, dar soluţiunea problemului este alta pentru d-sa. Fără îndoială vede că aceste elemente sunt imposibile – cel mai imposibil dintre toţi d-sa însuşi. Cu toate acestea, vrând – nevrând, cultura a făcut oarecare progres în ţară; cu simple mofturi ca luarea Transilvaniei nu se mai pot lua ochii nimărui. Fiindcă însă tot sistemul de idei abituale de morală şi de onestitate ale poporului nostru e diametral opus actelor şi purtării roşiilor, d-sa îşi propune de- a săpa teoretic însuşi fundamentele moralei şi pentru aceasta găseşte un sprijin în tinerimea aceea care, la Paris, îşi culege preceptele la Mabille.

Morala cuviinţei, după aceşti domnişori, e un moft; altruismul e tot. Faptele omeneşti şi cugetele lor nu sunt nici bune nici rele; ele sunt moralmente indiferente. Pozitiv morale sunt cele altruiste. Cineva poate avea cele mai negre vicii; pe cât timp e alturist e om cum se cade. Venus vulgivaga, dacă e altruiste, chiar foarte altruistă, e o femeie din… societate. Patriotism şi naţionalitate sunt nişte mofturi. Nu există decât apăsători şi apăsaţi, din cari cei dentăi trebuiesc nimiciţi, cei din urmă ridicaţi. E indiferent cine locuieşte în România. Dar mongoli, dar zuluşi, lucrul nu are absolut nici o importanţă. Toată lumea trebuie convertită la altruism prin mijloace ca împărţirea averilor, ca poliandria şi poligamia ş.a.m.d. Cam aceste sunt principiile „Daciei viitoare” şi ale roiului de tineri ce vor ferici în curând ţara cu prezenţa lor. Precum există acide în stare a discompune orice corp organic, astfel există negaţiuni capabile a nimici întreg complexul de idei abituale ale unui popor şi, precum totdauna orice descompunere produce o mişcare iregulară, tot astfel aceste idei, culese din moralul Mabilului, rod adânc rădăcinele chiar ale vieţii noastre publice. Se negă patria, se negă naţionalitatea, se negă familia, averea, tot ce dă conzistenţă unui organism politic – şi asta este ceea ce vrea d. C.A. Rosetti. Căci numai atunci când elementele viitorului vor fi şi mai perverse decât roşii aceştia devin posibili, devin comparaţi cu anarhiştii şi nihiliştii, oameni de ordine, o societate oricât de rea, dar tot nu aşa de rea ca deplina anarhie şi deplinul desfrâu. Decât comunism mai bine cezarism, îşi va zice fiecine şi prin cezarism, la care tinde acum d. Brătianu se susţine orice guvern abil care va şti să sperie lumea ca umbra roşie a Comunei universale.

Astfel, unul dintr-o direcţie, altul din cealaltă, sapă încet pe sub pământ toate temeliile istoriei şi statului român, ca doi săpători de mine cari, pornind din direcţiuni opuse, încep a auzi întreolaltă târnăcoapele cu cari minează. Ţinta comună a amânduror, de-o ştiu sau de n-o ştiu, este la urma urmelor nimicirea naţionalităţii române.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„SE ‘NŢELEGE CĂ, DUPĂ MANIFESTUL…”] – de Mihai Eminescu [25 martie 1883]

Se ‘nţelege că, după manifestul partidului roşu, publicat în Monitorul- fundescu, toate în ţara aceasta merg strună şi de minune, încât dacă le-ar da cineva crezare, România s-ar fi aflând în apogeul fericirii şi al gloriei. Cel ce bunăoară nu vede că am pierdut mii de oameni pe câmpul de luptă, obţinând drept unic rezultat cedarea Basarabiei, că azi, când ţara e independentă şi fostul voievod rege, se cere ca o târzie compensaţie a recunoaşterii acestor titluri Dunărea romană; cine nu observă că, în acelaş timp în care politicianii se îmbogăţesc, toate clasele acestui popor, de la Vlădică pân-la opincă, dau îndărăt, acela nu poate decât să aplaude la toate laudele pe cari partidul roşu, cu cunoscutul său esces de modestie, şi le aduce singur prin acel manifest.

Oricât am face din acest act obiectul cercetărilor noastre amănunţite, nu vom găsi nimic nou, afară doar de unele nume iscălite sub dânsul, pe cari ne obicinuiserăm a le vedea într-altă parte, dar pe cari le întâlnim alături cu. onor. Costinescu. Aceleaşi glorificări vechi şi de atâtea ori răsturnate a faptelor partidului, aceleaşi acuzări neadevărate ori nedrepte la adresa opoziţiei, c-un cuvânt un act cârpit din petece de reviste insipide ale ,.Românului”, lipite cu platitudinea abituală a acestor oameni pe cât de lipsiţi de talent pe atât de insinuanţi în vorbe şi de incapabili de adevăr.

Astfel emancipare economică se numeşte de ex. răscumpărarea hârtiilor Stroussberg făcută c-un preţ îndoit decum se cotau, un fapt care afară de îmbogăţirea a o sumă de patrioţi prin joc de bursă n-a avut alt rezultat decât sporirea enormă a capitalului datoriei publice.

Tot în rândul emancipării economice se trece răscumpărarea liniei Cernavoda chiustenge, plătită de trei ori pe atâta pe cât face şi decum ceruse societatea engleză din capul locului. Se vorbeşte, desigur pentru oamenii din provincie, de-un port la mare pe care l-am fi având, adecă tot de aşa – numitul port de la Chiustenge care, pentru toate spiritele cunoscătoare, nu există pân’ acum decât în fantazia scriitorilor „Românului”.

În fine vine o polemică lungă la adresa opoziţiei, cu privire la legea electorală în care iar nu se face decât a se repeta toate neadevărurile zise şi rezise pân’ acum. Se vorbeşte şi aci despre lesniciunea cu care s-ar fi corumpând colegiile superioare restrânse, ca şi când rezultatele pe cari ni le-a dat sufrajul universal în cele din urmă alegeri comunale, adecă abţinerea absolută a imensei majorităţi a alegătorilor şi participarea la ele numai a politicianilor şi gardelor civice, nu ne-ar fi dat un tablou fidel şi o idee exactă despre mizeria şi servilitatea unor alegeri făcute în asemenea condiţiuni. Sofismele spuse deja de d. C.A. Rosetti în articolele sale asupra acestei cestiuni se repetă pentru nu ştim a câta oară, ca şi când realitatea, adecă practicarea reformei în alegerile ce-au avut loc n-ar fi dovedit că guvernamentali şi numai guvernamentali pot ieşi din urne şi că la urma – urmelor lupta se reduce în asemenea caz la intrigile din chiar partidul roşu, la certe meschine dintre Serurie şi Sarkez. Sarkez şi Serurie, la apostrofe comune şi înjurături de uliţă între gheşeftari căpătuiţi şi cei cari caută a se căpătui. Alegerile comunale din Bucureşti, cari au umplut consiliul cu capete de post şi oameni de facem-treburi, de tot ce marele oraş are pe de o parte mai mărginit, pe de alta mai puţin onest, membrii comitetului central roşu nu sunt în stare a le considera ca o adevărată şi sângeroasă dezminţire la teoria demagogică a d-lui C.A. Rosetti că colegii numeroase ar fi dând reprezentanţi mai buni.

Se ‘nţelege cumcă ceea ce vede toată lumea, scopul şi esenţa acestei reforme, nu numai că nu e mărturisită, ci se tăgăduieşte chiar. Întărirea sistemului parlamentar o numesc dumnealor, când în realitate reforma nu-nsemnează decât punerea întregului corp electoral la dispoziţia d-lui Ioan Brătianu, pentru ca să facă cu dânsul orice va pofti.

Am văzut deja cum d. Brătianu, pentru a se menţine cu orice preţ la putere, pune pe rând mâna pe toate ramurile administraţiei publice, numind pretutindenea în frunte creaturile sale. Astfel am văzut cum plecarea regelui n-a servit decât pentru a-i pune în mână armata întreagă, în care azi deosebiţii Pilaţi au cele mai mari roluri. Pentru a da asalt ultimelor rămăşiţe de independenţă a alegătorilor din colegiul I şi II am văzut plouând pe capetele lor nevinovate sute şi iar sute de decoraţii; depreciarea unui semn public de onoare i s-a părut d-lui I. Brătianu un preţ foarte ieften când e vorba ca, prin ultima lovitură dată organizării noastre, să-şi cumpere absolutismul său politic.

Iar absolutismul său politic nu se pune deloc la cale pentru a realiza vreo mare idee de care căpăţânele strâmte ale roşiilor nici nu sunt capabile, ci numai pentru a menţine pe de-a pururea o bandă de esploatatori în posesiunea resurselor statului. Al doilea imperiu în Franţa s-a servit în adevăr cu elemente incalificabile, dar totuşi nu se poate tăgădui că guvernul avea şi în afară şi în lăuntru mari idei. În nimic nu va semăna guvernul personal al d-lui Brătianu cu acela al lui Napoleon III decât în corupţiunea şi în înjosirea elementelor sale guvernamentale.

Faţă cu guvernele econoame, modeste, harnice ale Domnilor români de la 1821-1857, faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Vodă Cuza se va ‘ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol îngăduitorul, a doua ediţie a domniei fanarioţilor. Înjosirea de caracter şi linguşirea slugoilor pe cari d. Brătianu i-a ridicat va fi singurul titlu de recomandare; orice merit, orice mişcare onestă a inimei şi a conştiinţei, orice virtute care dă vieţii publice energie şi claritate va fi proscrisă din mijlocul acestor oameni de rând, atât de rând precum numai infecţiunea proverbială a Orientului i-a putut produce.

Ave Cesar!

Când citim manifestul acestui comitet central ceea ce ne mai izbeşte este că o seamă dintre membri sunt oameni cari au dovedit o mare înclinare la întreprinderi financiare hazardate, cari să-i facă a se îmbogăţi repede şi fără muncă. Văzând în frunte pe fondatori de-ai Creditului Mobiliar, pe antreprenori de-ai armatei, pe advocaţi ai statului etc., ne putem închipui ce teren al negrei specule şi al jocului de bursă va fi România dacă d. Brătianu va izbuti să ajungă la îngenunchearea deplină a acestei nefericite ţări.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



„PESTER LLOYD” ŞI ROMÂNII DIN TRANSILVANIA – de Mihai Eminescu [23 martie 1883]

Cititorul ce-ar binevoi a se uita din nou la numărul „Timpului” de sâmbătă 13 martie va vedea că, dacă am fi fost profeţi, tot n-am fi putut cita mai exact pasajele acele din circulara excelenţei sale d-lui Miron Românul cari vor servi presei ungureşti ca denunţări şi ca puncte de acuzaţie. În articolul lui „Pester Lloyd” pe care-l reproducem mai la vale se va vedea că pasajele a căror enunţare din partea mitropolitului am reprobat-o noi sunt exact aceleaşi cu cari foaia maghiară scoate ochii românilor.

Însă această foaie e cunoscută ca oficioasă, inspiraţiunile ei se datoresc unor sorginţi din sferele guvernamentale ale Ungariei. Păstrându-ne intenţia de-a răspunde la articolul foii oficioase, dăm de astădată apostrofele ei ca o probă cât de mult rău se poate face unui popor întreg prin câteva şiruri necumpănite şi inexacte, cum poziţia oficială pe care-o ocupă Escelenţa Sa dă unor neadevăruri o greutate pe care nici un fel de faptă şi nici un fel de discurs din timpul adunărilor populare n-o justifică. „Pildele rele molipsind datinele cele bune” am văzut şi pe P. S. Sa Episcopul Aradului urmând exemplul dat în Sibii şi creându-se, din senin şi din nimic, un pretext de persecuţie în contra aspiraţiunilor legitime ale poporului român.

Deducţiunile pe cari „Pester Lloyd” le face din circulara mitropolitului, punerea în paralelă a cuvintelor prelatului cu pasaje şi espresiuni din „Telegraful” -Fundescu bunăoară, un pamflet cotidian fără nici o responsabilitate morală sau politică, va dovedi Î. P. S. Sale că chiar dac’ ar fi voit să oprească clerul de la întruniri, conform vreunui ordin ministerial, ar fi avut dreptul s-o facă ca autoritate ecleziastică supremă; dar că nu trebuia, pentru a-şi motiva ordinul circular fără umbră de adevăr, pus[ă ] în suspiciune legitimitatea cererilor credincioşilor săi. Considerente atât de lipsite de temei încât scriitorii maghiari înşişi, pentru a le da măcar aerul unei probabilităţi, sunt nevoiţi a le documenta prin citaţiuni din „Telegraful” -Fundescu ori din alte foi, mai bine scrise poate, dar despre cari se ştie că enunţările lor nu angajează nici o sferă politică şi pe nici un bărbat politic.

Lăsăm să urmeze articolul, rezervându-ne a-l comenta în alt rând.

Meetingurile române din Transilvania au produs o mişcare care, de ce merge, de ce atinge cercuri mai întinse, mişcare ce merită cu atât mai mult atenţiunea generală cu cât stă în legătură cu aspiraţiuni foarte caracteristice. Motivul manifest şi imediat al acestor adunări ale românilor transilvăneni e precum se ştie discuţiunea în Dietă asupra proiectului de lege privitor la şcoalele secundare. Conducătorilor românilor nu le era de ajuns că mitropolitul, în numele bisericii sale, a făcut obiecţiuni înaintea Parlamentului în contra acestui proiect de lege; nu, pe lângă aceasta mai trebuiau şi manifestaţiuni „spontane „ ale „voinţei poporului”, cari să dea acelui protest o putere şi o eficacitate deosebită. Şi-n adevăr! dacă e vorba să relevăm repejunea şi preciziunea cu care s-au înscenat meetingurile române din Braşău, Sibiiu, Deva, Cluj, Turda, Cahalm, Făgăraş şi din alte locuri, cei ce le-a pus la cale merită desigur toată lauda. Din aceasta putem deduce învăţământul important că acest popor se dirige de cătră conducătorii Lui după voinţa şi intenţia lor c-o lesniciune care ne pune pe gânduri. Alta e însă intenţiunea ce este a realiza prin aceste adunări demonstrative.

Discursurile şi rezoluţiunile precum şi personajele determinante din aceste meetinguri nu ne lasă nici o îndoială că avem a face cu un nou tour de force al dacoromanismului. Pentru a ne da această probă de putere proiectul de lege al şcoalelor secundare a fost un pretext numai; resortul veritabil e mânuit de alte puteri cu nişte scopuri foarte îndepărtate. În mijlocul certelor noastre parlamentare, adesea meschine, şi împresuraţi de nu mai puţin însemnatele sfezi de zi, pierdem prea adeseori din vedere mersul lucrurilor din Orientul meridional, şi totuşi acolo s-a ‘nrădăcinat pentru Ungaria, ba poate pentru monarcie (?) o cestiune de existenţă, care pân’ acum nu s-a dezvoltat deloc în favorul nostru.

Despre adunările din urmă ale românilor foile noastre n-au adus decât notiţe insuficiente; dar pastoralele mitropolitului, român şi ale episcopului din Arad ne învaţă că avem a face cu manifestaţiuni foarte critice. Mitropolitul constată în circulara sa că aceste adunări zgomotoase de popor au luat „o direcţiune şi un caracter politic de-aşa natură încât nu pot fi decât stricăcioase intereselor de existenţă ale poporului român”. El ne mai spune că „teoriile” dezvoltate în adunări stau în contrazicere cu „patriotismul” şi cu respectul ce li se cuvine instituţiunilor fundamentale de drept public. Conducătorii adunărilor populare duc poporul „pe-o clină repede” şi-l împing „într-o direcţiune care trece marginile loialităţii”.

Să fie bine înţeles! Mitropolitul român este acela care vorbeşte astfel în circulară cătră clerul său propriu. Avem aşadar un martor clasic pentru aserţiunile gravante pe care capul bisericei române ortodoxe le-a scris – desigur după informaţiuni amănunţite asupra celor petrecute şi cu intenţiunea cea mai bună. Indignarea cu care-a fost primită această admoniţiune de cătră inteligenţa română ne întăreşte în credinţa veracităţii acestor enunţări, cari îndealtmintrelea ni se confirmă şi din alte sorginţi competente (?). Pietrele aruncate în ferestrele rezidenţei metropolitane, precum şi atacurile fără moderaţiune a presei române de dincoaci şi de dincolo de Carpaţi, impertinentul „protest în zale” cu care-a umplut lumea tinerimea română din Sibiiu, îndreptat în contra „neadevărurilor tendenţioase” cuprinse în pastorala de mai sus dovedesc nu mai puţin turburarea întinsă şi adâncă, pe cari le-a produs descoperirile mitropolitului în iniţiatorii şi complicii noului scandal dacoroman. Împrejurarea că procurorul a procedat în contra unora din personajele compromise sporeşte numai seriozitatea situaţiunii.

Pentru cel ce cunoaşte stările de lucruri de dincolo de Ţara Moţilor, precum şi din învecinata Românie, fenomenele din urmă nu-i produc nici o surprindere, ci i se prezentă numai ca nişte efecte ale unor cauze de mult cunoscute şi ades deplorate. La aceste sorginţi dar trebuie să ne ducem pentru a ne forma o idee limpede şi o judecată exactă asupra mişcării Românilor din Transilvania.

Rădăcinile mişcării de azi ajung pân-la 1848, ba în parte chiar dincolo de-acea eră; dur dorinţele şi reclamaţiunile românilor din Transilvania, au primit o formă mai concretă de la 1867 încoace. Fără consultarea şi consenţimântul celor mai vechi locuitori ai Transilvaniei, precum conducătorii numesc foarte impropriu poporul lor, s-a făcut atunci pactul dualist între Ungaria şi Austria şi, ca consecuenţă ulterioară a lui, realizarea uniunii legale a Ungariei cu Transilvania

Românii transilvăneni se ‘nfioară atât de acel pact nefast cât şi de uniune, pe care-o numesc fuziune inadmisibilă şi stăruie într-o politică de pasivitate, încât nu iau parte la alegerile în Parlament, nici la alte acţiuni politice de însemnătate de drept public şi toate legile şi instituţiunile pe care legislatura ungurească le-a creat de la anul 1867 încoace românii le consideră numai ca de facto şi impuse, iar nu ca existând de jure şi durabil – obligatorii.

În această politică de abstinenţă, care nu e în fond decât o stare perpetuă de război în contra legislaturii ţărei proprii, se creşte tinerimea română din Transilvania; ei [î]i servesc sferele inteligente ale acestui popor; această politică o predică toate scrierile şi foile românilor, atât de la noi cât şi de dincolo, din Regat; aceasta e atmosfera politică în care, de două decenii, trăiesc peste două milioane şi jumătate de cetăţeni ai statului nostru. Şi această atitudine a românilor se ‘ntăreşte încă prin aceea că, conducătorii de azi o pun înainte ca sfânt patrimoniu al marelui mitropolit Şaguna.

Acest întâi archiepiscop şi mitropolit român – ortodox, care-a murit în anul 1873, a lăsat (după cum arată d. Slavici) următorul testament poporului său:

„Nici o înţelegere cu maghiarii! Orice înţelegere directă între români şi maghiari implică în sine ideea unei acţiuni în contra dinastiei. Toate speranţele românilor se ‘ntemeiază numai pe împăratul”.

După aceste idei conducătoare ale politicei române moderne conflictul între rase trebuie mănţinut în permanenţă, ba scelerateţa unei asemeni politici de asmuţare merge atât de departe, încât încercările unei înţelegeri pacinice între popoare se consideră ca un act în contra dinastiei. Loialitatea simulată cătră dinastie nu e în realitate decât o ilustraţiune a cuvântului: „Voim stăpân pe împăratul pentru a nu avea nici un stăpân”.

Din acest izvor răsar apoi ca necesitate naturală toate acele regretabile şi culpabile induceri în eroare ale poporului românesc, care din natură chiar e obicinuit de-a se lăsa influinţat şi dus de bună – voie de alţii. Şi când, acum vro doi ani, începuse a miji şi printre românii din Transilvania un simţ mai bun, o pricepere mai sobră a stării de lucruri, conducătorii au pus cea mai puternică pârghie morală pentru ca, în conferenţa generală a delegaţiilor români din mai 1881, să fortifice din nou punctul de vedere al pasivităţii. Prea bine le-a succes încă; căci cine poate nega că majoritatea precumpănitoare a aşa numitei inteligenţe române: preoţi, institutori, advocaţi, cărturari, neguţători, proprietari ş.a.m.d. e plină cu totul de ideile unei aversiuni ostile în contra legilor fundamentale ale ţării noastre. Mitropolitul Miron Roman o spune aceasta fără pospai, şi el trebuie să-şi fi cunoscând oamenii.

Dar încotro ţinteşte această atitudine hotărât ostilă a românilor transilvăneni? Să se ia sama numai la deciziunile conferenţei generale din 1881 şi să s’ asculte cele mai nouă discursuri şi rezoluţiuni ale meetingurilor şi oricine se va convinge că pretinsa pasivitate politică are în fond ţinte foarte active.

Înainte de toate e vorba de restabilirea uniunii personale între Transilvania şi Ungaria sau de recâştigarea autonomiei transilvane; apoi stabilirea acelei egale îndreptăţiri pentru români ca, în toate regiunile locuite de ei, numai limba română să fie legal permisă în administraţie şi jurisdicţiune

(N. B. Aci „Pester Lloyd” se cam întrece. Nu numai, ci şi limba română. Nu nur, ci auch).

De acestea se leagă instituirea unei reprezentaţiuni române naţionale care, după cum se pretinde, ar fi existat din bătrâni şi pe care maghiarii şi saşii au înlăturat-o în mod criminal.

Se ‘nţelege că şi părţile rupte în mod arbitrar, partes adnexae, trebuiesc restituite principatului Transilvaniei, pentru ca în chipul acesta să fie gata bastionul pentru Dacia viitoare.

Toate dorinţele aceste modeste se găsesc pe larg în Memorandul românilor din Transilvania, care-a fost scos la lume, înzestrat c-un aparat istoric în aparenţă plin de greutate şi care în multe locuri din străinătate a făcut deja efect, şi ceea ce-i lipseşte acestei scrieri ca ascuţiş şi limpezime aceea ne-o spun fără sfială Irredenta română şi presa ei din România şi din Paris. Ce zicea, în decemvrie anul trecut, cu ocazia iubileului Habsburgilor, „România liberă”

? „Austria a sprijinit cu umerii săi clădirea dărâmată a statului unguresc, s-a făcut complice cu despotismul hunic şi a menţinut pân-în zilele noastre sclavia naţionalităţilor (în Ungaria). Oare dreptatea eternă va mai îngădui mult timp această pată pe care-o aruncă existenţa acestui imperiu parazit pe fruntea secolului libertăţii şi civilizaţiunii?” Un demn pendent la această obrăznicie este faptul că în şcoalele României se învaţă că „Patria Română” cuprinde regiunile „Temesiana „ (Banatul Temişorii), Transilvania, Maramurăşul, Crisiana (regiunea Murăşului şi a Crişului) şi Bucovina. În fine foile asmuţătoare de lângă Dâmboviţa ajung atât de departe, încât nu mai numesc

Transilvania decât „România de peste Carpaţi”.

În adevăr trebuie să se mire cineva de liniştea şi de răbdarea sferelor noastre conducătoare, şi duioasă ne-a părut mai cu seamă, demult încă, acea grijă cu care Ministerul nostru de Esterne şi diplomaţia noastră au căutat a ridica de subsori megalomania dacoromână. Nu numai că ţărilor vasale Turciei li s-a creat o poziţie suverană ca Regat român şi s-a introdus în şirul statelor europene, mai cu seamă prin solicitarea şi sprijinul nostru, dar am sacrificat (şi aceasta e şi mai rău) interesele noastre cele mai vitale politice şi economice la Dunărea de Jos şi am adus cele mai grele rane ţării noastre proprii din curată îngăduinţă şi din grija pentru neastâmpăratul megaloman.

Şi pentru toată iubirea şi toate sacrificiile culegem azi răsplata sub forma politicei de asmuţare a unei Irridente române şi a afiliaţilor ei de la noi. Am uitat că în Orient nu obţine cineva succese prin îngăduire şi bunăvoinţă, ci prin putere şi străşnicie. Nu se va face oare odată uz de această veche esperienţă faţă cu agitatorii şi provocatorii români de dincoace şi de dincolo de Carpaţi?

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„CAM ÎN AJUNUL…”] – de Mihai Eminescu [23 martie, 1883]

Cam în ajunul războiului oriental un român vorbea la Berlin c-un tânăr diplomat asupra roditoarei ţări de lângă Dunăre, pe care o numea patria sa, înşirând străinului fel de fel de cai verzi pe pereţi despre toate câte i se păreau bune în valea de jos a clasicului râu.

România? – răspunse diplomatul zâmbind. lată o vacă bună de muls. Cât despre români, îmi vine a repeta vorba generalului

Jaltuchin: „Cel mai bun dintre ei e tot bun de spânzurat fără judecată”.

Cuvintele acestea ne-au rămas în minte, căci în adevăr vacă de muls pentru toată lumea, pentru coţcarii străini, pentru cei indigeni fie de un sex ori de altul, vacă cum e ţara noastră rar se va mai găsi. Rău o fi fost şi ‘nainte, dar de când politicianul venetic, C. A. Rosetti, şi-a ridicat adunăturile, cioclovinele de câte patru clase primare în sus, starea de lucruri de la noi nu-şi mai poate găsi pereche.

Se vede că nu le mai ajung roşiilor furtişagurile făcute cu ocazia răscumpărării liniilor Stroussberg şi Cernavoda chiustenge; iar le-a venit gust de gheşefturi cu milioanele şi de giumbuş economico – financiar. Conform regulii din Machiavelli că cine vrea să se ţie la putere cată să distreze opinia publică cu întreprinderi nouă, pretinse pline de viitor, înaintea alegerilor vin cu fel de fel de iscodituri cari au un scop îndoit: întâi de-a face pe gurile căscate să li se ia vederile, apoi pentru a crea ocazii de afaceri scabroase.

Uneori oameni de-o exemplară bună credinţă şi patrioţi cum se cuvine ne zic din convingere: „Ce folos au luptele aceste politice între partide? De ce nu ‘ncetează odată? De ce românii nu-şi dau mâna pentru a asigura prosperitatea ţării lor?”

Sinceri or fi asemenea oameni, pătrunzători nu sunt.

Apoi oare cu oameni politici avem noi a face? Stupidul de Serurie, gheşeftarul Carada, paraliticul şi ramolitul Cariagdis, camardinerul Chiriţopol sunt oameni politici?

Apoi oare lupte politice sunt cele de la noi?Politică e că o cioclovină ca actualul redactor de la „Românul”, comun, ignorant şi impertinent, cu patru clase primare, din nimic, adecă din coate goale a poliţiei din Iaşi şi din vivandieră a regimentului de muschetari, ajunge răscumpărător de drumuri de fier şi milionar? Politică e cu linia Cernavoda chiustenge, care s-a plătit bob numărat c-un preţ întreit de ceea ce făcea, de s-au înţolit o sumă de golani roşii? Politică este spoliarea sistematică pe care-o practică această plebe nesăţioasă de şapte ani de zile, fără ca să se afle în ţara asta un procuror, un judecător de instrucţie care să puie mâna în piept acestor oameni de nimic, să-i întrebe de unde s-a îmbogăţit?

Aceasta nu mai e politică; e pur şi simplu lupta a o mână de oameni în contra unor bande fără trecut şi pudoare, fără scrupul, cari s-au constituit în guvern şi Parlament.

Altora iar le vine a ne zice să moderăm expresiunile pe cari le adresăm acestor oameni; ni s-ar cere să fim mai înmănuşaţi faţă cu cefele groase de sceleraţi, bune numai să le pipăie mâna călăului. Parecă această tagmă de oameni pricepe cuvânt bun şi creştinesc, parec’ ar fi capabilă a înţelege exact un adevăr cât de simplu. Incapabilă de adevăr, incapabilă de-o scânteie de onestitate şi de dezinteresare, numai dându-i cu boldul, ca bivolilor, această carne cu ochi, neruşinată şi nesimţitoare, mai e în stare a da urme de pricepere.

Acest exordiu ni s-a părut necesar pentru a indica cititorilor noua tentativă de spoliare a acestor oameni.

Dunărea e o cale de apă gata, care n-are nevoie de nici o cheltuială de construcţiune, o cale cum numai Dumnezeu a putut-o face. Pe trei guri puternice ea se varsă în mare. Două din acele guri sunt cu totul pe teritoriu român; pe una lucrează Comisia Europeană pentru a o ţine în stare de navigabilitate. Dar ceea ce Dumnezeu dă gratis plebea noastră roşie vrea să ne puie să plătim de-a doua oară. Nu gurile pe cari şi le-a creat Dunărea singură după capul ei sunt bune pentru colosala marină română, care nu mai încape în apele noastre; Dunărea trebuie învăţată minte de d-alde musiu Costinescu, [î]i trebuie altă cale de la Cernavoda la Chiustenge. Acesta-i moftul cel mai nou al patrioţilor.

În vremea lui Herodot, 484 înainte de Hristos, acum două mii patru sute de ani – de la Anadan babadan, cum s-ar zice -, o albie a gurilor Dunării curgea între Cernavoda şi Chiustenge. De această albie s-a folosit o societate engleză pentru ca să construiască – fără terasament – acel mizerabil drum de fier care i-a costat 6 milioane şi pentru care noi, graţie împrejurării că suntem nişte gură – cască, iar roşii nişte gheşeftari, l-am plătit cu 16 milioane, adecă zece milioane peste preţul cu care-l oferise societatea engleză din capul locului.

De cum s-a operat acea scandaloasă afacere am văzut pe samsarii ei mofluji ridicând magazii luxoase în capitală, de unde ‘nainte n-aveau de pe ce bea apă.

Dară aceasta nu-i de ajuns.

Nu ajunge că s-a îmbogăţit toate rubedeniile veneticului bizantin pân’ într-a şaptea spiţă; nu sunt de ajuns bacşişurile cu care s-a cumpărat voturile majorităţii Adunării; acum cele şaisprezece milioane trebuiesc aruncate în apă, drumul de fier mutat din albie alături, iar în locul lui… canal la Chiustenge !

Un simplu cap de pod n-avem precum [î]i cer cele mai elementare exigenţe strategice şi economice spre acea pustietate, abia bună ca o mână de mocani să-şi pască oile pe ea, lăsaţi în ştirea lui Dumnezeu şi în toiul lor de voinici, şi acum… canal trebuie, care să coste zeci de milioane din spinarea aceluiaşi ţăran săcătuit care abia trăieşte de la mână la gură, a aceluiaşi proprietar care nu mai poate vinde nimic, pentru că nu capătă nici un preţ pe grâne faţă cu concurenţa americană şi rusească.

Şi fără a fi publicat studii, fără a se fi ales măcar Parlamentul, fără ca aceşti samsari să aibă autorizarea cuiva ne spun că convingerea dumnealor, luminată prin bacşişuri, este că acest canal se va face, că noua gură a Dunării se va crea; când, nu pot spune, dar se va face negreşit; natura-l arată, interesul României precum şi interesul întregului comerţ european [î]l impune.

Interesul României! Cele două – trei vaporaşe ale statului şi câteva luntri pescăreşti, cari se pot mişca foarte bine pe gurile ce ni le-a dăruit Dumnezeu, au nevoie de-o nouă gură, pe care să n-aibă ce transporta şi ale cărei venituri să fie pururea inferioare cheltuielelor de amortizare, ca la toate întreprinderile lor patriotice, ca la calea Stroussberg, ca la Offenheim, ca la toate cu-n cuvânt.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„«ROMÂNUL» CAUTĂ A JUSTIFICA…”] – de Mihai Eminescu [20 martie 1883]

„Românul” caută a justifica refuzul d-lui mareşal al Curţii de-a prezenta cererea de audienţă a senatorilor din opoziţie

M.S. Regelui. Argumentul său de căpetenie nu are meritul originalităţii; e acelaşi pe care mareşalul însuşi l-a dat: „că există un regulament din 1874 care prescrie că audienţe colective nu se pot acorda decât autorităţilor”.

Dac’ ar fi să ne plătim de – acest răspuns c-un argument ad hominem, valabil în toate cazurile pentru redactorii

„Românului”, am putea zice c-am studiat cu foc coloanele din 1876 ale foii azi oficioase şi că dovezile ce le-au adus tot ea când era în opoziţie ne-a convertit atât de complet că rău se interpreta regulamentul încât am ajuns şi noi la rara ocazie de-a deodată dreptate foii acesteia şi de-a admite ca bune şi valabile temeiurile ce le aducea… atunci.

Dar, precum am zis, argumentul ar fi ad hominem, absolut valabil faţă de redactorii foii oficioase, nevalabil însă cu omul care nu s-ar fi legat prin nimic în această cestiune.

Găsim dar că acel regulament – oricare i-ar fi originea – rău şi fără cale s-a interpretat în modul în care se face.

Delegaţiunea unui oraş care-a ars, comitetul unei societăţi pentru înfiinţarea unei Academii, nu sunt de ex. autorităţi ale puterii publice; cu toate acestea nu credem că d. mareşal să opuie vreodată vestitul său regulament primirii unor asemenea oameni.

Pentru scopul polemic al acestor şiruri ar fi fost îndeajuns de-a opune „Românului” propriile sale cuvinte de la 1876 în această afacere; dar noi nu ne sfiim a declara că rău se interpretă regulamentul faţă cu oameni cari prin mandatul lor au un caracter public şi cărora nu li se poate tăgădui dreptul de-a aduce Coroanei rugăminţi în cari nu e implicat deloc interesul lor personal, ci asemenea un interes public.

Dac – am căuta să esplicăm regulamentul după cum ne convine nouă ce lesne ne-ar fi a zice: Dar oare roşii la 1874 era prezentabili la Curte? Apoi- slavă Domnului – i-am apucat în vremile acelea. Mulţi cari azi umblă ţanţoşi în cupele pe atunci îmblau iarna cu pălărioară de paie şi cu hainuţă de dril. De! Patria nu recunoscuse încă că patru clase primare şi un curs de violoncel dau dreptul la ocuparea demnităţilor ei. Pe atunci existenţele bântuite de furtună ale roşiilor erau termometre vii pentru studii de climatologie; azi ei sunt exemplare escelente pentru Klemmatologie. Suntem siguri că cei mai mulţi din dumnealor vor pricepe acest termen din urmă.

Ce era partidul roşu? O adunătură de oameni ignoranţi, în mare parte străini de această ţară, vicioşi, incapabili de muncă, maturi în cele mai multe cazuri de apucarea unor meserii maloneste sau de puşcărie, constituind în adevăr elemente de-a căror contact colectiv trebuia ferită nu numai Curtea, dar orice instituţie.

Nu ca elemente politice; ca elemente social problematice, moralimente căzute, ar fi trebuit să li se închiză uşa regelui. Iată esplicarea pe care am da-o noi acelui regulament dac’ ar fi vorba să răspundem numai cum ne convine nouă.

Dar zice „Românul”: „e un obicei care există şi se respectă la Curţile europene”.

Curţile europene nu dovedesc însă nimic în privirea Curţii noastre. Toată originea dreptului public e alta la noi, alta în Apus; la noi Domnul n-a pus nicicând o coală de hârtie între el şi cetăţeanul onest.

Astăzi… roşii, doctori în ştiinţele evitate de morală, au în adevăr privilegiul de-a intra, pe când omului onest [î]i rămâne cel mult datoria de-a o solicita intrarea, desigur nu din deşertăciune, ci pentru cuvinte cu mult mai grele.

Daca nu ne-ar fi din cale afară silă, am spune noi cine sunt aciia şi… acelea a căror moravuri, pretinse private, sunt de-o publicitate atât de pronunţată încât ar trebui să le ‘nchiză intrarea, a căror prezenţă, chiar sporadică, incomodează societatea cea bună. S-a primit persoane, vulgo cu steag, la baluri şi la petreceri de-o onoare… pe atât de puţină pe cât de cunoscută, şi asta numai pentru că erau fiici sau neveste de politiciani roşii. Şi aceşti oameni, a căror vieţi sunt nişte mlaştini, abia întrecute de cinismul lor public, aceşti oameni esplică regulamente de primiri la Curte. Ei, dintre cari cei mai mulţi, nu după reglemente scrise, ci după cea mai elementară cuviinţă n-ar merita a trece un prag onest !

Dar să lăsăm lecţiile de respect pentru Curte, pe cari nu le dau de astă dată republicani deghizaţi, oameni cari au batjocorit şi tron şi Curte zeci de ani de-a rândul, şi să venim la altele.

Deci, după d. general Florescu, zice oficiosul, revizuirea în sine nu e un motiv de îngrijire pentru nimeni… (ci numai în împrejurările actuale) ea poate şi trebuie să se facă în alte împrejurări.

Daca confraţii s-ar convinge că pentru asemenea sofisme, remarcabile prin platitudinea şi petulanţa lor, nu mai găsesc în ţară cititori destul de naivi, ce bine – ar fi.

Va să zică o criză organică încetează de-a fi o criză când nu mai plouă afară.

Ideea firească că criza unei schimbări a Constituţiei e în genere plină de pericole, dar că se agravează încă prin situaţia din afară, e atât de complicată pentru capetele confraţilor încât se prefac a fi incapabili de-a o pricepe.

Apoi mai citim:

E firesc ca susţiitorii şi amicii subscriitorilor petiţiunii de la Iaşi… să nu voiască ea reforma constituţională să se facă în sens liberal…

Această frază e în adevăr culmea neruşinării gazetăreşti.

Va să zică subscriitorii petiţiunii de la Iaşi sunt actualii membri ai opoziţiei. Generalul Florescu, d-nii Kogălniceanu şi Vernescu au iscălit petiţiunea de la Iaşi. Şi nu este numai un neadevăr la adresa opoziţiei, e o injurie, îndealtmintrelea gratuită, adusă unor oameni care sprijinesc acum guvernul d-lui Brătianu.

Promotorul acelei petiţiuni, autorul ei e prinţul Gr. M. Sturza. Niciodată noi, oricari ar fi fost schimbările de opinii ale prinţului, nu le-am reprobat, pentru un motiv foarte simplu. A putut fi ieri conservator, poate fi azi liberal, mâni republican; o mărturisim: caracterul şi dezinteresarea sa vădită ne-a oprit de la orice reprobare. Am avut ocazie de-a constata că prinţul Gr. Sturza, spre marea deosebire de alţii, nici funcţii vânează, nici se teme a pierde funcţii, nici umblă după păsuieli, nici are rude de pus în slujbă, c-un cuvânt schimbările sale sunt dictate poate de bunul său plac, niciodată, absolut niciodată de interes.

În timpul din urmă prinţul s-a arătat favorabil proiectelor d-lui Brătianu sau în genere n-a făcut nici o opoziţie, nici chiar în cestiunea reformei constituţionale.

Apoi sunt oameni d-nii de la „Românul” când ne impută nouă în colectiv acea petiţie semnată de bărbaţi cari au trecut de mult abizul ce-i despărţea de d. Brătianu?

Cestiunea cu petiţia de la Iaşi e asemănătoare cu aceea a Convenţiei comerciale.

D. Boerescu era autorul ei principal, în timpi în cari în adevăr se putea justifica că prin acel act câştiga României o suveranitate pe cari vecinii nu recunoşteau c-o putem exercita. După asta, d-sa devine consiliarul şi amicul roşiilor, şi astăzi? Astăzi, tot noi să purtăm singuri ponosul, iar alţii să aibă folosul?

Să ne punem în poziţia „Românului”. Să presupunem că noi am fi avut a suferi în trecut, prin vorbe sau prin măsuri luate bunăoară de d. Kogălniceanu, e o simplă presupunere aceasta, în timpul când d-sa a fost coleg al d-lui Brătianu. Cădea- ni-s -ar nouă oare de-a face azi roşiilor o vină din acele vorbe sau măsuri pe cari i le-am presupus d-lui Kogălniceanu, astăzi când un program comun de muncă ne uneşte? Fără îndoială nu. Ar fi nedrept faţă chiar cu un adversar atât de nedrept precum sunt roşii; ar fi o estremă lipsă de cuviinţă cătră bărbatul cu care ne-am unit.

Dar roşii n-o simt aceasta. Zilnic vorbesc de Tractatul de negoţ şi au alături pe d-nii Boerescu şi Dim. Ghica; vorbesc de petiţiunea de la Iaşi şi ca mâni semnatarii de căpetenie ai acelei petiţii vor fi alături cu ei, căci în contra lor nu sunt.

Purtarea aceasta a foii oficioase cu amicii şi aliaţii partidului e atât de comună încât îşi caută pereche.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„N-AVEM BUCURIE…”] – de Mihai Eminescu [18 martie 1883]

N-avem bucurie de tinerimea ce studiază la Paris. E azi învederat pentru oricine că tinerii cari ‘şi fac educaţiunea acolo, întorşi în ţară, sunt de o remarcabilă sterilitate intelectuală şi că, în schimbul unei ştiinţe cât se poate de puţine, vin cu pretenţiuni exagerate, cu trebuinţe insaţiabile, cu totul disproporţionate cu puterea de producţiune a poporului nostru. De la un timp încoace e şi mai rău. În loc de-a munci-sunt atât de vaste regiunile de muncă intelectuală în toate direcţiunile-îşi umplu capul cu fel de fel de utopii politice şi sociale, se erigează în mânuitorii nu numai ai poporului nostru, ci ai omenirii întregi, iar când se-ntorc înapoi doza lor de cunoştinţe e atât de neînsemnată încât mai nici unul nu e în stare de-a se hrăni prin munca sa proprie, ci trebuie să aibă recurs la protecţiunile politice ale coruptei noastre demagogii, trebuie să se închine la d-alde Brătianu şi C.A.Rosetti cari, în schimb cu o absolută renunţare la orice demnitate personală sau convingere, le aruncă câte-un os ori două, liniştindu-le astfel toate pretinsele focuri de beatificare a omenirii.

A pretexta principii mari pentru a obţine funcţii, pensii reversibile, favori, iată şcoala pe care a creat-o d. C.A.Rosetti în ţară, urmând-o el însuşi din tinereţe şi până azi.

De soiul acesta e şi tagma de patrioţi în perspectivă care redijează „Dacia viitoare”. Supere-se cât vor pofti; noi nu vom înceta a zice că ţăranul de la Dunăre ar avea alte lucruri de făcut în Paris decât de-a simpatiza cu comunarzii, de-a afişa utopii cosmopolite şi de-a tăia câinilor frunze.

În numărul din urmă al aşa numitei „Dacia viitoare” ne spun că sufletul dumnealor se indignează când văd că aşa numiţii politici, acei farisei fără animă, voiesc a le da lecţiuni de sentiment românesc.

Noi suntem acei farisei fără animă cari am afirmat că dumnealor profanează în adevăr idealul politic al strămoşilor, punându-l ca etichetă pe marfa dumnealor proaspătă, ce se coace o dată pe săptămână.

Dumnealor ne răspund:

Ei, onorate ziar conservator, marele idei nu se profanează când ele se împărtăşesc de junime şi se îmbrăţişează cu o căldură pe care numai această etate o poate s-o aibe; ele se profanează de aceia care nu le întrebuinţează decât ca instrument politic. Strigaţi dar cât veţi putea, insultaţi-ne şi acuzaţi-ne cât veţi voi, fiţi sicuri că nu veţi reuşi a ne face să deviem sau să ne oprim din calea noastră nici chiar pentru a vă arunca o căutătură de dispreţ.

Cu asemenea tirade retorice, rău scrise, nu ne ia nimenea ochii. Am mai îmbătrânit pe malurile Dâmboviţei. Deci, cu iertarea dumnealor, fie zis: farisei, cu ori fără de animă, precum ştim a număra pân-la patru tot astfel spunem şi adevărul, oricare ar fi impresiile cu care-l vor întâmpina cei atinşi de el.

Ceea ce contestăm noi e că dumnealor au îmbrăţoşat ceva cu căldură.

„Dacia viitoare” e rău scrisă, fără stil, fără idei, fără entuziasm, semn de bătrâneţe prematură, de incapacitate de căldură.

Ca dovadă că pomadaţii partizani ai Comunei nu numai că nu ştiu nimic, dar nici nu pricep limba ce-o vorbeşte poporul din care pretind a face parte, cităm următorul pasaj:

Pe urmă acest fiu al patriei austro – ungureşti mă întrebă pentru a depărta aceste triste idei: „Ce mai nou prin ţară?” fără a adăuga cel puţin epitetul „românească”, ca şi când el ar fi fost din aceeaşi ţară cu mine, el austro – ungur !

Sancta simplicitas !

Ţară în gura acelui austro-ungar nu e substantiv comun, ci nume propriu. Spre deosebire de Moldova, de Ardeal, de Banat, de Maramureş, ardelenii numesc Valahia şi ţinutul Făgăraşului Ţară. Cine trece în ţinutul Făgăraşului se zice c-a trecut în Ţară. Cine vine din acel ţinut se zice până azi că vine din… Ţară şi că trece în Ardeal. Numele propriu de „Ţară” se dă dar Valahiei lui Mircea I, pe când dumnealor [î]l atribuie sentimentalismului de ocazie al unui călător.

Iara noi – nu fie cu bănat – am mai adăogi o vorbă, fără a ne preocupa mult de căutătura de dispreţ.

Nu cu utopii comunarde, nu urmând pe fanariotul C.A. Rosetti, care-a corupt această ţară şi-a făcut din vicleşug, din tâlhăria patronată a amicilor săi politici, din fraze, mijloace de câştig, se va putea ridica vreodată acest popor.

O singură buruiană de leac există pentru acest scop: munca. Muncă, nu comunalism; muncă, nu benchetuiri cu gunoaiele civilizaţiei franceze; muncă, nu pornoscopie pe bulevarde; muncă, nu pomadă, iată mijlocul care va ridica poporul nostru.

Această „Dacie viitoare” nu e însă nimic alt decât un mijloc de-a crea celor ce numără pietrele şi mână muştele la apă reputaţiuni uzurpate, pentru ca, reîntorşi în Ţară, să aibă vreun cuvânt aparent de-a pretinde lefuri enorme de pe spinarea şi din munca reală a poporului lor.

Nu credem că mai credeţi în ceva, când ştim pe paiaţul ţarigrădean care vă inspiră, şi numai probe de muncă serioasă, pe cari nu ni le dă mai nici unul din voi, ne-ar putea schimba convingerea.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



RADICALII FRANCEJI [„RADICALII DIN FRANŢA…”] – de Mihai Eminescu [16 martie 1883]

Radicalii din Franţa îşi urmează agitaţiunea pentru desfiinţarea Senatului. Credem că nici demagogii români nu vor rămânea îndărăt mult timp. În zilele din urmă s-a mai ţinut în Paris o întrunire, prezidată de senat[or]ul Laurent – pichat, având de secretar pe deputatul Pelletan. Acesta a dat cetire unui proiect de manifest cătră ţară, redactat de comitetul provizoriu. Proiectul a fost primit de Adunare cu vii aplauze. În acest act se zice că liga nu-şi va da sentinţa asupra votului prin care Camera a respins revizuirea Constituţiei, ci se va întoarce numai spre viitor, va urmări o idee şi va căuta să-i accelereze victoria. Revizuirea cată să triumfe pentru că-se zice în manifest-Constituţia de la 1875 a fost stabilită de monarhişti şi n-a fost întocmită spre a organiza onest un guvern democratic, ci din contra, spre a o depune la picioarele unei oligarhie; pentru că, întrucât timp voinţa sufragiului universal este paralizată, nu poate reuşi nici o reformă politică sau socială şi nici un regim nu poate avea durată, fiind împins într-o parte şi alta între două puteri ostile; pentru că adevărata cauză a eşecurilor şi crizelor ce enervează democraţia zace tocmai în legile constituţionale, pentru că, cu un cuvânt, a amâna revizuirea va să zică a amâna politica republicană.

Statutele adoptate de Adunare indică drept scop al ligei o agitaţiune legală pentru o organizare mai bună a Republicii. Comitetul central al ligei e compus din câte un delegat al fiecărui colegiu electoral şi câte un reprezentant al gazdelor favorabile ligei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ARMATA NOASTRĂ…”] – de Mihai Eminescu [15 martie 1883]

Armata noastră posedă o pletoră atât de mare de oameni speciali, cu cunoştinţe profunde, strategice, tactice, fortificatorii, atâta amar de învăţătură încât ne mai putem şi lipsi de câte unul din ofiţerii generali, dovediţi buni, dovediţi ştiutori de arta lor.

La urma urmelor nu ne rămâne generalul Călinescu, Serurie, întreg statul major al gardei civice, n-avem armata bravilor „apărători ai independenţei”, n-avem „baioneta inteligentă” care face de prisos orice altă baionetă? Există un pericol atât de mare ca general Călinescu şi vestitul locotenent – colonel, doctor în drept de la Pisa şi prezident Republicei Ploieştilor, să inunde această ţară cu lumina cunoştinţelor lor tecnice, încât d. Brătianu poate – dacă intrigile sale politice o cer – să creeze altor ofiţeri generali o situaţie care să-i silească a se retrage.

Iată în adevăr ce s-a întâmplat:

Generalul Manu e cunoscut ca unul din cei mai capabili şi mai speciali ostaşi. Ca inspector general al artileriei era pe deplin în rolul său, de vreme ce această armă cere cele mai multe cunoştinţe speciale. Nimeni nu se îndoieşte că artileria s-a resimţit de activitatea sa, căci ea e arma care s-a distins cu deosebire şi în timpul războiului şi în timpul manevrelor.

Iată în sfârşit un om care era la locul lui.

Dar pentru ca oamenii să nu rămâie la locul lor există d. Brătianu, care, pe lângă mica providenţă din cer ce dă oamenilor talent şi putere de acţiune, joacă în România pe marea providenţă a fevruariştilor, a republicanilor convertiţi, a doctorilor de la Pisa redeveniţi militari, a acelor eroi garibaldiani pe cari istoria-i distinge prin o profundă tăcere ş.a.m.d.

De două ori deja actualul ministru de război a ‘ncercat să sape în mod subversiv poziţia meritată şi cu drept câştigată de d. general Manu. Întâia oară pare că s-ar fi interpus M. Sa Regele. De astă dată însă – în preziua plecării M. Sale, fără considerare pentru starea de sănătate şi de osteneală a monarhului – s-a supus semnăturii sale liste lungi de numiri (66 de decrete cu sute de nume proprii) cari la drept vorbind pun toată puterea armată în mâna d-lui Brătianu şi a oamenilor săi.

Tot cu această ocazie de punere în aplicare a legii comandamentelor d. general Manu se numeşte cap al diviziunii a 8- a, cu reşedinţa în Roman, fiind de mai ‘nainte sigur că generalul nu va primi această… înaintare. Căci o înaintare ierarhică este – în alt chip nici d. Brătianu n-ar fi avut curajul să însceneze lucrul – dar o înaintare despre care se ştia că nu va fi primită şi că generalul va prefera să demisioneze.

Răul de căpetenie care dizolvă la noi orice încredere în stat şi în urmă orice încredere de sine însuşi, atât de necesară fiecărui om de merit, este politica. D. Brătianu – ajuns din nefericire ministru de război – ignorant în ale războiului, ca şi în toate cele, face politică în armată. Pentru a fi recunoscut de d-sa trebuie să fii omul d-sale, trebuie să stai cu d-sa în relaţii analoge cu cele în care stă Carada cu firma din Strada Nouă.

Până ieri administraţie şi Parlament erau în mânile d-sale; prin reforma electorală vrea să puie mâna pe Corpul electoral; prin eligibilitatea magistraturii mâna pe justiţie, prin aplicarea legii comandamentelor pune mâna pe armată-încât nu mai rămâne decât un singur lucru: mâna pe Coroană. Cine ştie însă trecutul d-lui Brătianu desigur că-l ştie capabil şi de aceasta. Ar fi păcat numai să nu se ‘nece, ca cineva, la mal.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



GR. M. JIPESCU, POESII BUCUREŞTI, 1883 – de Mihai Eminescu [13 martie 1883]

D. Gr. Jipescu, cunoscutul autor al Opincarului, e unul din rarii scriitori care, şi în proză şi în versuri, mânuie limba curată a poporului. Broşurica apărută acum cuprinde câteva poezii ţinute în ton atât de original încât mai nu se pot deosebi de cele în adevăr poporane.

Astfel, bunăoară, citim:

 

MARIA MERILOR

(Meri sau Cojocaru e sat în Domboviţa )

Floricică de mărar, Umblă vestea-n Cojocar Şi de-aci peste hotar

Că mândruţa Merilor, Surioara zorilor, Păuniţa stânelor ,

Îmi taie vederile

Şi-mi uscă apşoarele Şi-mi seacă inimele. Curca Radii din pătul Se ghemuie, stă pitul Noaptea când aude fîl !

Cucul trist, pe-un nuc uscat, Boian, mut, nedejugat, Grivei, uitându-şi de sat, Amuţesc în ascultare, Lunca, vere, conten n-are, De-al ei cântec tot tresare. Iar Niţu la văzul ei

Ochii-i scăpară scântei, Unde-i unu vede trei; Săgetat, topit, uscat, Ale friguri l-apucat – Zace, bietul, fermecat.

Alta:

CIREAŞA

Roşată, dulce, voioasă Fragedă şi răcoroasă,

Vişina, duşmană soră, Pe când fetele la horă

 

Din muguraş în pruncie Mă gătesc cu flori o mie. Şi, de soare sărutată, Cresc iute, ş-apoi deodată Mă roşesc că mi-e ruşine

Când frunza s’ uită la mine, Că mă vede preschimbată, Arzând de foc, foc de fată Şi din coadă verde, lungă, Dau să fug, să nu m’ ajungă Bătrâneţele cu vânt

Să m-arunce la pământ.

Ca cerceii la ureche

Mă pun pereche – pereche, Posomorâtă’năsprită, Parcă din simţ e sărită, Mă tot spune la mierliţe. Piţigoi şi grangoriţe ,

Că sunt bună de mâncat: Şi când e spre revărsat Mă pomenesc, din visare Că mă iau, cum ţi se pare?

La ciocneala! Cioc în cap! Zac rănită, ţip – da’ scap?

 

Ar fi de recomandat ca nimeni să nu scape ocazia de-a cumpăra această broşurică, care nu costă decât un franc. Ce puţini oameni mai scriu în adevăr româneşte în zilele noastre!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro

 

 




SITUAŢIA DIN ARDEAL – de Mihai Eminescu [12 martie 1883]

I.P.S.S. mitropolitul românilor răsăriteni din Ardeal şi Ţara Ungurească, d. Miron Românul, a adresat protoiereilor din arhidieceză o circulară. Ea opreşte pe cler de-a lua parte la adunările populare cari protestează cu atâta legitimitate în contra proiectului de lege al cărui scop e maghiarizarea institutelor secundare române de învăţământ.

Înainte de toate mărturisim că nu discutăm motivul care-a putut împinge pe prelat la răspândirea acestei circulare. Ştiam că, din nenorocire, mitropolitul românilor prea e o persoană oficială pentru a se putea sustrage de la influenţa guvernamentală şi nici nu se poate pretinde ca orice mitropolit să fie ca Şaguna, care punea ordine ministeriale ungureşti ad acta, fără a le ‘nvrednici măcar de-un răspuns şi care, când dreptatea era în partea poporului său, o susţinea în contra a orice şi a oricui. Se prea poate aşadar ca circulara aceasta să fie comandată de la Pesta, de unde i s-a şi administrat mitropolitului, prin ziare ungureşti, ameninţări de trimitere la mănăstire.

Ceea ce ni se pare însă straniu în această circulară şi lucru la care nu ne-am fi aşteptat este tendenţa pe care I.P.S. Sa binevoieşte a o atribui adunărilor populare, tendenţă substituită, care dă circulării caracterul unei denunţări aproape.

Mai întâi se zice că adunările „au un caracter politic”.

Daca e neapărat de-a li se atribui un asemenea caracter, am întreba de când românii în ţara lor proprie şi strămoşească au căzut, prin vro sentenţă judiciară, sub interdicţiune politică, de când li s-a detras numai lor liberul exerciţiu al dreptului întrunirilor, garantat chiar de-o Constituţie ca cea ungară, în cari să poată discuta liberi şi neîmpiedecaţi atentatul făcut asupra limbii, naţionalităţii şi bisericii lor de cătră reprezentanţii minorităţii populaţiunii din ţară?

Conducătorii – mai zice circulara – se pun pe teorii cari eschid simţul ce se numeşte patriotism şi eschid respectul cătră bazele actuale ale dreptului public… Din partea inteligenţei i se dă poporului în mod ostentativ impuls într-o direcţiune care trece marginile loialităţii…

Simţul ce se numeşte patriotism poate să se fi eschizând; simţul ce este patriotism după cum [î]l înţelege toată lumea – escepţie făcând de maghiari – nu sufere fără ‘ndoială nici o scădere prin manifestări. Căci poate fi cineva bun patriot şi rău maghiar – lucrurile nu au a face una cu alta – şi, viceversa, poate fi cineva fanatic maghiar şi rău patriot, ceea ce maghiarii sunt în genere. Patriot e omul care contribuie la bunăstarea şi înflorirea tuturor elementelor din ţara sa; prin ridicarea simultană a tuturor, patria se ridică. Maghiarii, din contra, văd idealul lor de stat în ruinarea naţiunilor conlocuitoare, în apăsarea lor intelectuală; ei atentează la cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor, la limba lui, pentru a-i impune în schimb idiomul ocult al unei mici şi izolate rase, idiom cu forme organice fino – tartare, cu lexicon slavonesc. Radical deosebit în structură de câteşitrele grupurile mari de limbi europene, acest idiom prezintă dificultăţile unei limbi moarte fără a prezenta nici unul din foloasele ei. Cine ştie limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are în fine cheia la limba latină, la civilizaţiunea antică. Cine ştie ungureşte nu ştie nimic decât ungureşte, un idiom nefolositor, purtat de o literatură săracă, de-o cultură ştiinţifică înapoiată, care nu deschide nici o poartă în Europa şi – în treacăt vorbind – nici în restul lumii. Cu învăţarea acestui idiom milioane de oameni cheltuiesc un enorm echivalent de putere intelectuală… cu ce folos? Evident că nici unul.

Se esclude respectul către bazele actuale ale dreptului public..?

Dar ce este legea naţionalităţilor, ce autonomia confesiunilor decât drept public? Ce sunt aceste decât un pact între popoare şi Coroană, în care cele dentăi, în schimb cu sacrificiile ce le aduc, obţin un minim de libertate pentru creşterea şi cultura lor? Cine ignorează acest drept public, cine esclude respectul cătră el nu sunt nimenea alţii decât maghiarii. Ei sunt acei ce falsifică pactul dualist; ei acei cari, prin călcări de legi fundamentale, zguduie încrederea popoarelor în sfinţenia semnăturii monarhului, ei sunt aciia în fine cari, prin simţul lor revoluţionar înnăscut, sapă sistematic în inima popoarelor iubirea seculară cătră dinastie. Cât despre loialitate, ne pare că anul 1848 şi 1866, memoriile unui Kossuth, reminiscenţele politice ale unui conte Usedom şi ale principelui de Bismarck ne-ar da curioase probe pentru ilustrarea „proverbialei loialităţi „ a maghiarilor cătră Casa domnitoare căreia nu i se poate tăgădui meritul de-a-i fi mântuit de sub domnia turcilor şi de a-i fi făcut posibili în mijlocul Europei.

I.P.S. Sa se mai plânge că aceste adunări „[î]i pun piedeci în cale atunci când în acord cu prea sfinţii fraţi episcopi ar vrea să apere cu mijloace loiale adevăratele interese naţionale bisericeşti…”

Aci observăm că de mult i s-a opus atât I.P.S. Sale, cât şi în genere clerului, sofisma guvernamentală, întrebuinţată dealmintrelea în toate ţările, că tot ce fac, fac fără ca poporul să participe. Aceasta o zicea lumea oficială şi foile ungureşti.

De-acum înainte imputarea de-a voi altceva decât poporul n-o mai poate face clerului nici guvernul, nici maghiarii. E clar că populaţiunile române cer mai mult respect pentru bunurile lor morale câştigate decum [î]l cer episcopii chiar şi nu ne îndoim că-l vor şi obţine.

Dar teoriile politice… sunt apte de-a servi în mâna celor răuvoitori ca argumente plauzibile pentru a ne denunţa de adversari ai statului…

În mâna celor răuvoitori de bună seamă. Cu ori fără umbră de adevăr, cu ori fără cauză, rău – voitorii vor crea din nimic chiar argumente plauzibile pentru ei şi pentru proşti spre a denunţa pe români. Stat pro ratione voluntas e regula celui răuvoitor, care nu poate fi niciodată convins prin argumente pentru că nu vrea a fi convins.

Încă un cuvânt.

Popor autohton pe pământul părinţilor lor, într-o ţară care n-a fost niciodată cucerită de unguri, deşi a stat în legătură cu Ungaria, românii n-au avut a mulţumi inferioritatea lor politică inegalităţii de condiţii sociale, ci religiei lor, ritului care, în tot timpul atotputerniciei papale în Europa, era persecutat. O dovadă despre asta e că aproape toată nobilimea actuală a Transilvaniei – escepţie făcând de două, trei familii secuieşti – e de rasă română şi datoreşte titlurile ei originare ducilor Făgăraşului, domnilor Ţării Româneşti, iar maghiarizarea ei o datoreşte catolizării ulterioare. Încă la 1511 Stoe de Bethlen nu era decât boier făgăraşan. Pe când şeful neamului devine catolic şi maghiar, neamul însuşi, gens, e până azi ţărănesc în judeţ. Un Mailat, catolizat şi maghiar, e prezident al Senatului din Pesta; neamul e ţărănesc până astăzi în Ţara Oltului. Candea (Căndeştii ), familie răspândită la amândouă poalele Carpaţilor, în Ţara Românească şi-n Ardeal, devine maghiarizat Kendefy ş.a.m.d.

În acel timp de luptă fără conştiinţă în care naţionalitatea era adeseori confundată cu religia asemenea transfugiu dintr-un popor într-altul era mai lesne de executat. Dar de la reformaţiune încoace, la noi îndeosebi de la Matei Basarab, care-a dat poporului unitatea de limbă şi de credinţă, deznaţionalizarea chiar individuală e aproape cu neputinţă. Cărţile de sub Matei Basarab sunt pentru români ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru popoarele Germaniei; un reagent puternic ce-a făcut din poporul românesc un popor deosebit, incapabil de-a se confunda cu altele, şi care, cu toată împrăştiarea sa politică, rămâne unul şi acelaşi.

Prin valoarea de cultură ce-a dobândit-o limba noastră, prin claritatea ei analitică, prin legătura ce stabileşte între noi şi ţările din apus, atentatele asupra ei devin atentate în contra lumii romanice şi a civilizaţiunii omeneşti în genere. Dar e o lege constantă a istoriei că, atunci când un popor luptă cu civilizaţiunea, cel ce se consumă şi cade în luptă nu este civilizaţiunea ci poporul.

Cine nu vede însă că maghiarii îşi consumă cele mai bune puteri ale existenţei lor pentru realizarea unei utopii, pentru a face, în câţiva ani de dualism, ceea ce n-au putut face într-o mie de ani de egemonie politică şi socială? Un mecanician modern ar putea să calculeze enorma cantitate de putere, de muncă şi sudoare omenească care se risipeşte în zădar, nu pentru a unifica statul prin împăcarea tuturor, ci din contra pentru a spori puterea de repulsiune şi de discompunere ale elementelor constitutive ale Ungariei.

Şi aceasta în numele aşa numitei idei maghiare de stat.

Dar o idee de stat nu este o teorie ce se inventă, punându-şi cineva degetu ‘n gură. Oricât de mare bărbat de stat şi-ar închipui cineva că este, nu trebuie să uite legea: causa aequat effectum. Când o mie de ani de supremaţie politică n-au dat maghiarilor în privirea deznaţionalizării altor elemente decât un rezultat aproape nul, e evident că puterea lor de asimilare (causa) este nulă. O idee dreaptă de stat va fi aceea care va formula funcţiunea de dezvoltare a elementelor reale din care ţara se compune, care va recunoaşte ceea ce există în adevăr: o ţară poliglotă, locuită de rase deosebite. Precum şviţera n-are cuvânt de- a înfiinţa un departament de marină şi a discuta legi de navigaţiune, tot astfel e nesocotit a crede că, prin simplă inspiraţie, un stat, prin natura şi istoria lui poliglot, se poate preface în stat c-o singură limbă. A se lupta însă în contra unor puteri constante e egal cu a se lupta în contra rotaţiunii pământului în jurul său, în contra consecuţiunii regulate de noapte şi zi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro

 




[„MESAJELE DE ÎNCHIDERE…”] – de Mihai Eminescu [10 martie 1883]

Mesajele de închidere şi deschidere a seziunilor Adunărilor se fac în ţara noastră în chipul următor: fiece ministru înseamnă pe-o foaie fraza mai mult sau mai puţin lăudăroasă relativă la ramura sa de administraţie pe care ar voi s-o vază trecută în mesaj. Unul dintre miniştri împreunează peticele într-un întreg, dacă nu se ‘ntâmplă s-o facă aceasta regele însuşi. Un mesaj e aşadar departe de-a cuprinde o judecată proprie a Coroanei asupra situaţiei sau o cerere proprie a ei – el nu e decât o laudă a actelor guvernului şi a majorităţii parlamentare formulată de cei interesaţi. Atârnă în adevăr de bunul simţ al Coroanei de-a atenua lucruri ce sunt în prea mare contrazicere cu starea reală, atârnă asemenea de sentimentul de bună cuviinţă a consiliarilor de-a nu face din mesaj o reclamă electorală sau de popularitate, dar de consideraţii de simţ şi cuviinţă nu se conduce mai nimenea la noi.

Nu ne mirăm deci dacă mesajul cu care s-a dizolvat majorităţile actuale e plin de laude la adresa lor. Efectul odios pe care l-a făcut îmbogăţirile membrilor majorităţii şi destrăbălarea administraţiei d-lui Brătianu nu se poate ironiza în adevăr mai bine decât prin complimentele ce şi le adresează reciproc aceşti oameni, prin laude ce nu le cred nici cei ce le pronunţă, nici cei ce le ascultă.

Dar, dacă afirmaţiunile acelui act nu sunt în stare de-a induce pe nimenea în eroare asupra stării reale a ţării, golurile ce le prezintă reticenţele lui sunt cu atât mai semnificative. Ele ne îndreptăţesc la argumente a silentio, la adevăruri deduse din tăcere.

Astfel, ministrul de esterne este acela care nu se foloseşte deloc de ocazie pentru a-şi adresa laude. Asupra cestiunii Dunării tăcere absolută.

Cu toate acestea iată un ministru care – ar fi avut multe de zis. Ar fi putut arăta de ex. că politica sa esterioară a izbutit a ne înstrăina simpatiile tuturor puterilor.

Încă din şedinţa a doua a Conferenţei de la Londra, când lordul Granville a dat citire scrisorii d-lui Ioan Ghica prin care cerea admiterea României, s-au dat pe faţă izolarea deplină în care ne aflăm. Deşi lord Granville, în calitate de plenipotenţiar al ospitalierei Anglii, spera că se va aproba admiterea României de vreme ce e reprezentată în Comisia Europeană din Galaţi şi va fi în cea Mixtă, totuşi contele Munster, plenipotenţiarul reprezentant al M. Sale germanice, s-a opus la admiterea cu drepturi egale a României. Contele era gata să recunoască că România are interese mari la soluţiunea acestei cestiuni dar Conferinţa cată să-şi păstreze caracterul ei european şi să evite a-i da României egalitate de drepturi. Daca, mănţinându-se principiul unanimităţii, i s-ar da României un vot, s-ar crea o situaţie în care ea, prin veto al ei, ar putea împiedeca lucrările Conferenţei. Exact în acelaşi ton au fost ţinute declaraţiunile celorlalte puteri. Austria recunoscu că situaţia creată prin Tractatul de la Berlin dă drept României de-a lua parte la dezbateri; cu toate astea, ţinând seama de obiecţiunile Munster, revine de la această opinie. Franţa e tot de părerea că România are dreptul de-a intra, dar obiecţiunile contelui sunt serioase… Italia se află în situaţiunea celorlalte puteri, Rusia şi Turcia asemenea.

Curios e dar că nici una din puteri nu ne-au contestat dreptul de-a participa la Conferenţă, cu toate astea afacerile noastre esterioare au fost astfel conduse încât nici una din ele n-au voit a ne primi în realitate.

Incidentul acesta din şedinţa a doua prevestea rezultatul Conferenţei pe care-l vedem în Tractatul de la Londra. Acel tractat dă Rusiei jurisdicţiunea exclusivă pe braţul Chiliei, Comisiei Europene jurisdicţiunea pe celelalte guri până la Brăila, Austriei preponderanţă politică de la Brăila la Porţile de Fier, c-un cuvânt supune suveranitatea acestei ţări la trei stăpâni deosebiţi: Europa, Austria, Rusia.

Ei bine, asupra unor asemenea lucruri, asupra Tractatului de la Londra de ex., guvernul nu găseşte de cuviinţă de-a ne da vreo asigurare. E ca şi când acest Tractat n-ar exista, ca şi când ţara n-ar avea nici o nevoie de-a şti opiniile guvernului în privirea lui pentru a ţine seamă de ele în alegeri şi a-şi formula încrederea pentru sau în contra acelor opinii.

Acest sistem al tăcerii într-o cestiune de existenţă se urmează demult şi ne dovedeşte că şi acum d. Brătianu va urma a lucra fără consentimentul Parlamentului, fără ştirea şi voia ţării, surprinzându-ne numai cu fapte complinite, cărora să nu li se poată aduce nici o modificare ulterioară.

O tăcere analogă se păzeşte asupra reformelor constituţionale. Deşi Camera se dizolvă în urma voturilor, asupra unor propuneri de revizuire nici o vorbă a guvernului, nici una a Coroanei nu arată opinia cabinetului în privirea aceasta.

Un singur lucru s-ar fi putut observa cu toate acestea în acest mesaj: că nimeni, absolut nimeni din toată ţara n-au reclamat aceste reforme. Ele au răsărit din sorginţi a priori, din crierii d-lui C.A. Rosetti; nici un ziar, afară de cel personal al d- sale, nu le-a susţinut; guvernul n-a putut observa nici o mişcare a opiniei publice în favorul lor.

Afirmările contrarii ale „Românului’ sunt pur şi simplu neadevăruri spuse pentru mângâiarea personală a redactorilor săi.

Cu toate astea guvernul acesta, plin de merite precum el singur zice, cată să fi având şi el o opinie în privirea revizuirii, pe care ţara se cuvenea s-o cunoască.

Astfel, în afară de laudele banale şi de puţin preţ pe cari guvernanţii găsesc cuviincios a şi le adresa tocmai în privirea celor două cestiuni de căpetenie de natură a nelinişti spiritele, guvernul e cu totul mut, gata a se justifica cu această tăcere când votul ţării va fi contrariu aspiraţiunilor de demagog cosmopolit ale d-lui C.A. Rosetti; gata asemenea a transige cu străinătatea şi cu demagogia dacă-i va succede să scoată prin prefecţii săi majorităţi servile.

S-a văzut că toate încercările opoziţiei de-a obţine declaraţiuni clare de la guvern au fost zădărnicite prin sălbătăcia majorităţii, că nu i s-a lăsat opoziţiei nici chiar putinţa de-a se adresa la tron precum au încercat a o face, întâi de pe tribună, apoi prin cerere de audienţă. Tăcerea guvernului în privirea celor două cestiuni vitale în preziua alegerilor seamănă prea mult a conspiraţie ocultă în contra intereselor acestei ţări, o conspiraţie agravată încă prin plecarea regelui în, momentele hotărâtoare. Ţara are nevoie de tot curajul ei civic pentru a scutura din spatele ei atât vasalitatea economică cu care e ameninţată cât şi robia politică sub elementele demagogiei, ignorante şi maloneste, ce se oploşesc sub aripile d-lor Rosetti brătianu.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



HORATIUS – OVREU – de Mihai Eminescu [6 martie 1883]

Directorul unui liceu din Triest a căutat să arate într-o broşură că poetul roman Quintus Horatius Flaccus, favoritul împăratului August şi amic al lui Maecenas, a fost evreu de naştere. Autorul acelei broşure spune că tatăl lui Horatiu a fost un evreu erudit din Alexandria care-şi crescuse pe fiul său în credinţa şi în înţelepciunea părinţilor. De aceea filozofia vieţei exprimată de Horatiu în versurile sale este aceeaşi ce se găseşte în cărţile sacre ale ovreilor cunoscute sub numele de Cărţile înţelepciunei. Toate acestea autorul caută să le demonstreze prin numeroase citate. Afară d-asta el află o trăsătură curat iudaică în epicureismul şi humorul lui Horatiu şi sub acest raport compară pe poetul roman cu Heinrich Heine. Într-o satiră a lui, Horatiu zice: „Credat Judaeus Apella „ şi autorul broşurei susţine că Apela nu e altceva decât Abeles. La aceasta un glumeţ a observat că Horatius Flaccus cată să se traducă prin Horatius Flekeles.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„VA SĂ ZICĂ…”] – de Mihai Eminescu [3 martie 1883]

Va să zică Tractatul de la Londra e termenul tecnic sub care de-acum înainte vom avea să însemnăm vasalitatea economică şi politică a României. Dacă baronul Worms nu interpela pe guvernul englez, de e adevărat că Conferenţa dunăreană a hotărât a da Rusiei, sub oarecari condiţii, dreptul exclusiv de control asupra braţului Chiliei şi că se pregăteşte un tratat care înlăturează art. 16 al Tratatului de la Paris, dacă lordul Fitz – maurice nu avea ocazia de-a răspunde şi de-a împărtăşi Camerei Comunelor articolele noului tratat, am fi putut aştepta mult şi bine vro lămurire din partea minţitorilor noştri oficioşi; singura cale pe care poporul nostru îşi mai poate afla soarta e aceea a interpelării în Parlamentul englez.

Guvernul şi foile sale – departe de-a ţine publicul român în curentul celor ce se petrec – continuă a arunca praf în ochii lumii, ba ministrul de esterne nu se sfieşte a încredinţa pe senatorii şi pe deputaţii convocaţi că viitorul tractat e favorabil României, atât de favorabil încât numai bine se poate da iama Constituţiei şi legii electorale, neavând nici o grijă despre cele din afară.

După relaţiunile date Camerei Comunelor, tratatul, care va rezuma în sine lucrările Conferenţei dunărene, cuprinde următoarele nouă articole:

Art. 1. Jurisdicţiunea Comisiunii Europene se întinde şi asupra distanţei dintre Galaţi şi Brăila.

Art. 2. Puterile Comisiunii Europene sunt prelungite pentru o perioadă de 21 de ani, cu prelungiri succesive din trei în trei ani, dacă unul din contractanţi n-ar propune modificări cu un an mai nainte de espirarea mandatului Comisiunii.

Art. 3. Comisiunea Europeană nu va exercita nici un control efectiv asupra braţului Chiliei, acolo unde amândouă ţărmurile aparţin aceluiaş stat. (Rusiei).

Art. 4. Partea aceea a braţului Chiliei care scaldă ţărmii României şi Rusiei este supusă regulamentelor cu care se administrează braţul Sulinei, sub supraveghearea delegaţilor Rusiei şi a României.

Art. 5. Rusia şi România mai nainte de-a întreprinde lucrări în braţul Chiliei vor supune planul acestor lucrări Comisiunii Europene.

Lucrările executate la Ceatal din Ismail vor fi sub controlul Comisiunii din Galaţi.

La caz de divergenţă între Rusia şi România sau chiar în sânul Comisiunii în privinţa lucrărilor de executat, puterile vor decide.

Art. 6. Rusia păstrează dreptul de-a stabili plăţi spre acoperirea cheltuielilor lucrărilor sale, dar cu condiţiunea de-a refera

puterilor.

Art. 7. Regulamentele adoptate de Comisiunea Europeană la 2 iunie 1882 sunt declarate aplicabile pentru navigaţiunea pe Dunăre între Porţile de Fier şi Brăila.

Art. 8. Toate celelalte aranjamente anterioare relative la Dunăre sunt mănţinute. Art. 9. Tractatul din Londra va fi ratificat de cătră puteri într-un termen de 6 luni.

Daca privim veselia şi uşurinţa cu care membrii majorităţii parlamentare de la noi au primit comunicarea unor asemenea stipulaţiuni, dacă vedem graba cu care secta Dimancilor s-aruncă din nou asupra Constituţiei şi legii electorale ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi când situaţia din afară ar fi cât se poate de senină, putem zice: volenti non fit injuria. Oricât de mare ar fi nedreptatea ce i s-ar face acestei ţări prin noul tractat de la Londra, organul voinţii ţării, această adunătură de parveniţi lacomi şi ignoranţi din care se compune partidul roşu şi majoritatea Adunării, înghite cu bucurie această pilulă, mai mult, se serveşte de ea pentru a căuta mijloace nouă de mănţinere la putere.

Odată vasalitatea în afară stabilită, trebuiesc create şi înlăuntru condiţiile vasalităţii. Trebuie nimicită influinţa pe care o mână de oameni liberi, intelectual şi material neatârnaţi, o mai poate exercita asupra opiniei publice şi a mersului lucrurilor; trebuie creat un aparat electoral care să-i dea guvernului pururea o majoritate servilă şi înjosită, aleasă de cătră subcomisari de poliţie; voturile proprietăţii istorice şi ale inteliginţii trebuiesc aruncate şi stinse în mulţimea celor ce se obţin printr-un cinzec de vin şi, odată declarându-se formal printr-un tratat că ţara aceasta e o slugă, să fie şi în realitate compusă din slugi ale slugilor străinătăţii; drept care s-a şi hotărât ieri citirea a treia a propunerii de revizuire.

Aceasta o vrea un Dimancea, aceasta o mai vor şi alte guri de vacă, cari prin cine ştie ce ironie a evenimentelor esploatează onoarea de-a purta nume mai vechi şi mai române.

Volenti non fit injuria. Concesiunile nimerite, la timp şi ducând sigur la scop, pe cari guvernul le-a făcut Austro- Ungariei, încă din mai 1881, când ministrul de esterne declara că „putem primi Comisiunea Mixtă fără să ne abatem de la Tractatul de la Berlin, că încercarea de-a înlătura pe Austria din Comisiune ar fi zadarnică, că cestiunea prezidenţei permanente o e cestiune de curtenie şi de politeţă”, acele concesiuni Tractatul de la Londra nu face decât să le înregistreze în dreptul public şi să le sancţioneze.

Toată rezistenţa deci cu care se laudă foile guvernului nu este decât un neadevăr şi o comedie pusă la cale nu pentru a servi de mijloc de apărare, ci cu ţinta unică de-a amăgi ţara. Izolarea completă în care s-a aflat România în Conferenţa de la Londra, părăsirea ei de cătră toţi nu ne dovedeşte decât un singur lucru. Demult toate puterile – una câte una – s-au convins că guvernul şi Parlamentul din această ţară nu numai că nu voiesc a apăra nimic, ci din contra precupeţesc hotarele şi drepturile ei de suveranitate pentru a rămânea în buget. Demult a trebuit să se convingă oricine că statul român a devenit sub acest regim un institut pentru căpătuirea şi pensionarea tuturor nevolnicilor intelectuali pe cari i-a produs Orientul şi cari au ajuns a stăpâni ţara ca pe o proprietate privată, ale cărei drepturi şi interese ei le speculă pentru cumul şi pensii reversibile.

Cine dar să mai apere o colectivitate politică care ea însăşi nu mai ştie a se apăra şi se lasă amăgită, esploatată, înjosită de tot ce ea are mai comun, mai ignorant şi mai malonest? Volenti non fit injuria. O ţară care vrea şi suportă un guvern de Dimanci şi Mihăleşti aceea vrea şi suportă înstrăinarea Dunării, vrea şi suportă robia economică şi vasalitatea politică.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„APELUL CĂTRE PRESĂ…”] – de Mihai Eminescu [1 martie 1883]

Apelul către presă al unui număr de şaptezeci de studenţi a fost dezavuat de majoritatea studenţilor universitari printr-un protest formal, publicat şi în numărul trecut al „Timpului”. „Românul” a refuzat a publica acel protest, sub cuvânt că se face politică. Adecă Apelul la presă, în adevăr politic, l-a publicat; protestul nepolitic, menit a-i lua şi actului celui dentâi caracterul ce-l avea, nu l-a publicat, deşi poartă mai mult semnături de la studenţi în adevăr universitari, nu de la poduri şi şosele. Dar… apelul la presă e revăzut de onor. Radu Mihai, comandat chiar printr-un fel de pseudostudent, pe când protestul e inspirat de vederi mature şi corecte. Apoi cel dentâi e politic, cel de-al doilea nepolitic, motiv destul pentru „Românul” de-a nu-l publica pe cel din urmă. Nouă ne pare rău că studenţii, în nevinovăţia şi sinceritatea lor, se fac pârghie pentru… dac’ ar şti ei pentru cine? O, tineri! al căror ideal culminează în d-alde Mihălescu şi Carada!

Din Paris aflăm asemenea amănunte asupra modului de înjghebare a adresei înmânate d-lui Clemenceau. Se răspândi vorba că studenţii români vor merge la acest deputat să-l roage să intervie în favoarea României în cestiunea Dunării. Ajunşi înaintea casei deputatului din Montmartre, li se vorbi despre o notă ce se redactase de câţiva studenţi, în care sunt espuse

„interesele vitale ale ţării în cestiunea Dunării”. Introduşi fiind la d. Clemenceau, li se citi acea notă, în care se pretindea că sunt espuse… interesele vitale etc., dar care în realitate era un manifest revoluţionar. După ce, prin prezenţa lor, studenţii susţinuseră un manifest de care cei mai mulţi nu avuseră nici o cunoştinţă, deputatul – încântat fără îndoială a vedea înainte-i atâţia presupuşi discipoli ai doctrinelor sale – căci d. Clemenceau, e cu tot radicalismul său politic, unul din oamenii cei mai învăţaţi din Franţa -[ î]i rugă să iscălească acel manifest.

Ce era de făcut? Să părăsească sala protestând? Bărbatul care-i primise nu ştia fără ‘ndoială nimic, că cei mai mulţi dintre studenţi nu avuseră idee de cuprinsul acelei aşa – numite note şi de culoarea ei politică ori socială. Vrând – nevrând au iscălit toţi. C-un cuvânt, sprijinul bărbatului politic în cestiunea Dunării le e fără ‘ndoială binevenit tuturor, dar cea mai mare parte dintre studenţii ce-au semnat adresa n-au ştiut de mai nainte ce cuprindea.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„NE SILIM A PĂSTRA…”] – de Mihai Eminescu [1 martie 1883]

Ne silim a păstra faţă cu confraţii de la „Românul” toate formele urbanităţii, deşi reaua lor credinţă e uneori atât de revoltătoare încât silinţa noastră întâmpină însemnate dificultăţi. Chiar confraţii trebuie să înţeleagă că toate în lumea aceasta au o margine, că nu pot merge cu neadevărul atât de departe încât să ne atribuie nouă acte de cari ei şi numai ei sunt vinovaţi în mod patent.

Să rezumăm, pentru a nu ştiu câta oară, ceea ce e în cestiune.

„Românul” – nu altă foaie de-o importanţă secundară şi de opinii problematice – el, organul marelui partid numit liberal naţional, în numărul de la 2 iunie 1881, recapitulează – în numele guvernului român, să fie bineânţeles – concesiunile făcute Austriei. Iată – le textual:

  1. Înfiinţarea unei Comisiuni Mixte pentru supravegherea navigaţiunii şi a regulamentelor de poliţie fluvială între Galaţi şi Porţile de Fier.
  2. Admiterea Austro-Ungariei în Comisiunea Mixtă.

III.       Prezidenţia Comisiunii Mixte să aparţină delegatului Austro-Ungariei. Şi încă cum se fac aceste concesiuni? Nimerite. La timp. Mergând sigur spre împlinirea scopului. Nu ca aciia – adecă cei din opoziţie – cari se fălesc c-o împotrivire îndârjită şi fac zgomot.

Nimeni nu presupune, credem, că opoziţia ar fi fost atât de machiavelic perfidă încât să introducă acel pasaj – în numele guvernului – în preţioasele coloane ale „Românului” fără ştirea redacţiei, cu ignorare deplină din partea onor. Costinescu şi a celorlalţi.

 

Verba volant, scripta manent. Ceea ce-or fi pus la cale prin viu grai onorabilii în cestiunea Dunării s-au uitat, aşa precum se uită apele acestui râu după ce s-au revărsat în mare. Ei! Cum n-avem noi ceva scris din vremea întrevederilor de la Livadia? Alta ar fi politica Ţării Româneşti atunci !

Am reprodus aceste scripta şi ce era mai natural decât să zicem: Dar oare dacă contele Kalnocky ar scoate ochii cu ele reprezentantului României din Londra?

„Românul” prinde această ocazie cu mânile – cel ce se-neacă se prinde de-un pai – şi are îndrăzneală a zice că procurăm argumente adversarului. Noi le procurăm? Noi le-am scris? Noi am intrat în tratări, noi cei cari iubim a ne făli c-o împotrivire îndârjită şi cari facem zgomot? Noi procurăm acest argument – negru pe alb -, nu colecţia „Românului” de la 1881? Nu cumva acest pasaj- în numele guvernului – care nu era decât rezumatul tratărilor verbale şi în scris între Viena şi Bucureşti era necunoscut la Viena? Nu cumva noi, publicându-l, am atras atenţia asupra lui pentru că nu se ştia? Ne pare rău în adevăr, dar cumplit de nerozi trebuie să-şi fi închipuind „Românul” pe cititorii săi pentru a-i crede capabili de-a admite una ca asta. Foile oficioase din Viena în relaţie cu Ministeriul de Esterne a aflat asta din „Binele public”, nu-i aşa?

Astfel de lucruri odată puse pe hârtie, adversarul le trece, însemnate de două ori cu creion roşu, în cartoanele sale, căci adversarul are desigur ochi mult mai ascuţiţi pentru asemenea lucruri decât opoziţia din ţară, indusă în eroare de propriul ei guvern.

Şi-n urma acestei descoperiri, „Românul” binevoieşte a ne atribui următoarele idei:

Opoziţiunea îşi zice: dacă dăm sprijinul nostru guvernului în această cestiune, poziţiunea lui se întăreşte… Pentru a răsturna guvernul, pe de o parte îl împingem la rezistenţă, iar pe de alta să dovedim că el a compromis cestiunea pentru ca în momentul în care vom veni la putere să facem concesiunile pe cari străinii le cer.

Admirabil! Iată în adevăr reţeta cu care roşii au ajuns întotdeuna la putere.

Apoi dacă pe noi, cari n-am dat nimic, n-am oferit şi nu oferim nimic, ne ţineţi capabili de-o asemenea ignominie, de ce puteţi fi capabili d-voastră, cari aţi oferit tot? Şi încă cum. Nimerit. La timp. Mergând sigur spre împlinirea scopului.

Dar aceasta e politica ce înşivă aţi urmat-o. Făcându-vă mai turci decât turcii – „suntem turci”, esclama foaia partidului – împingeaţi guvernul conservator la rezistenţă absolută în contra punerilor la cale de la Reichstadt şi în acelaşi moment eraţi înţeleşi cu factorul de căpetenie al acestor puneri la cale. Guvernul conservator a că ut atunci jertfă bunei sale credinţe, jertfă hotărârii sale de-a păzi cu sfinţenie Tractatul de la Paris, de-a nu se amesteca în certurile celor mari, tocmai pentru a nu face din ţară un obiect de compensaţiune. Cei mari îşi urmează politica lor cum vor; puterea ce-o au preface adeseori voinţa lor în drept; dar nu noi aveam s-o facem, pentru cari fiece şir de tratat ţine locul armatelor ce nu le avem. Nu ne e greu a mărturisi că pentru omul onest o asemenea jertfă e uşoară. Mic ori mare fie un popor, sunt bunuri morale asupra cărora nu exista tranzacţie legitimă; şi când un om de stat crede că, în contra dreptului, în contra opiniunei publice, în contra tradiţiilor de onoare, totuşi trebuie să transige, acel om de stat trebuie să ştie cu ce preţ o face: şi că preţul trebuie plătit. ştiind-o aceasta, poate face sacrificiul cel mai înalt de care un muritor e capabil, acela de a se stinge el, om drept, purtat de-o adâncă convingere, sub pata infamiei, nefiindu-i nici măcar permis de-a se apăra dacă apărarea sa ar fi în stare a compromite cauza. Astfel, pentru sute de ani şi-a întunecat numele Machiavelli, pentru că, pentru realizarea celui mai sfânt scop, propunea mjiloacele cele mai infame. Şi cu toate acestea era o eroare enormă, tocmai pentru că enorm era spiritul ce-o concepuse. Nu prin mijloacele propuse de el s-a realizat scopul. Energia şi munca celei mai tinere dintre rasele Italiei au făcut ceea ce mijloacele lui n-ar fi ajuns niciodată să facă.

Nu ni se mai atribuie dar o politică de care suntem incapabili.

E clar că nimeni nu poate primi solidaritatea politicei esterioare a guvernului. dacă guvernul rezistă în adevăr, el n-are nici o nevoie de asentimentul opoziţiei. dacă cere acest asentiment n-o face pentru a rezista.

Ceea ce vrea guvernul este de-a atrage şi opoziţia în labirintul duplicităţii lui, în care trei miniştri au jucat trei roluri diametral opuse în aparenţă, pe când firul Ariadnei e în mâna d-lui Brătianu, un fir care nu duce decât la o singură poartă: mănţinerea la putere a Caradalelor sale, a toată demagogia, ignorantă şi malonestă care ne guvernează. Nu credem că d. Brătianu mai crede în ceva. În momentul în care un avânt puternic al simţirilor noastre ne-ar arunca pe căile sale, el, augurul, ar fi cel întâi care, între intimii şi comunii săi Mihăleşti, ar zâmbi de sinceritatea noastră.

A ne uni cu protestări copilăreşti nu ni se pare nici cuviincios, nici folositor. Cuviincios nu, pentru că susţinerea oricărui drept trebuie să fie demnă şi nu cel ce se laudă de cu seară e vrodată de temut; folositor nu, pentru că enunciaţiuni retorice nici sporesc, nici împuţinează puterea de care dispunem sau acţiunea ce avem a o întimpina.

Un singur lucru însă le putem spune onor. confraţi de la „Românul”. În cei din urmă ani s-au grămădit atâtea nenorociri pe capul poporului ăstuia şi a bietei ţării ăştia încât – cu voia dumnealor – ne permitem a fi de-acum înainte mai prudenţi faţă cu cursele fine ale d-lui Brătianu şi a nu mai crede nimic din ceea ce zice. Iar confraţilor le-am recomanda să nu judece pe toată lumea după sine şi să binevoiască a crede că mai există şi oameni probi în ţara aceasta. dacă e vrun partid care să fi dovedit că nu cu orice preţ voieşte să stea sau s-ajungă la guvern, desigur cel conservator a dovedit-o îndestul.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„E CURIOS CUM LEGILE…”] – de Mihai Eminescu [26 februarie 1883]

E curios cum legile cele mai importante trec cu iuţeala fulgerului prin conştiinţa votatorilor noştri. Vorbim de convenţiunea de estrădare cu Ţările de Jos sub care vedem semnul preţiosului d. Mitileneu. În sine n-avem nimic de zis în contra unei convenţiuni de estradare pentru crime comune, încheie-se ea cu Ţările de Jos sau cu oricare alt stat; cestiunea e cu totul alta: ca nu sub numele şi firma de estradare pentru crime comune să se strecure estradarea pentru delicte politice sau pentru fapte conexe cu crimele politice şi rezultate din ele.

Nu Olanda este ţara care ne-ar inspira vreo îndoială în privirea interpretării convenţiunii. Există însă alte state, în care stările de lucruri sunt departe de a fi atât de fericite, pline de regulă şi soliditate, precum sunt în harnica şi inteligenta Olandă; se poate deci ca această convenţie cu totul inofensivă, dacă privim statul cu care se încheie, să devie esenţial alta dacă se va încheia cu alt stat în aceeaşi formă şi cu acelaş text.

Art. 11 al Constituţiunii zice:

Toţi străinii aflători pe pământul României se bucură de protecţiunea dată de lege persoanelor şi averilor în genere.

Credem că nici o punere la cale internaţională nu poate şi nu trebuie să zădărnicească acest principiu constituţional. Sub numirea de „străinii aflători pe pământul României” se cuprind în cazuri multe românii din provinciile vecine cari nu sunt încă împământeniţi.

Pentru noi însă e just ceea ce permit legile noastre, injust ceea ce ele opresc.

Dreptul de a caracteriza faptul, de a-l numi delict politic sau comun, de-a recunoaşte că merită sau nu să fie pedepsit, trebuie să aparţină justiţiei noastre şi nu interpretării străine.

Pe cât convenţia aceasta nu e sancţionată încă şi nici a trecut prin Senat ar fi de dorit să nu se primească decât amendată, şi anume: că faptul trebuie caracterizat de justiţia statului căruia i se cere estradarea, rezervă relevată şi de Franţa în ocazii analoge. N-am dori ca prin interpretări subtile, prin analogii etc. să se nimicească dreptul de azil de care se bucură refugiaţii politici în ţările noastre. Toate tocmelele ţării acesteia sunt prea slabe pentru ca-ntr-o zi să n-avem poate noi înşine nevoie de dreptul de azil al străinătăţii. N-am voi să vedem estradaţi de pe pământul României, sub pretextul poate a unor delicte comune, oameni politiceşte oricât de vinovaţi, dar nevinovaţi şi în înţelesul legilor noastre şi după conştiinţa noastră publică.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„CE DOREŞTE «L’INDÉPENDANCE ROUMAINE» DE LA OPOZIŢIE?”] – de Mihai Eminescu [26 februarie 1883]

Ce doreşte „L’Indépendance roumaine” de la opoziţie? Să declarăm că Conferenţa de la Londra e nedreaptă cu România? Că împărăţia vecină, cerând Comisia Mixtă pe Dunăre, pretinde ceva escepţional, ce nu e prevăzut în Tratatul de la Paris şi-n cel de la Berlin? Că jurisdicţiunea esclusivă pe braţul Chiliei nu se poate obţine decât în contra Tratatului de la Paris, care pune toate gurile Dunării fără escepţiune sub autoritatea Comisiunii Europene? Asta s-o declarăm? Dar cine se îndoieşte despre asta? Dar chiar acele puteri cari tratează acum în Conferenţă se îndoiesc ele un moment că ceea ce pretind este mai mult decât dau tratatele? Dar dacă n-ar fi astfel, dacă totul s-ar reduce la o simplă interpretare de text, fără sporire de drepturi, fără modificarea esenţei chiar a instrumentului de pace de la Berlin, ar mai fi fost nevoie de Conferenţă, s-ar mai ridica discuţiuni? Fără îndoială nu.

Din nenorocire tratatele nu mai au longevitatea pe care o aveau înainte. Un drept pozitiv şi codificat al ginţilor nu există şi, chiar dac’ ar exista, nu ştim ce sancţiune ar avea. Tratatele se menţin în vigoare prin echilibrul real al puterilor europene, prin raporturi oarecum de greutate şi de forţă, şi dreptul scris e mai mult arma celui slab şi un mijloc de-a trezi conştiinţa acelui echilibru. Din punct de vedere mai înalt am putea zice că adevărul rămâne adevăr oricât de rău l-ar apăra cel care-l susţine, că dreptatea rămâne dreptate oricât de puţin iscusit ar fi advocatul care luptă pentru ea. Tot din acest punct de vedere se poate zice că e fără precedent ca despre o ţară pe deplin neatârnată, despre pământul, despre apa, despre locuitorii ei alţii să hotărască fără s-o întrebe, fără s-o primească chiar între ei. Am zice mai mult. Oricât de rău ar fi fost apărătorul cauzei noastre – şi desigur că mai rău ca d. Brătianu n-a putut fi nimenea – nu pe apărător aveau a-l considera puterile, ci cauza însăşi, care rămâne dreaptă chiar dacă cel ce-o apără e nedrept. Uneori ne vine a crede chiar că în Conferenţa de la Londra unele din puteri ne apără fără s-o mărturisească mai bine decum înţelegem noi s-o facem şi că, în conştiinţa lor, împărtăşesc acea măreaţă idee de dreptate pe care cel slab înclină a o avea.

Dar, cum am zis, toate aceste le spunem din punct de vedere al dreptăţii, ale cărei postulate n-au din nenorocire o altă sancţiune decât cel mult generozitatea firească a celor mari, o generozitate uneori alterată de interese.

Dar nu aceasta vrea „L’Indépendance roumaine”, ci mai mult:

Opoziţiunea n-a înţeles că, unindu-se cu guvernul şi ajungând prin acest act de înalt patriotism să împiedice dominaţiunea Austriei pe Dunărea română, ea scăpa fără îndoială guvernul, dar scăpa şi ţara.

Care guvern, fie-ne permis a întreba?

Cel din 1881, care găsea că e prudent şi la timp să admită Comisia Mixtă, participarea Imperiului la ea, prezidenţia permanentă? Cel de azi, care nu vrea toate acestea? Dar nu vrea? Ştim noi sigur, ştim pozitiv ceea ce vrea sau nu vrea guvernul nostru? Nu ştim nimic. În toate cestiunile ne-am trezit cu surprinderi, ca şi când încrederea ţării acesteia ar trebui escamotată. Că aşa este, vom cita un singur caz. Manifestul, numit al tinerimii universitare din Bucureşti, pe care l-am tipărit cu oarecari rezerve în numărul nostru de ieri, e escamotat de la un număr mic de studenţi de cătră un agent al partidului roşu, e revăzut, fără ştirea semnătorilor sperăm, de onor. Radu Mihai, încât majoritatea studenţilor a pregătit un protest în contra-i pe care-l comunicăm mai la vale, neputându-ne opri de a-i lăuda tonul serios şi plin de inteligentă linişte. Va să zică nici măcar inima tinerimei nu e cruţată de ademeniri, ca să zicem aşa, poliţieneşti, cu sinceritatea ei înnăscută, ea să şteargă greşalele guvernului, ea să şteargă acel pasaj fatal din „Românul” (iunie 1871) prin care se dădea tot ce pretinde azi Imperiul în Conferenţa de la Londra?

Tot astfel nu înţelegem cum opoziţia poate fi chemată a împărtăşi răspunderea unei rele politici esterioare. Să ne unim? Dar care caz grav ne-a găsit vreodată dezbinaţi? Când lucrurile ajung la o încordare estremă desigur că românii sunt uniţi, dar nu de aceasta e deocamdată vorba. Ceea ce se cere e ca opoziţia, care de ani de zile, de pe când trăia Epureanu încă, a dat alarmă în cestiunea aceasta, să ajungă a împărtăşi până şi răspunderea morală a purtării necorecte a guvernului. Aceasta ni se pare o cerere prea mare. Exemplul onor. D. Ionescu – pe care noi îndealtmintrelea nu l-am numit trădător – nu ne ademeneşte deloc, deşi d- sa trebuie să fi ştiind ce face şi n-are nevoie de învăţămintele noastre.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



MANIFESTUL STUDENŢILOR UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI CĂTRE PRESA ROMÂNĂ – de Mihai Eminescu [24 februarie 1883]

Publicăm mai la vale manifestul tinerimii universitare din Bucureşti adresat presei române în cestiunea Dunării. Fără îndoială preţuim sentimentele patriotice ale tinerimei noastre şi nici am dori ca ea să fie altfel în această privire decum este. Dar, ca şi cu ocazia adresei înmânate d-lui Clemenceau, ne îndoim de rezultatele practice ale acestei manifestări. E poate rău de-a provoca ironia sorţii şi desigur o ironie e ca, imediat după înmânarea acelei adrese, d. Barrere să fie înaintat la rangul de secretar de stat de către guvernul său. Oare tinerimea noastră e convinsă că opunerea oamenilor ce ne domină e serioasă în Cestiunea Dunării, că ei sunt nevinovaţi ca copiii nou născuţi? Puterile fac ceea ce se face în lume, fără scrupule escesive ele urmăresc pe socoteala noastră şi a oricui interesele lor politice şi economice; atitudinea noastră ar trebui să fie de-a nu ne face complici vinovaţi ai procederilor lor. În privirea aceasta însă nu avem nici un cuvânt de-a da guvernului de la noi un absolutoriu, nici credem că merită sprijinit fie chiar prin manifeste ale tinerimii. Trecutul ne învaţă că el nu s-ar folosi de acest sprijin decât pentru [a] masca complicitatea sa deja dovedită în această cestiune.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„CAMERA A PRIMIT…”] – de Mihai Eminescu [22 februarie 1883]

Camera a primit cu mare majoritate proiectul de lege al gradaţiunii salariilor profesorale, un deziderat pe care corpul nostru didactic [î]l manifestase demult şi în deosebite rânduri.

Principiul gradaţiunii e just nu numai pentru această ramură, ci pentru toate serviciile publice de la îndeplinitorii cărora se cer cunoştinţe speciale cu greu şi în mult timp câştigate, fără a li se da cu toate acestea perspectiva înaintării. Spre deosebire de statele antice, statul modern e sărac. Societatea, în mişcarea ei industrială şi economică, deschide o sumă de ramuri de activitate bine plătite şi atrage tinerimea inteligentă la ele, încât statul, care din parte ‘şi are asemenea o sumă de lucrări tecnice şi speciale de îndeplinit, e prea ades în pericol de-a fi servit prost, pentru că plăteşte prost.

În ţările din Apus titlurile şi decoraţiile formează un surogat încă respectat pentru răsplătirea meritelor pe care statul nu e în stare a le recompensa băneşte; onorile pe care el le gradează după însemnătatea serviciilor aduse ţin locul unei sporiri îndestulătoare a salariilor şi lucrul nu este tocmai nepractic de vreme ce pentru amorul – propriu al oamenilor din Apus o distincţiune e adesea mai preţioasă decât o recompensă bănească.

La noi risipa şi abuzul ce s-a făcut cu aceste semne le-a luat orice valoare în ochii publicului, încât cei mai mulţi oameni privesc conferirea lor mai mult ca un fel de jignire decât ca o distingere. Odată însă ce aceste semne sunt lipsite de chiar raţiunea lor de-a fi, odată ce nu se conferă pentru a distinge şi măguli meritul, ci după plac şi pentru cauze electorale, purtarea lor încetează de-a fi o onoare şi nu mai pot fi întrebuinţate ca un mijloc legitim pentru a răsplăti muncă şi merite, deci statul e pus în necesitatea de a recurge la alte mijloace, mai reale, spre a face faţă acestei trebuinţe.

În privinţa profesorilor o şi face, de astădată prin legea gradaţiunii.

Rămâne numai ca şi membrii corpului didactic să se convingă că aceasta e tot ce se poate face pe cale bugetară pentru îmbunătăţirea sorţii lor materiale şi de-acum înainte să evite ocupaţiunile străine sferei lor de activitate. Un profesor, cu cât o fi mai bun, cu cât se ocupă mai îndeosebi cu obiectul său şi se va specializa cu atât terenul altor ocupaţiuni devine mai străin pentru el, cu atât mai apt va fi pentru catedra ce-o ocupă, dar totdeodată mai neîndemânatic pentru orice soi de alte ocupaţiuni. În ştiinţă va înainta, căci nu este una din ele care să stea pe loc. Pe toate terenele se fac în fiece an descoperiri nouă şi chiar numai datoria de-a rămânea în curentul ştiinţei contimporane e îndeajuns pentru a-i ocupa profesorului tot timpul său desponibil şi puterea sa desponibilă de muncă. Şi cu cât cineva se adânceşte mai mult într-o ramură de ştiinţă cu atât ea devine mai interesantă, cu atât setea de a şti se măreşte. Prin chiar natura spiritului omenesc, nici una din ştiinţe nu poate avea sfârşit, de aceea perfectibilitatea fiecăreia e infinită. Fiecare din ele merită ca o inteligenţă omenească să i se consacre ei viaţa întreagă, dar se ‘nţelege că din momentul acela inteligenţa destinată ştiinţei trebuie pusă la adăpostul luptei pentru existenţă, la adăpost de vicisitudinile celorlalte clase ale societăţii.

Pân’ acum profesorii erau condamnaţi la un fel de stagnaţiune, căci o înaintare pe scară ierarhică nu există pentru omul special, iar munca sa, Oricât s-ar fi perfecţionat prin esperienţă şi studiu, rămânea retribuită pururea în aceeaşi măsură. După legea nouă timpul de serviciu e măsura după care se judecă şi se remunerează progresele în ştiinţă şi metoda de predare ce se presupune că profesorii le-ar fi făcut şi, dacă nu există înaintare pe cale ierarhică, cel puţin un spor al retribuţiei la anume perioade de ani asigură profesorului o existenţă lipsită de griji, liberă a se ocupa cu cercetarea şi propagarea adevărului.

Dar tocmai asupra cercetării şi propagării adevărului cată să insistăm. dacă în corpul nostru didactic există multe şi onorabile excepţiuni, nu putem tăgădui pe de altă parte că o seamă dintre profesori de liceu, mulţi dintre cei de universitate nu sunt în curentul ştiinţei moderne. De când au ieşit de pe băncile şcoalei n-au mai pus mâna pe carte. Erori demult invalidate prin esperienţă şi argumente foiesc până astăzi atât în prelecţiuni cât şi în cărţile lor didactice. Mulţi dintre cei mai bine văzuţi chiar nu au sentimentul onestităţii literare; o sumă de cărţi puse în mâna elevilor sunt plagiate neruşinate de pe cărţi străine, cu atât mai scandaloase cu cât plagiatorii s-au dispensat până şi de cunoştinţa elementară a limbei române, dând textele străine într-o formă nemistuită şi necorectă, proprie a nimici simţul logic al şcolarilor.

Mulţi se ocupă cu lucruri cu totul străine de sfera activităţii lor. Vreun text vechi, compilat acum douăzeci de ani, le serveşte şi azi pentru prelecţiuni şi toate orele în afară din şcoală le consideră ca ore libere, pe cari le consacră negoţului, întreprinderilor, politicei ş.a.m.d. Prin provincie mai cu seamă [î]i vedem nu numai luând parte activă la politică, dar devenind şefii facţiunilor provinciale şi combătând pe adversari cu un venin şi cu o răutate care-a devenit proverbială tocmai pentru profesori şi care le-a atras din partea publicului multe epitete. Pe cât timp se zicea că corpul didactic e uitat de Dumnezeu n-am fi crezut poate s-avem dreptul de-a releva defectele pe care el le are în ţara noastră. Dar, din momentul în care şi pentru el se deschide calea unei înaintări continue, măsura care vom pune-o va fi neapărat mult mai exigentă decât în trecut.

Profesorii trebuie să se specializeze de acum înainte. Din simpli absolvenţi ai facultăţilor, din simpli licenţiaţi, ei trebuie să devie cu timpul învăţaţi adevăraţi în ramurile lor şi să facă de prisos emigrarea tinerimii noastre în străinătate. La noi, unde cultura a fost de secole înţelenită, nimeni nu are scuza că antecesori iluştri nu i-ar mai fi lăsat nimic de lucrat; din contra, tuturor li se prezintă posibilitatea de-a câştiga prin muncă o reputaţie respectată.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„SĂ NU SE SUPERE CONFRAŢII NOŞTRI…”] – de Mihai Eminescu [19 februarie 1883]

Să nu se supere confraţii noştri de la „Românul” dacă le vom aminti o zicătoare ţărănească: „Boul se leagă de coarne, omul de limbă”.

Pasajul din „Românul” prin care se promite înfiinţarea Comisiei Mixte, primirea Austriei neriverane în ea precum şi prezidenţia ei perpetuă, prin care se laudă înţelepciunea guvernului de-a face la timp concesiuni nimerite şi se impută opoziţiunii îndărătnicie şi imprudenţă, acel pasaj leagă de limbă şi pe guvern şi pe partid şi pe confraţi. Acel pasaj, pe care „Binele public” [î]l reproduce zi cu zi în fruntea coloanei întâi, pe care noi l-am citat asemenea în polemicele noastre cu confraţii, arată învederat că cestiunea Dunării a fost compromisă din capul locului. Orice discuţie ni se pare de prisos aci; ceea ce s-a tipărit nu se poate face netipărit; ceea ce s-a făcut nu se face nefăcut; c-un cuvânt: „Boul de coarne, omul de limbă”.

Dar fost-a intenţia guvernului bună sau lăudabilă când a alunecat a face acele făgăduinţi cari compromiteau cestiunea şi ne răpeau încrederea puterilor apusene? Ce să zicem? Suntem siguri că „Românul” ar pune mâna-n foc pentru a jura că intenţia a fost cea mai bună. Iadul – zice Dante – e pavat cu cele mai bune intenţiuni din lume. Cu cele mai bune intenţii, dar cu o rea politică, rezultatele sunt rele, dezastroase chiar, şi scuza că inima a fost curată rămâne o copilărie în viaţa politică.

Ar fi de recomandat să fim serioşi în discutarea acestei cestiuni, d. Brătianu a fost – poate – amăgit prin fel de fel iluziuni pe cari adversarul a ştiut să i le farmece dinaintea ochilor şi, ca să-şi prinză visul de picioare, a făcut – precum se ştie – o călătorie pe la câteva Curţi. Acesta este momentul dramatic în care s-au făcut promisiunile adesea citate, cari sunt echivalente cu însuşi primirea în principiu a anteproiectului austriac. Dar acest moment ne-a costat mult. E de prisos a spune că Franţa, Rusia, Anglia – toate puterile c-un cuvânt – n-au avut decât să afle scopul acelei călătorii, precum să şi vază promisiunile făcute, pentru a se dezinteresa cu totul în cestiunea Dunării şi a lăsa România să alunece pe clina ce i-o crease duplicitatea guvernului ei. Prin acel act d. Brătianu a pierdut încrederea a cinci cel puţin din şapte puteri.

Dar d-sa se supără. Urmează discursul tronului, îmbrăcat de sus până jos în zale şi platoşe de oţel: ţara ‘l vede, quiriţii aplaudă, crezând că lucru mare ce asigurări trebuie să fi având primul nostru ministru de la puterile din apus pentru a vorbi cu atâta emphasis. Aş! Nimic! Scuzele plecate ale blondei sale umbricule, curbele adevărat orientale, cu fruntea la pământ, cari dedeau umbrei o formă de elipsă ne-a dovedit că discursul era un act de vitejie neprecugetată, care a răsuflat în urma celei mai mici ameninţări, răspândind asupra ţării un aer de nespusă umilinţă. Acesta e al doilea moment dramatic în care ţara a pierdut încrederea şi a celor din urmă două puteri, încât azi le vedem pe toate în contra noastră.

Să stăm strâmb dar să vorbim drept. De la război încoace au fost o sumă de momente în cari o atitudine fermă ar fi scăpat cu toată siguranţa cestiunea Dunării. Au existat momente în care interesele nici unei puteri nu fuseseră încă angajate prin acte ulterioare, în cari ele nu aveau nici a cere compensaţii, nici a le da, în cari Dunărea noastră nu devenise încă un obiect al politicei de compensaţiuni. Toate acele momente preţioase cabinetul d-lui Brătianu le-a lăsat să treacă neîntrebuinţate sau le-a risipit în deşert fără ţintă, dându-le pe mâna a diferiţi copii mari cari se joacă de-a diplomaţia şi cari de câte ori fac, fără s-o ştie poate, afacerile străinilor, se cred cumplit de fini.

Nu mai relevăm modul incalificabil cu care în acest timp au fost tratat personalul nostru diplomatic, oameni de valoarea unui Kogălniceanu sau a unui Callimach Catargiu. Acum, când lacul s-a limpezit, ţara vede bine cine-a avut dreptate, cine nu.

Toate acestea le zicem pentru cazul când intenţiile guvernului ar fi fost bune şi actele sale numai nişte greşeli. Dar din cabinetul d-lui Brătianu au făcut parte oameni asupra intenţiei cărora chiar există grave bănuieli, oameni ce par a-şi fi făcut un program din aservirea noastră economică.

Nu ştim în adevăr prin ce peripeţii va mai trece cestiunea. Rusia declarând însă că primeşte condiţia cuprinsă în contrapropunerea Angliei, de care e legată aprobarea cererii sale, adecă primind ca reglementul pentru gura Chiliei să nu intre în vigoare decât cu aprobarea Comisiunei Europene de la Galaţi, e probabil că Conferinţa se apropie cu paşi grabnici de sfârşitul lucrărilor sale.

Ce se va întâmpla atunci în privire-ne?

„Le Temps”, al cărui corespondent din Londra se zice că ar fi stând în relaţiuni cu fatalul d. Barrere, ne spune că membrii Conferenţei vor semna două protocoale deosebite: unul la semnarea căruia va putea fi admisă şi România, apoi un altul, în care se va declara că, dacă România va stărui în rezistenţa sa, puterile vor stărui asemenea în menţinerea hotărârilor Conferenţei.

Faţă cu asemenea rezultate de politică esterioară, ce să facem noi cu patriotismul, cu bunele intenţii etc. ale guvernului? Să le conservăm în alcool, ca pe nişte mostre organice, pentru edificarea generaţiilor viitoare? E evident că n-avem ce face cu ele şi că invocarea zilnică a virtuţilor problematice cari ar fi animând pe patrioţii roşii nu sunt în ochii nimărui o compensaţie pentru pierderile reale ce le suferă ţara sub acest regim.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„«DACIA VIITOARE», IATĂ TITLUL…”] – de Mihai Eminescu [17 februarie 1883]

„Dacia viitoare”, iată titlul unei nouă reviste politice ce apare de două ori pe lună la Paris. Preţul pe an e numai de cinci lei, dar în sine e nepreţuită, nepreţuită ca document, ca semn al timpului în care intrăm, ca signatură a culturii şi creşterii politice pe care va avea-o generaţia viitoare, dominantă în România, prin îngrijirile d-lui C.A. Rosetti.

Ceea ce ne uimeşte mai cu seamă şi ne întristează când trecem peste stâlpii acestei reviste este lipsa de convingere, lipsa de energie sfântă, caracteristică pentru tinerimea tuturor popoarelor; este aerul flegmatic cu care sunt scrise monstruozităţile acestea. E ceva greoi şi fără de talent în stil, ceva înjghebat şi neîntreg în idei, ceva ce seamănă a negustorie cu. nouă principii politice. Din nou naţionalitatea se ia ca firmă de prăvălie, pentru a debita sub ea ideile nesănătoase ale radicalismului cosmopolit. Aceşti domnişori se pun la tocmeală cu poporul românesc, poate pentru posturile bugetare la cari aspiră în viitor.

… Suntem cu totul logici fiind socialişti – iredentişti. Dar trebuie să se ştie dinainte că n-am voi cu nici un preţ să se piardă munca noastră pentru formarea unui regat, imperiu sau republică română de la Dnistru 1 pân’ la Tisa, în care pătura domnitoare (română sau românizată) să urmeze a trăi trântoreşte, din munca poporului românesc… Pentru ce-am lucra şi noi pentru Dacia viitoare dacă după formarea ei am fi tot unde suntem şi acum? Putem noi îndemna pe românii de pretutindene să se folosească de cele dentâi nenorociri ale străinilor [pentru] a-şi da mâna, prin urmare putem cere de la mii şi mii de oameni să se primejduiască pentru ca să nu fie, după realizarea Daciei, decât tot ca înainte, proletari?

Ce-i drept putem să-i îndemnăm, dar e de crezut că nu ne vor asculta şi vor face bine.

Vorbit-ar-fi oare tot astfel Şincai ce, purtând în desagi istoria românilor, a murit sub un gard?

Dar există oameni între români pentru cari vorba ce se debitează de două ori pe lună pe învelitoarea acelei reviste este atât de sfântă că nu cutează s-o pronunţe, pentru a n-o vedea târâtă în noroi de sarcasmele străinilor, cari n-ar avea decât a ne scoate ochii cu lipsa noastră de cultură, cu slăbiciunea noastră politică înlăuntru şi-n afară, cu corupţiunea care mănâncă societatea noastră, pentru a ne spune: Voi voiţi un asemenea lucru? Pe când cei mai mulţi dintre noi se cred nevrednici, în adâncul sufletului lor nevrednici de a ridica vălul de pe acest ideal, cunoscând că numai o altă generaţie, curăţită prin abnegaţiunea şi durere, poate îndrăzni să gândească la ea, aceşti domni, pentru cari istoria suferinţelor noastre e un basm, pentru cari mormintele eroilor noştri sunt bune de prefăcut în puşcărie, pentru cari nimic din ce au trecut nu e vrednic de veneraţiune, îşi dau aerul a ne zice: Putem scoate Dacia din buzunar, dar nu voim decât atunci când veţi fi socialişti. Parcă s-ar pune în sfârşit la mezat pentr-un preţ oarecare până şi idealul unora din eroii şi martirii noştri, a cărui realizare e mai departe decât orişicând.

Şi oare Italici i-a mers atât de uşor precum şi ‘nchipuiesc aceşti domni?

Încă din suta a treisprezecea Dante divinul, din a cincisprezecea ingeniosul Machiavelli au pus în serviciul acestei idei enorma lor putere de cugetare, ei, capete pe cari natura o dată le formează la o mie de ani, pentru a le sfărâma pe de-apururi… şi cât de târziu s-a realizat?

În suta a nouăsprezecea abia.

Dar ce-aţi învăţat din trecutul greu al poporului nostru? Fiece palmă de pământ cultivat e câştigată prin dezrădăcinare de păduri seculare şi apărată cu cel mai bun sânge al strămoşilor. Toată munca aceasta e o lungă şi penibilă muncă de apropriaţiune

. Din câteva ponoare de munte ale Carpaţilor un popor mic la număr, în contra căruia se decretează cruciade ca în contra saracenilor, urât din cauza statorniciei sale în credinţa străbună, exclus din viaţa publică a Europei pentru că nu e catolic, smulge palmă cu palmă, ţinut după ţinut din mânile omului duşman şi a naturii duşmane şi, fără cod de legi, fără şcoală, fără oraşe, fără nici un mijloc de cultură, nici acela al limbei sale scrise, se bate cu Baiazid Fulgerul şi cu Mohamet II, care calcă în contră-i pe două imperii surpate şi pe paisprezece capete de regi, şi când această luptă crâncenă şi profund onestă durează încă în toate ţările locuite de români, domnişorii moleşiţi în braţele Luteţiei cer ca poporul nostru să se dezintereseze de proprietatea sa? Cine? Ţăranul din Ialomiţa care munceşte singur pân-la o sută de pogoane pe an, muncă pe care musculatura a două sute de bonjurişti n-ar putea-o presta?

Buni bucuroşi am trebui să fim dacă românii n-ar fi împiedecaţi în mod nedemn de cătră adversarii lor politici, prin persecutarea instituţiilor de cultură pe cari le posedă, prin persecutarea limbei, bisericii, naţionalităţii lor. Emanciparea aceasta, libertatea de-a se întrece muncind, în condiţii echitabile, cu adversarii lor, nu striviţi de atotputernicia şi de nedreptatea statelor în cari trăiesc, iată tot la ce pot aspira românii cu drept cuvânt, sub orice guvern ar trăi, şi iată care ar trebui să fie misiunea generaţiunii viitoare.

1 Româneşte: Nistru.

Însă tinerii domnişori înstrăinaţi sunt departe de a-şi cunoaşte poporul lor propriu comoara de energie şi de îndărătnicie naţională grămădită în el prin munca seculară, sănătatea judecăţii lui când vorbeşti cu el de asemenea lucruri. E drept că ideile demagogice, exemplele de parvenire fără muncă şi merit, au alterat puţin echilibrul ideilor lui abituale, dar – din norocire s-ar putea zice – măsurile demagogice prea a inundat repede şi în şivoi ţara pentru ca să nu dezvelească toate relele ce-au adus şi pentru ca să nu-l facă a-şi pierde iluziile de ele.

Dar să lăsăm toate acestea. Orice soi de demagogie, fie roşie, fie monarhică, e pentr-un popor ca starea de dezagregaţiune pentru un corp. O societate compusă nu din clase adecă din organe c-o activitate specifică ci din indivizi, e ca un corp în discompunere chemică în care fiece molecul, scăpând din sfera de atracţiune a semenului său, nu mai însemnează nimic, pentru ca totul să nu mai însemneze nimic.

Venim la un alt act datorit domnişorilor noştri, a cărui origine numai prudenţa nu poate fi: vorbim de adresa înmânată d- lui Clemenceau.

Daca d. Rochefort sau d. Felix Pyat erau în Parlament desigur că unuia din ei i se adresa actul faimos, dar, în lipsa acelor ilustraţiuni, d. Clemenceau e fericitul care are a suporta această onoare.

Nu ştim în adevăr dacă cestiunea dunăreană va câştiga mult prin sprijinul binevoitor al onor. d. Clemenceau; ştim însă una: cuprinsul acelei adrese e îndreptat atât de mult în contra vecinei noastre imediate, Austro-Ungaria, şi în contra atotputernicei Germanii de astăzi, şi soarta Dunării atârnă atât de mult de aceste două şi atât de puţin de onor d. Clemenceau încât adresa ni se pare şi fără consecuenţe practice şi fără oportunitate.

Recunoscători vom fi cu toţii fără îndoială d-lui Clemenceau pentru dezinteresatul său sprijin, căci intenţiunea sa e fără îndoială lăudabilă şi cavalerească, dar despre rezultatele ei practice în cestiunea Dunării avem părerea de rău de-a ne îndoi.

Cată să relevăm însă un pasaj din acea adresă, care merită oarecare cenzură:

În martie 1871 colonia germană din Bucureşti se adună pentru a serba înfrângerea Franţei.

Studenţii din Bucureşti, indignaţi de insulta adusă doliului nostru naţional, căci inimile tuturor românilor sângerau de nenorocirile Franţei, împresoară sala banchetului, pătrund în ea şi aruncă pe fereştri pe toţi germanii, mai întâi pe consulul lor.

Acestea sunt – fie cu iertare – lucruri cu totul neadevărate. Colonia germană serba nu înfrângerea Franţei, ci ziua naşterii bătrânului monarh care conduce soarta Germaniei, aceasta cu permisiunea Consiliului nostru de Miniştri. În sala banchetului n-a pătruns nimeni, pe fereşti n-au fost aruncat nimenea, mai puţin decât oricine d. de Radowitz; iar curajoşii aranjatori ai scandalului de stradă au fost risipiţi… prin salve de tun? Ferească Dumnezeu! C-o duşă rece dată de pompierii M. Sale, cari în timp de pace au prozaica meserie de-a stinge nu numai casele, ci şi focurile patriotice.

Iată adevărul. Ne-ar părea rău dacă d. Clemenceau ar fi indus în eroare de acea tiradă şi ne îndoim că mişcarea ar fi avut loc dacă în faţa romanilor care făceau gălăgie s-ar fi ivit un singur dac, sub formă de dorobanţ, c-o armă încărcată.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



REPUBLICANII FRANCEJI – de Mihai Eminescu [16 februarie 1883]

Cine sunt bărbaţii de stat în ale căror mâini se află astăzi încredinţate destinele Franţei? Cetind într-o foaie vieneză răspunsul la această întrebare, ne-am adus aminte fără voie de tagma demagogilor, anarhiştilor şi cumularzilor noştri. Iată bunăoară ce ne spune foaia vieneză despre unele personaje din proaspătul cabinet francez:

D. Ferry are un ce mic şi înjosit în sine şi în politica sa, dar un Lucru nu i se poate contesta: are o voinţă de fier, este un bărbat de o mare energie. (Voieşte şi vei putea!) El este din Lorena şi oamenii d-acolo sunt cunoscuţi în Franţa ca încăpăţânaţi. Voinţa sa cea fermă l-a adus unde este şi-l face conducătorul majorităţii Camerei, fără, să fie popular în realitate.

D. Ferry este omul execuţiunilor politice. Aceasta nu e afacerea cea mai plăcută, poate nici cea mai curată. Ea te sileşte înainte de toate să te înconjori cu oameni ce sunt de o calitate cam problematică. Pentru oarecari misiuni sunt tocmai inevitabili cerţi complici, oricât de neplăcuţi şi compromiţători ar fi. Nu poţi să-ţi alegi oamenii; ai trebuinţă de ei, pentru că nu găseşti mai buni. Nici un diplomat cumsecade nu poate apăra înaintea Europei măsuri de proscriere şi de aceea un Challemel – lacour devine ministru de externe. D. Challemel – lacour a fost un favorit al lui Gambetta; el a fost odinioară un publicist escelent şi e un orator bun. Foile franceze au povestit că tatăl său şi moşul său au ajuns toţi, pentru înşelătorii şi incendieri, în ocne şi au murit acolo. Dar din împrejurarea că se trage dintr-o familie de criminali, nimeni nu va face o imputare noului ministru; este o onoare pentru dânsul dacă, plecând de la începuturi aşa de grozave, a ştiut să se urce unde este. Dar ca literat d. Challemel – lacour, cu tot talentul său, este un şarlatan. El a trăit în Germania şi în Elveţia, cunoaşte literatura germană şi filozofia, ceea ce face pe cineva să fie în Franţa numaidecât un bărbat celebru, un „filozof”.Ceea ce povesteşte domnia sa compatrioţilor săi despre relaţiunile sale cu Arthur Schopenhauer este o minciună…

La 1870 d. Challemel – lacour deveni prefect al departamentului Rhonei şi pe atunci s-a silit să organizeze un fel de terorism jacobin. Cu ocazia unor arestări politice el a trimis vestita telegramă: „Fusillez moi ces gens la !” După război a fost condamnat la 100 000 franci despăgubiri cătră mai multe persoane…

Tres faciunt collegium: al treilea este d. Thibaudin – commagny, faimosul general. Şi în locul lui s-ar fi luat altul, dacă se găsea. În toată armata franceză nu e un general care să vrea a face ceea ce este gata să facă d. Thibaudin. Despre călcarea cuvântului de onoare comisă la 1870 s-a vorbit destul…

Ceilalţi miniştri noi nu merită menţiune, afară doară de d. Waldeck – rousseau, care a fost ministru de interne sub Gambetta. El e un bărbat tânăr şi unul dintre gambettiştii cei mai talentaţi; un bun orator şi jurist. Toţi ceilalţi din cabinet sunt mediocrităţi basse, ce nu dau materie nici pentru un epigram. Şi apoi cu asemeni oameni să învingi criza, să fortifici Republica, să guvernezi Franţa !!

Într-adevăr, câţi franceji vor mai fi cu mintea sănătoasă politică cată să se revolteze contra unui asemenea guvern, contra unei atari politice, care experimentează în mod mizerabil cu lucruri şi persoane. Nişte mâini de gogomani se joacă în modul cel mai frivol cu libertatea şi chiar cu existenţa Republicei. În Revoluţia cea mare s-a cerut pentru prima oară o lege de proscripţiune; atunci a fost Mirabeau care a strigat cătră ceata încă foarte mică a jacobinilor

: „Cele treizeci de voci să tacă!” Şi ele au tăcut; legea de proscriere a căzut. Dar unde este azi un Mirabeau, care prin tunătoarea sa voce să facă pe fanatici şi nebuni să amuţească şi să scape libertatea de cei mai periculoşi duşmani ai ei, de aceia cari se folosesc de formele ei şi invocă numele ei spre a o nimici?

Demagogul uzează şi abuzează de libertate ca de o armă pe care pururea e gata să o înlocuiască cu viclenia şi topuzul tiranului laş.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



MANOPERE ELECTORALE – de Mihai Eminescu [13 februarie 1883]

D. Brătianu cu Simuleştii şi Chiriţopolii săi începe a-şi bate joc de lume. Consiliul comunal din Vâlcea şterge din listele electorale pe membrii familiei Lahovari, sub pretextul ridicol că n-ar fi naturalizaţi. Asemenea farse nedemne, prea ridicole pentru a fi jignitoare chiar, se petrec ziua-n amiaza mare, asemene copilării se patronează de guvern şi de partidul său. Un Simulesc, om care în câţiva ani de prefectură înjghebează avere şi plăteşte datorii enorme – numai din leafă, se ‘nţelege – şi oameni de teapa aceasta, pentru care ocuparea unei funcţiuni publice e o ocazie de-a se îmbogăţi prin spoliare, găsesc timp pentru asemenea farse nedemne, iar d. Chiţu e îndestul de naiv ca să nu zicem altfel pentru a spune că asemenea ignom [in]ii „sunt deprinderi ale trecutului şi că ar fi intrat în moravuri prin şcoala ce conservatorii ar fi dat-o ţării”.

Deşi lucrul e în sine destul de absurd pentru a-i da o mai mare importanţă decum i se cuvine, dar, de vreme ce adversarii de rea credinţă se servesc până şi de asemenea invenţiuni în manoperele lor electorale, vom spune numai că, abstracţie făcând de demnităţile publice pe cari le-au ocupat în ţară membrii ei, familia Lahovari însăşi e, prin alianţă şi moştenire, urmaşă familiei Socoteanu de peste Olt.

1 Când, în urma victoriilor principelui Eugeniu de Savoia şi a Tractatului de la Passarovitz, 1718, Austria a ocupat Oltenia, un Gheorghe Socoteanul – boero primae classis – de pe Jiul inferior a fost propus de cătră o deputaţiune şi numit comisar imp[erial] al provinciei Oltenia.

Reproducem aci cuvintele d-lui Alexandru Lahovari prin cari a interpelat în Cameră pe d. ministru de interne asupra cazului acestuia, care, ca manoperă electorală, e desigur monstruoasă şi unică în felul ei.

„In diesem officio (Comissarius provincialis ) ist durch die Deputation vorgeschlagen und von mir derweilen acceptiret worden: der Bojar Georgiza Sokotanul, weszen Eigenschaften mir in gleichen ohnbekannt seynd; doch wird Er gerumt in der Lechenkunst wohl erfahren und ein sonsten accurater Mann zu zeyn „. (În acest oficiu de comisar al provinciei s-a propus din partea deputaţiunii şi a fost acceptat între acestea de cătră mine boerul Gheorghiţă Socoteanul, ale cărui calităţi nu-mi sunt cunoscute în afacerile acestea, însă după renume ar fi bine esperimentat în arta calculului şi în genere un om integru.)

Vezi Documente privitoare la Istoria românilor de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. VI, anii 1700-1750, p. 308, 318, 321, 326 et sq.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ADMIRABILA DIBĂCIE…”] – de Mihai Eminescu [11 februarie 1883]

Admirabila dibăcie a oamenilor noştri de stat fu în timpii din urmă atât de mare încât toate puterile întrunite în Conferenţă au fost în contra noastră şi singurul nostru apărător – din ironie – Austria. Cabinetul din Viena pare a nu fi numai un escelent diplomat, ci cată a fi având o vână dramatică rară, căci nu e lesne a se servi de atât de mari şi de nobili actori pentru a produce un efect final atât de maestru.

În adevăr, ce-a putut fi mai frumos? Germania căreia ne-am plecat în toate cele, ţara de naştere a regelui nostru, o putere ce nu are nici un interes imediat la Dunăre, e în contra primirii noastre în Conferenţă. Franţa, căreia îi datorim nu numai cultura, dar şi ideile noastre nesănătoase, din iubire pentru care am devenit nişte maimuţe ale ei, îmbătrânindu-ne înainte de vreme, pentru a aduce măcar cu ea, ea e mai papală decât papa, mai austriacă decât Austria şi, fără nici un câştig pentru sine, din contra, cu perspectiva de-a pierde simpatiile pe care-a ştiut să le inspire în trecut, ajunge până a cere executarea în numele Europei. Italia, obiectul afecţiunilor noastre, până şi inutila Turcie, toate cu câte n-avem a împărţi nimic nici în clin nici în mânecă, în contră-ne, iar pentru noi… cine? Adversarul.

În adevăr, multă minte i-a trebuit guvernului nostru pentru a dezinteresa pe toate puterile în cestiunea Dunării şi a da puternicei Austrie o ocazie atât de frumoasă de a juca pe generoasa biruitoare. Înadins să fi căutat cineva să facă lucrurile atât de rău, nu s’ ajungea la un rezultat aşa de faimos ca cel obţinut la Conferenţă. Toată politica noastră stă în faţa lumii atât de ineptă încât însuşi adversarului i s-a făcut milă de ea. Dac – am fi privitori numai, ca la teatru, lucrul ar fi comic în adevăr, dar asupra noastră se descarcă toate, şi atât de falsă, atât de izolată e poziţia noastră prin inepţia celor ce conduc destinele ţării, atât de bine au ştiut pretinşii noştri oameni de stat să stârnească toată Europa în contră-ne, încât stăm uimiţi şi ne aşteptăm la o mai mare comedie, ne aşteptăm să vedem pe aceşti oameni pretinzând să-şi facă şi un merit din această nemaiauzită stare de lucruri.

Am arătat ieri că de la 1881 încă, dintr-un timp în care Dunărea putea fi scăpată, deoarece expediţiunea egipteană nu avusese loc, fără nici o silă din afară decât cea unilaterală a părţii interesate, guvernul nostru oferise deja Comisia Mixtă, admiterea puternicului neriveran, prezindenţia lui de drept. Mai mult. N-am fi ştiut nimic de anteproiect dacă „L’Indépendance roumaine” n-ar fi avut ocazia să şi-l procure. Deputaţi ca Dimitrie Brătianu, ca Chiţu, nu ştiau absolut nimic despre aceasta. Ei înşişi au fost uimiţi de graba fatală cu care guvernul alunecase pe clina concesiunilor şi d-lui Dumitru Brătianu îndeosebi uşurinţa – ca să nu zicem mai mult – a politicei esterioare a guvernului i-a deschis ochii, de s-a spăimântat de abisul înaintea căruia stăteam. A trebuit acest eveniment de înspăimântătoare gravitate ca, la bătrâneţe, să-i cază vălul de pe ochi, pentru ca să vază în fine de ce sunt capabili şi înăuntru cei ce în afară lucraseră astfel. Când a spus că nu mai e om onest în ţară n-a vorbit poate numai de deputaţii ce-i stăteau în faţă: ochii i s-a despăienjenit, pentru a vedea lunecând înainte-i neatârnarea acestei ţări de ‘mpreună cu Dunărea. Calimach Catargiu, silit de bănuiala aruncată asupra lui, descopere duplicitatea guvernului, e ameninţat cu darea în judecată şi moare de supărare. Cogălniceanu, bolnav şi bătrân, reîntinereşte în culmea vieţii sale pentru a apăra Dunărea, mişcătoarea pavăză de argint a neatârnării noastre străvechi, a căreia pierdere totdeuna robie au însemnat. Iar ţara aceasta, ameţită ca un taur de demagogia ei internă, de zdreanţa roşie a republicei de disculţi, e distrasă de la cestiunea cea mare, pierde ca pe nişte cărţi pe joc simpatiile tuturor popoarelor europene, pentru a se ocupa de mijlocul cum să asigure reuşita în alegeri a paraliticilor ei politici.

Cu aceste mizerii dinlăuntru ni s-a distras atenţia până în momentul când ne vedem singuri, părăsiţi de toată lumea, puşi la discreţia, avizaţi la bunăvoinţa unui vecin puternic, sub a cărui stăpânire consângenii noştri sunt apăsaţi, persecutaţi c-o ură oarbă de conlocuitorii lor.

În fine rezultatul final al politicei noastre dunărene se rezumă în următoarele trei modificări pe cari Conferenţa le-a introdus în şedinţa ei de marţi, în propunerea Barrere:

  1. Austria şi România având amândouă a lua parte în Comisia Mixtă, reprezentanţii lor respectivi din Comisia Europeană din Galaţi nu vor fi chemaţi, când le va veni rândul, în Comisia Mixtă, încât nici o putere să nu dispuie de un vot dublu în Comisia Mixtă;
  2. Secţionarea Dunării de la Porţile de Fier până la Brăila se va face longitudinal şi nu transversal, pentru a se feri orice stat riveran de orice amestec străin;
  3. Numirea subinspectorilor de navigaţiune i se atribuie fiecărui stat ţărmurean, care va fi astfel însărcinat cu executarea materială a reglementelor în propriile sale ape.

 

E lesne de văzut că prezidentul unic în această Comisie ar fi Austria, puterea mare pusă în fruntea unor state pe cari Conferenţa le-a tratat de nesuverane, neadmiţând pe nici unul din ele în sânul ei. E pe de altă parte asemenea sigur că cel dentâi delegat al Comisiei Europene ar fi, după ordinea alfabetică, al Germaniei (Allemagne), asupra atitudinii căruia, tocmai în anul hotărâtor pentru soarta viitoare a Dunării, nu suntem în drept de a ne face nici o iluzie.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DACA CINEVA ÎNDRĂZNEA…”] – de Mihai Eminescu [10 februarie 1883]

Daca cineva îndrăznea să zică că cestiunea dunăreană e compromisă prin actele cabinetului d-lui Brătianu i se răspundea pe toate tonurile că e de rea credinţă, că sunt acuzări vage, făcute din spirit de opoziţie sistematică, pentru a răsturna guvernul.

Astăzi, când propunerea Barrere e primită de unanimitatea Conferenţei din Londra şi această din urmă discută poate până şi mijloacele coercitive pentru a aduce la îndeplinire deciziunile ei, faptele confirmă acuzările multiple ale opoziţiunii şi se dovedeşte că nu numai guvernul a compromis cestiunea prin făgăduielele ce-au alunecat a le face Austro-Ungariei, ci a fost peste aceasta de cea mai învederată rea credinţă faţă cu opoziţia când la toate descoperirile ce se făceau ni se răspundea că inventăm şi că combatem numai din ambiţie şi ură.

Precum o descoperire nouă aruncă lumină retrospectivă asupra descoperirilor din trecut, le dă alt înţeles şi arată ce legătură intimă exista între ele, tot astfel faptul că Conferenţa din Londra a tratat România în mod vitreg, neprimind-o în sânul ei şi dispuind despre ea fără de ea asupra intereselor şi suveranităţii ei aruncă o lumină nouă asupra purtării din trecut a guvernului şi ne descopere seria întreagă de greşeli cari au trebuit să dea la urma urmelor acest fatal rezultat.

Încă în iunie 1881 „Românul” spunea următoarele:

 

Putem recapitula precum urmează concesiunile făcute condiţional de guvernul românesc după cererile stăruitoare ale mai tuturor cabinetelor (nu a tuturor).

  1. Înfiinţarea unei Comisiuni Mixte pentru supravegherea navigaţiunii şi regulamentelor de poliţie fluvială între Galaţi şi Porţile de Fier;
  2. Admiterea Austriei în Comisiunea Mixtă.

III.       Prezidenţia Comisiunei Mixte să aparţină delegatului Austro-Ungariei.

Cine ştie să facă concesiuni nemerite şi la timp merge foarte adesea cu paşi mai siguri spre împlinirea scopului său decât aceia

cărora le place a se făli cu o împotrivire îndârjită şi zgomotoasă !

 

Va să zică acum doi ani deja guvernul găsise nemerit şi la timp de a concede Comisia Mixtă, admiterea neriveranei Austrie în ea, prezidenţia ei de drept la o masă unde nu erau decât riverani. Nici astăzi Austria nu pofteşte altceva decât ce guvernul român a ştiut să facă, nici Conferenţa din Londra nu cerc în esenţă mai mult decât punctele de mai sus. Aceste concesiuni, cari neapărat caută să se fi rezemând pe un text pozitiv, pe o piesă din corespondenţa noastră diplomatică cu cabinetul din Viena, sunt o adeziune dată acum doi ani încă la hotărârile actuale ale Conferenţei.

Daca însă guvernul ar fi şi încercat de-a lua de atunci încoace o altă direcţie, mai putea el să inspire cuiva încredere în urma concesiilor făcute mai sus? dacă azi ne plângem în contra areopagului european, avem oare dreptul de-a ne formaliza atât de mult de procederea lui, fie chiar neauzită în dreptul ginţilor, când membrii acelui areopag ne pot răspunde: „Nu facem decât ceea ce voi înşivă aţi făgăduit a face?”

Astăzi d. I. Ghica e însărcinat a face şi a făcut chiar declaraţia că nu putem admite introducerea Austro-Ungariei într-o comisiune unde ea n-are dreptul de-a figura alături cu statele riverane. Nu există o vorbă în Tractatul de la Berlin care să justifice această pretenţiune. O respingem şi nu vom accepta deciziunile Conferenţei, care – ar tinde a ne-o impune.

La această declaraţie solemnă contele Karolyi poate răspunde: Acum doi ani aţi admis ca Austria neriverană să fie nu numai primită în Comisia Mixtă, dar chiar s-o prezideze de drept. Aşa aţi înţeles Tractatul de la Berlin pe atunci; pentru a fi consecuenţi trebuie să-l interpretaţi tot astfel şi acum. Voi cu mâna voastră aţi risipit orice controversă asupra Tractatului întru cât vă priveşte; opinia voastră este dată demult; singuri v-aţi rostit sentinţa de vasalitate economică şi politică.

Odată părăsit terenul clar al Tractatului de Berlin, se ‘nţelege că o politică începută în dileme şi contraziceri căta să se încurce din ce în ce mai mult în propriile sale iţe.

„Pactul social” ne face în privirea aceasta următoarele descoperiri:

Cu tot refuzul formal al Camerei, d. Stătescu, fiind ministru de esterne, propusese din proprie autoritate Austro-Ungariei de-a înlocui Comisiunea Mixtă c-o Comisiune de supravegheare compusă din reprezentanţii statelor riverane şi din doi delegaţi aleşi în fiece an în sânul Comisiunii.

Partea bună a acestei propuneri era că într-un răstimp oarecare Austria n-ar fi participat la această Comisiune. Austria n-a voit să primească propunerea Stătescu.

Între acestea vine d. Sturza la putere şi, fireşte ca un dar de bună sosire, se grăbi a face Austriei un cadou frumos.

A declarat Austriei că România ar consimţi ca unul din cele două posturi de delegaţi ai Comisiunii Europene în sânul Comisiunii de supravegheare să se încredinţeze în mod perpetuu delegaţilor austriaci şi că chiar prezidenţia de drept a Comisiunii de supravegheare să fie asemenea dată în mod perpetuu.

Efectul acestei propuneri era că delegaţii celorlalte puteri nu mai puteau exercita în sânul Comisiunii de supravegheare decât o delegaţiune timporară, care nu le dădea nicicând dreptul de prezidenţie.

Mulţumită ingenioasei propuneri a ministrului nostru de afaceri străine, celelalte puteri se aflau reduse la o poziţiune dintre cele mai umilite în raport cu Austria, iar pentru România rezultatul era acelaşi sub ministerul Stătescu ca şi sub ministerul Sturza: aservirea Dunării la Austria.

„Pactul social” afirmă pozitiv că propunerea ce-o descopere a fost făcută de d. Sturza în ultima sa călătorie la Viena şi la Berlin, fără autorizarea reprezentaţiunii naţionale.

Şi în propunerea d-lui Sturza regăsim cele trei puncte din „Românul” de la iunie 1881: I. Comisiunea Mixtă botezată „de supravegheare”; II. Participarea Austriei neriverane în ea. III. Prezidenţia ei de drept.

A mai susţine astăzi, după aceste descoperiri, că cestiunea n-a fost compromisă, din capul locului chiar, ar fi o curată copilărie. Fără autorizarea Corpurilor legiuitoare, fără ştirea ţării, aducându-se în cabinet, fără nici o cauză parlamentară învederată, miniştri noi, asupra misiunii sau tendenţelor cărora toată lumea era în întunerec, s-au făcut promisiuni contrarii textului Tratatului de la Berlin, s-au părăsit singurul teren sigur pe care ţara putea păşi, şi astăzi am ajuns că ceea ce guvernul a lunecat a promite ni se impune vrând – nevrând. Odată porniţi pe acest coborâş, fără îndoială unul din vecini nu putea sta nepăsător faţă cu concesiile făcute, pe sub mână celuilalt, deci astăzi se prezintă şi el cu cererea privitoare la braţul Chiliei şi, din resentiment în contra duplicităţii guvernului român, cere escluderea reprezentantului regelui din Conferenţă.

Puterile celelalte, reduse prin propunerea lui Sturza de a asista ca privitori timporari la eterna prezidenţie de drept a Austriei, taxate din iniţiativa noastră de a cincea roată la car, găsesc de cuviinţă că, dacă e vorba să-i facă Austriei asemenea concesiuni, s-o facă încai în socoteala lor proprie şi în schimbul unor compensaţii pe alte terene decât după bunul plac al unui ministru din Bucureşti.

Izolarea completă a României este aşadar pe deplin esplicabilă.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„«NOUA PRESĂ LIBERĂ» DIN VIENA…”] – de Mihai Eminescu [9 februarie 1883]

„Noua presă liberă” din Viena, ce ne era odată atât de contrară, e de un şir de ani încoace o susţiitoare statornică a guvernului din Bucureşti. Ne abţinem de la orice presupuneri cari ar putea esplica această schimbare de atitudine a foii vieneze; ne mulţumim cu faptul că în toată presa europeană guvernul din Bucureşti nu pare a avea un apărător mai cu stăruinţa decât acea foaie.

Faptul acesta va servi cititorului nostru ca un reagent pentru a curăţi şirurile ce le împrumutăm acelei foi de orice ingredienţă sentimentală şi pentru a constata pur şi simplu lucrurile petrecute în Conferinţa de la Londra asupra cărora foaia citată pare bine informată.

Iată dar ce zice în numărul ei de vineri:

Ştirile din urmă de la Conferenţa din Londra ne dau o imagine clară şi în parte cu totul nouă a situaţiei. Vedem din ele că puterile sunt în realitate unite faţă cu România şi că tocmai Rusia, despre care aveam presupuneri întemeiate că încurajază într’ ascuns împotrivirea României, este cea ce se opune cu stricteţă pretenţiunilor române. Cată să conchidem dintr’ aceste că d. Giers s-a înţeles asupra cestiunii dunărene cu contele Kalnoky în timpul în care s-a oprit în Viena, adică că Austria s-a învoit cu dorinţele Rusiei în privirea braţului Chiliei şi a obţinut în schimb sprijinul în cestiunea Comisiunii Mixte.

Conferenţa a primit în unanimitate proiectul Barrere, deci a surpat din temelie orice speranţă a României de-a atrage în parte ‘şi pe vreuna din puterile mari. Deşi toate guvernele au admis pe timpul tratărilor între cabinele propunerea franceză, totuşi oamenii din Bucureşti par a fi crezut că la urmă vor câştiga sprijinul vreunei puteri mari.

De credinţa aceasta nu s-au ales nimic. Totodată declaraţiunile pe care Granville le-a făcut reprezentantului român i-a luat României orice perspectivă de-a câştiga, cel puţin ulterior, un vot deliberativ. Propunerea de-a-i acorda numai un vot consultativ a fost pusă de Germania şi susţinută numaidecât de Rusia; ba reprezentantul Rusiei s-a esprimat chiar cu multă, vioiciune în contra egalei îndreptăţiri a României. În una din şedinţele viitoare, când se va decide cestiunea Chiliei, Rusia, ca negustor isteţ, va şti să facă a i se plăti votul, dar câştigul pe care politica rusească [î]l va obţine nu va fi de nici un folos pentru România.

Deşi Conferenţa nici nu gândeşte de-a întrebuinţa mijloace coercitive pentru aducerea la îndeplinire a deciziunilor ei, totuşi primirea unanimă a proiectului Barrere înseamnă că România e diplomaticeşte învinsă. Comisia Mixtă a Dunării, ÎN contra căreia bărbaţii din Bucureşti s-au opus cu atâta îndărătnicie, e aprobată de Europa şi toate puterile au recunoscut în mod hotărât că existenţa ei e de interes comun. Litigiul nu mai e între Austria şi România, ci între România şi puteri. Fără îndoială un câştig teoretic pe care-l ştim preţui; dar o impresie morală oarecare trebuie să exercite în Bucureşti faptul că, prin proprie îndărătnicie, România s-au izolat cu totul. Totuşi Conferenţa pare a voi să asigure României o retragere onorabilă, ţinându-i deschisă perspectiva unei semnări ulterioare a protocolului.

Austria a făcut asemenea ceva din parte ‘şi pentru a înlesni României întoarcerea. Reprezentantul nostru în Conferenţă a procedat cu multă, cruţare şi în mod conciliant. La început a declarat chiar că e în contra refuzării votului deliberativ cuvenit României; mai târziu abia s-a unit cu majoritatea. Contele Karolyi a mai declarat că, dacă România va admite propunerile austriace, Austria înclină a mai face multe concesiuni privitoare la executarea reglementelor, la mânuirea poliţiei fluviale şi la alte dispoziţiuni. lată o preîntâmpinare cât se poate de amicală. Afară de asta se ştie de un an încoace că guvernul austriac voieşte a propune toate uşurările şi concesiile numai pentru a ajunge la regularea definitivă a cestiunii Dunării.

Se iveşte în adevăr un simptom că condescendenţa mare a guvernului nostru n-a rămas fără efect asupra adversarului îndărătnic din Bucureşti. Deşi d. Ghica, conformându-se instrucţiunilor stricte ale lui Sturza, a protestat sus şi tare în mod solemn în contra deciziunilor conferinţei, totuşi a vorbit cu contele Karolyi în alt ton decât cel susţinut de ministrul Sturza în Cameră. Sturza a vorbit eroic, Ghica elegic. A debutat cu aceeaşi propunere pe care noi am făcut-o acum câteva zile, că o înţelegere directă între Austria şi România ar fi la urma urmelor ceea ce poate fi mai bun. Căci atunci s-ar putea rezolva repede şi amicabil şi alte cestiuni pendente, precum aceea a tratatului de negoţ. Modul în care vorbeşte reprezentantul României dovedeşte îndeajuns că şi în Bucureşti se înţelege necesitatea de-a pune capăt opunerii în contra Europei unite şi a stabili bune raporturi cu puternicul vecin, care nu cere nimic neechitabil şi care vede sprijinite pretenţiile sale prin hotărârea unei conferenţe.

Multe întâmplări de după culise au contribuit în zilele din urmă a mai îmblânzi România. În Bucureşti oamenii contaseră nu numai pe Rusia, ci mai mult încă pe Anglia. Acum o săptămână se zicea că guvernul englez va face să cază propunerea Barrere şi va lua partida României. Ba Anglia a ameninţat chiar cu asta, dar numai în aparenţă şi cu intenţia vicleană de a şi precupeţi adeziunea cătră puterile răsăritene în schimbul încuviinţării planurilor sale din Egipet. Afacerea pare a fi reuşit atât de bine ca şi cea pe care a mijlocit-o d. de Giers la Viena. Conferinţa a semănat mult c-un bâlci în care se face trampă.

Rusia a abandonat România pentru că-n schimb a primit făgăduinţa Austriei de-a favoriza regularea braţului Chiliei; Anglia a sacrificat Regatul pentru Egipet. România se poate mângâia doar cu faptul că-n cazul din urmă Franţa a fost cea care-a plătit cheltuielele, căci în momentul în care vorbim cestiunea egipteană e poate hotărâtă în mod definitiv fără participarea Franţei. Când unei puteri mari i se întâmplă asemenea lucruri, cu cât mai mult trebuie România să se supuie sorţii şi să-şi puie întrebarea dacă n-ar fi mai cu minte ca, prin tratări cu Austria, să dea forma cea mai lesne de mistuit acestui lucru inevitabil. dacă Conferenţa a contribuit de-a trezi o asemenea convingere în Bucureşti, atunci nu s-a convocat cu totul fără scop şi în zădar; dar cumcă ea n-a fost necesară, pentru ca la urma urmelor totul să se aranjeze între Bucureşti şi Viena, ideea aceasta i se impune oricărui politician, Oricât de mândri ar fi de munca lor modernii Danaiz cari în Londra cară apă cu ciurul.

Atâta zice „Noua presă liberă”. dacă curăţim aceste şiruri de ingredienţele de bunăvoinţă şi mângâiere pe care foaia vieneză le aduce guvernului din Bucureşti, pentru motive asupra cărora nu insistăm, rămân faptele povestite cari, fără altă deducere logică, reprezintă prin ele înşile sterilitatea totală a politicei guvernului. Izolaţi cu desăvârşire, căzuţi sub ura Rusiei, despreţuiţi de Germania cu toate că un dinast al ei ocupă tronul României, stăm în faţa lumii ca nişte milogi de cari SE – NDURĂ Austria însăşi, căutând a îndulci prin politeţe cel puţin hapul amar al viitoarei vasalităţi economice şi politice.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„SE ‘NCHEIE…”] – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1883]

Se ‘ncheie şi după datina noastră cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.

Daca privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm cu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea, precum o lege eternă mişcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în caos, tot astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers, a cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!

S-ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu ar scădea deşertăciunea care este izvorul urei şi al dezbinărilor; că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi izbită cu atâta adâncime de acest mare problem încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin însemnătoare decât o picătură în ocean, decât o clipă în eternitate.

Dar nu este astfel.

Se vede că aceeaşi necesitate absolută care dictează în mecanismul orb al gravitaţiunii cereşti domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.

De aceea vedem că marile evenimente istorice, războaie cari zguduie omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acestea tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească. E drept că cei vechi n-aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela că, precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se ‘ntâmplă într-un şir pare că de mai nainte determinat.

Daca, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face. Din nou cestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dentâi stadiu al desfăşurării cestiunii. În adevăr, după înfrângerea insurecţiunii a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.

Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – si fata favebunt -, a pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune. Cu toate acestea nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.

În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, Oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.

Oare în preziua unor evenimente determinante pentru soarta noastră fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune cestiunea revizuirii Constituţiei? Fac bine a propune escluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s-au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?

Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânarea reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor ce bat la poarta cetăţii noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înnoituri care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim împinge pe majoritate la punerea unor cestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interese şi de partid între oameni.

Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx mut încă şi cu ochii închişi stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege.

Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx şi, în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate, a fizionomiei lui, el s-apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se ‘ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca, atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„UN CALORIMETRU SIGUR…”] – de Mihai Eminescu [25 decembrie 1882]

Un calorimetru sigur pentru a măsura gradul de fierbinţeală şi de supărare al „Românului” este tonul în care scrie. dacă unirea între grupurile opoziţiei şi hotărârea lor de a lucra împreună în alegeri n-ar fi atât de supărătoare pentru foaia din Strada Doamnei, desigur ar ignora-o sau o ar înregistra cu un ton mai cuviincios.

Dar halul la care trebuie să fi ajuns foaia confraţilor noştri prin această unire e astfel încât nu se sfieşte de-a pune o declaraţie de conlucrare, concepută de oameni oneşti şi cu oarecare vază în societatea română, în rândul manifestelor asociaţiunii Pietraru, Pătescu şi Cârlova, în rândul manifestelor anonime.

Ca şi când ţara întreagă n-ar fi ştiind din ce elemente consistă partidul conservator şi cel sincer liberal, ca şi când membrii acestor partide s-ar recruta, pe departe măcar vorbind, din aceleaşi elemente din cari recrutează roşii. Pietraru? Dar era roşu, funcţionar în Ministeriul de Finanţe. Pătescu? Dar era inspector şcolar al guvernului roşu pe două judeţe şi tot atât de liberal în principiile lui ca ilustrul Fundescu bunăoară.

Ne pare rău că foaia din Strada Doamnei îşi tăgăduieşte atât de lesne adepţii ei naturali, căci acei oameni, Oricât de răi să fi fost, nu erau decât fructe ale creşterii pe care „Românul” o dădea cu profuziune cititorilor săi înainte de-a ajunge un jurnal oficios şi cu resurse mai calmante.

Actul convenit între barbaţii politici conservatori şi sinceri liberali nu este un manifest şi nici poate fi numit astfel. Pornind din iniţiativa conducătorilor cunoscuţi ai amândoror partidelor, se stabileşte prin el principiul de conduită, adresat opoziţiunii de orice nuanţă, de-a vota împreună în alegerile viitoare. Programul partidului guvernamental este schimbarea Constituţiei, negaţiunea ei; noi credem însă că o schimbare e şi neoportună, şi nepractică, programul pozitiv al opoziţiei este aşadar menţinerea Constituţiei tale – quale. Ni se pare că nimic nu e mai natural decât o unire pentru menţinerea unei legi şi unei organizări existente. Aci agresiunea se ‘ntâmplă din partea proiectelor Rosetti şi a partidului său; pentru cel ce se apăra de această agresiune terenul legii existente este un program mult mai definit şi mult mai sigur decât proiectele atât de divergente de reformă ale agresorilor.

Cu toate acestea „Românului” i se pare nenaturală unirea.

Pentru a dovedi ce nenaturală ar fi „Românul” scoate pasajele, fie din discursuri, fie din jurnale, cari dovedesc din trecut certuri între conservatori şi sinceri liberali. În fond nu se poate răspunde la această imputare decât prin circumstanţa că asemenea incidente sunt mai mult ori mai puţin o cestiune de temperament. Din pasajele chiar citate de „Românul” şi de alte foi se vede că ele sunt dictate de-o mânie momentană, proprie temperamentului sanguinic, care în fond e generos, deşi în formă e uneori aspru în fond, zicem, căutăm să dăm o esplicare psicologică.

În formă şi faţă cu adversarii noştri un asemenea răspuns e cu totul de prisos. Când „Românul” era în opoziţie, nu cu ton sanguinic, nu din mânie momentană, ci din contra, c-o perfidie flegmatică şi preconcepută i se imputa regelui sustragere de bunuri publice (Piatra Arsă), i se zicea că e un pion (fără s) în minele Prusiei, în fine, broşura d-lui baron de Hahn, actual ministru, e desigur tot ce s-a putut scrie mai veninos, atât în contra regelui cât şi în contra miniştrilor săi. Cu aceeaşi rece perfidie se numea d. Cogălniceanu maestru în sustracţiune – şi cu toate acestea mai târziu a fost ministru alături cu d. Brătianu – un altul, învinuit a fi aruncat cadavrul sângerând al României la picioarele contelui Andrassy, a fost ministru alături cu d. Brătianu; mai mult, tocmai oamenii în contra cărora „Românul” a strigat imputându-le crime sunt aciia la concursul cărora guvernul d-lui Brătianu apelează astăzi.

Cum zicem, ceea ce în coloanele noastre s-a întâlnit accidental şi prin escepţie în „Românul” se ‘ntâmpla în toate zilele când era în opoziţie, ba foaia din Strada Doamnei este din nenorocire aceea care-a introdus acest ton în presă şi în Parlament şi nu e mirare dacă un diapazon, cultivat în curs de douăzeci şi şapte de ani în coloanele unui ziar, răsună uneori, prin contagiu nervos, şi în partea adversarilor.

Admirabilă însă este aristocratizarea roşiilor. Cu ce înmănuşat dispreţ vorbeşte azi „Românul” de Ţicu, Pitpalac, de sfinţia sa popa Tache etc.?

Ca şi când cine ştie cine ar fi roşii? Adică ce mi-e Serurie, ce mi-e Ţicu? Ce mi-e Pitpalac, ce mi-e Musceleanu?

Ca şi când agitatorii electorali de-o parte sau de alta erau de altă calitate şi din altă substanţă? O deosebire e fără îndoială

… dar între soarta ulterioară a acestor oameni. dacă Pitpalac ar fi fost roşu ajungea deputat. Câţi Pitpalaci sunt azi în scaunele Adunării, neavând nici cultură mai multă decât acela, nici fiind de altă estracţiune! Pare că nu toată lumea ştie că reteveiul a fost tata bâtei şi că inventorul sistemului – eroul de la şapte – nuci şi Zece – mese – e astăzi unul dintre stâlpii morali ai regimului Brătianu?

Istoria lui Pitpalac nu este decât un epizod din marea istorie a d-lui Petre Grădişteanu.

Cu asemenea digresiuni, cu imputări pe cari „Românul” şi le-ar putea face sie însuşi cu mai mult cuvânt decât altora, de vreme ce aşchia o vede în ochii altora, bârna din ochii proprii nu, el caută a se mângâia pe sine de evenimentul unirii opoziţiei, care-i este neplăcut.

Am făcut de atâtea ori autopsia stării morale şi materiale a ţării şi apăsarea insuportabilă produsă prin politica roşie e atât de simţită de toţi încât numai ea ar fi fost de ajuns de-a uni toate spiritele bune ale acestei generaţii împrejurul unui singur steag.

Acum însă reformele propuse tind mai departe; tind la perpetuarea acestui sistem de guvernământ, la omnipotenţa partidului roşu în ţară. Organizaţia actuală, bună – rea, tot mai prezinta oarecari garanţii pentru pătrunderea a o mână de oameni independenţi în Adunări. Din momentul ce şi aceste garanţii ar fi înlăturate, nu mai poate fi vorba nici de principii, nici de partide; un stăpân autotputernic, încunjurat de creaturile lui, şi o masă, inertă, intimidată de poliţie şi de arhistrategii gardei naţionale – iată ţara!

A opri realizarea unei asemenea stări de lucruri e o datorie şi nu reîmprospătarea unor vechi certuri şi disensiuni va opri pe cineva de la îndeplinirea ei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ÎN SFÂRŞIT «ROMÂNUL» S-A HOTĂRÂT…”] – de Mihai Eminescu [24 decembrie 1882 ]

 

În sfârşit „Românul” s-a hotărât să vorbească.

Adevărul este că tăcerea prudentă observată de organul din Strada Doamnei de la începutul procesului dintre Societatea Creditului Funciar şi d. Ciurcu, redactor al ziarului „l’Independance roumaine”, ne pusese pe gânduri. Ni se părea straniu ca aceia cari, pe când guvernul conservator se afla la putere, au făcut atâta gălăgie în favoarea libertăţii tiparului să tacă ca mormântul tocmai când această libertate era ameninţată în mod serios. Căci nu e de glumit: sentinţa celor doi magistraţi ai Tribunalului din Ilfov însemnează pur şi simplu, pentru orice om cu mintea sănătoasă, ştergerea articolului din Constituţiunea ţărei care îndrituieşte numai pe juraţi să cerceteze şi să judece delictele de presă. Cine oare, în adevăr, va mai avea naivitatea să se adreseze la juriu spre a cere pedepsirea unui gazetar când instanţele civile [î]i deschid braţele „cu dragoste şi iubire” şi-i promit atâtea dulci satisfacţiuni băneşti? Cu câteva procese de presă, dacă norocul îl va ajuta, cutare patriot îşi va putea crea un capital destul de frumuşel pentru sprijinul bătrâneţelor sale!

Aşteptam dară cu nerăbdare ca oracolul partidului roşu să deschidă gura, spre a vedea ce are să ne spuie într-o afacere atât de gravă.

Tăcerea i-a fost îndelungată, meditaţiunile au trebuit să fie adânci. Nimic mai sfânt şi mai dulce pentru demagog decât libertatea de a înjura guvernul cât timp este în opoziţiune; nimic însă mai natural decât autoritarismul lui faţă cu alţii din momentul ce a ajuns la putere.

Dilema în care erau puşi confraţii noştri la „Românul” era dificilă: să declare că tribunalele ordinare au competenţa să statueze asupra cererilor de despăgubiri formulate de Creditul Rural era a se pune în cea mai flagrantă contrazicere cu ei înşişi, deoarece au susţinut în trecut că şi refuzul inserţiunii unui răspuns în ziar constituie un delict de presă, de atribuţiunea exclusivă a juriului; să afirme că aceste tribunale nu pot avea nici un amestec în asemenea cestiuni era a lăsa încă jurnalelor opoziţiunii, cari au făcut deja atâtea zile amare consorţiului Brătianu – rosetti, posibilitatea de a demasca şi pe viitor chiverniselele, ilegalităţile, turpitudinile ce se comit de o mână de oameni în numele principielor liberale.

Oricât de dificilă era poziţiunea, trebuia să se lămurească lucrul la un fel. De aceea în numărul de alaltăieri, „Românul” şi-a luat inima-n dinţi şi, aproape de sfârşitul articolului său de fond, cu un regret vizibil, a făcut această importantă deşi tardivă declaraţiune, din care ne permitem a sublinia unele expresiuni semnificative:

Suntem astăzi ca totdauna pentru cea mai mare şi mai nemărginită libertate a presei; însă astăzi ca totdauna, voim ca presa să fie

reprezintătoare…

Mai declarăm în modul cel mai categoric că, după Constituţiunea noastră, numai juriul este competent a judeca orice fel de delict de presă…

 

D’ aţi şti însă câte întortochieturi de frază au trebuit confraţilor noştri, câte lacrimi de crocodil s-au crezut obligaţi să verse până să ajungă la această mărturisire furişată! Ascultaţi, mă rog:

O parte din presa română, în loc de a se mănţine în rolul înalt şi binefăcător ce i-ar mări prestigiul şi i-ar asigura autoritatea în viaţa publică a ţărei, se coboară, din contra, atât de jos pe terenul calomniei şi al injuriei personale încât degradă demnitatea presei, îi ruinează prestigiul şi o face astfel să nu-şi poată împlini rolul ce este menită a juca în conducerea afacerilor publice.

Ei! iluştri moralişti în ale tiparului, ia să stăm puţin la vorbă împreună ca să vedem cine e cauza acestei decadenţe pe care cu jale şi cu mâhnire o proclamaţi? Cum! să vă fie oare memoria atât de scurtă încât să fi uitat că, într-o vreme nu tocmai depărtată, nu era zi de la Dumnezeu în care să nu acuzaţi pe Mavrogheni că fură milioanele ţărei, pe Theodor Rosetti că face gheşefturi cu drumurile de fier, pe Boerescu, pe „baronul” Boerescu, că a vândut ţara austriacilor pentru o nenorocită decoraţiune? Cum! nu vă mai aduceţi aminte că luni întregi aţi imprimat în locul de onoare al ziarului vostru această calomnie idioată la adresa partidului conservator, că „ţara a fost îngenucheată la picioarele contelui Andrassy”?

Cu toate acestea hoţul Mavrogheni, gheşeftarul Theodor Rosetti, trădătorul Boerescu au fost şi sunt miniştrii plenipotenţiari, funcţionarii voştri, ceea ce ne-a dat demult măsura respectului ce aveţi pentru voi înşivă.

Cu toate acestea pe contele Andrassy l-aţi primit cu braţele deschise la Sinaia, ca pe cel mai cordial prieten şi nu ştim dacă nu i-aţi atârnat de piept şi marea cruce a Stelei României!

Când am auzit vorbindu-se pentru întâi oară de cei 20 000 franci ceruţi de Creditul Rural d-lui Ciurcu, pe cale civilă, ne- am zis că, dacă toţi aceia cari au fost insultaţi, batjocoriţi, calomniaţi prin „Românul” ani întregi, i-ar fi cerut despăgubiri pe această cale, demult gazeta d-lui Rosetti ar fi încetat de a mai vedea lumina zilei şi n-ar mai fi avut astăzi ocaziunea să o auzim dând exemple de moderaţiune în limbagiu şi de bună cuviinţă celorlalte foi. „S-a schimbat boierul!” a zis odată d. Kogălniceanu adresându-se triplului milionar Stolojan. „S-a schimbat gazetarul!” zicem şi noi astăzi confraţilor de la „Românul”, ale căror licenţe de stil nu mai aveau nici o limită odinioară.

Ne-am mărginit a reaminti numai câteva fapte, cunoscute dealtminteri de toată lumea, spre a se vedea cine e sorgintea răului, dacă rău există, şi cui incumbă răspunderea acestui rău.

Ţinem însă, înainte de a termina, să relevăm o pudică exclamaţiune a numitei foi.

În ce ziare austriace, franceze, belgiane, engleze – strigă ea scandalizată – se văd neomeniile de cari sunt pline unele din ziarele de la noi?

Ne permitem a-i întoarce exclamaţiunea şi a o întreba la rândul nostru:

În ce ţară civilizată din lume s-a mai văzut ca tot ceea ce este mai ignorant, mai putregăit, mai venal şi mai corupt printre fiii ei, să se răsfeţe în fruntea prefecturilor şi a administraţiilor publice şi să pretindă a conduce la liman bun carul statului?

Personalităţile se impun astăzi ca o necesitate politică destul de tristă, însă inevitabilă, căci asemeni oameni vor să ocupe posturile de onoare şi de încredere ale ţărei fără a poseda niciuna din însuşirile trebuincioase, strălucind din contra prin lipsa acestor însuşiri şi prin apucăturile lor viţioase sau imorale. Iată de ce presa română apucă aşa de des pe terenul acestor personalităţi: urmărind vindecarea corupţiunii moravurilor publice ce ne roade de atâta timp, ea este nevoită să denunţe pe înşişi autorii ei, în speranţa că va putea stârpi răul din rădăcină pe viitor.

Aceia însă cari au dat semnalul mai întâi, cari, târâţi de pasiunile lor politice, nu s-au sfiit să acuze pe „protivnici” de toate infamiile închipuite, făcând pe lume să creadă că nu mai există om onest şi patriot dezinteresat în această ţară, aceia cari au împins licenţa polemicei până a insinua asasinatul şi a provoca detronarea suveranului, aceia nu au dreptul de a se erige astăzi în moralizatori ai presei, căci sunt condamnaţi mai dinainte de propriele lor păcate, de trecutul lor.

Colecţiunile „Românului” sunt de faţă spre a dovedi că aceia cari au uzat şi abuzat mai mult de libertatea presei în România au fost redactorii de pe vremuri ai acestei foi. Era un timp când mândra deviză a organului din Strada Doamnei, Voieşte şi vei putea, fusese înlocuită cu alta, mai practică şi mai semnificativă: Calomniază şi vei fi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„FOI DIN GERMANIA…”] – de Mihai Eminescu [23 decembrie 1882]

Foi din Germania şi din Franţa înregistrează cu multă seriozitate, ca un semn al gravei situaţii politice din România, ştirea că prezidentul Senatului nostru şi-ar fi dat demisia.

Bietele foi!

În adevăr, lucru miraculos, prinţul Dimitrie Ghica îşi dăduse demisia, fără să fie cea mai mică perspectivă de cădere a cabinetului Brătianu, încât lumea, deprinsă a judeca în analogie, credea aproape că d. Brătianu trebuia să fi păţit ceva pe neaşteptate, trebuia să fi căzut în dizgraţie pentru ca prinţul să se grăbească a-l părăsi ca pe o corabie ce arde. De astă dată ne-am înşelat însă. Prinţul este numai… susceptibil. Susceptibilitatea-l făcuse să se retragă – bat-o norocul!

D. Ion Brătianu a declarat însă că nişte fapte cărora nu le dăduse nici o însemnătate împinsese pe prezidentul Senatului la acest pas, dar, în urma esplicaţiunilor ce a dat, l-a convins că n-a fost cea mai mică intenţie a guvernului de a-l atinge. În orice moment a păstrat toată stima şi consideraţiunea pentru preşedintele Senatului în persoana prinţului Dimitrie Ghica… (o lacrimă curse aci din ochii ministrului prezident…). Eu unul aş fi nenorocit pentru această demisie – sfârşi plângând.

Preşedintele Senatului a răspuns asemenea înduioşat.

Nici talentul oratoric – zise d-sa – nici vreo mare învăţătură nu mi-a creat poziţiunea de care mă bucur în ţară.

Ce e drept e drept. Nici cea mai neagră calomnie nu va putea afirma contrariul, nu va putea spune că prinţul ştie multă carte sau că e orator. Nici n-am îndrăznit măcar a-l contrazice în privirea aceasta, de vreme ce ştim că e susceptibil şi susceptibilitatea – bat-o norocul – nu suferă contrazicere.

D-sa ne mai spune totodată că singura sa avere e onoarea… poziţiunea sa o datorează conduitei corecte…

Nici aci nu vom contrazice… Nu vorbim aşadar de termenul „onoare” precum [î]l înţelegem noi, ci de el aşa cum [î]l înţelege d-sa, pentru că e important de-a se şti aceasta.

Erau zile, şi tocmai depărtate nu sunt, în care în acelaş Senat acelaş bărbat politic se declara cu trup cu suflet nu numai membru, dar şef al marelui partid conservator din ţară. Acest partid conservator este astăzi în opoziţiune; pe principe însă ‘l aflăm în rândurile guvernamentalilor. Mai mult încă, pentru a se şti bine ce ‘nsemnează demisiunea sa, adaogă să fie bine înţeles, ca să s’ auză de toţi în ţară, că nu mă retrăgeam ca să trec în opoziţiune. Numai aciia cari nu mă cunosc îndestul ar fi în stare să crează că aş putea face o asemenea neconsecuenţă şi a mă pune-n contradicţiune cu un princip pe care l-am declarat în mai multe ocazii.

Numai acei cari mi-l cunosc îndestul ar putea să crează că d-sa – Doamne fereşte – ar trece în opoziţiune şi ar contrazice principul.

Principele are principul… de-a nu fi niciodată în opoziţiune. Alb cu albii, roş cu roşii, d-sa are privilegiul de-a culege în orice împrejurări foloasele politice şi de-a nu purta pierderile. Onoarea de-a fi pururea guvernamental, alături cu cei cari nu numai vor binele ţării, teoretic vorbind, ci cu cei cari-l practică prin răscumpărări, prin cumul, prin diurne, aceasta e onoarea de care se vorbeşte. E o purtare absolut corectă, consecuentă în felul ei, care pe – alocurea se numeşte altfel, dar prinţul – binevoieşte a o numi onoare şi onoare trebuie să se cheme.

Şi ce-i mai impune această… onoare?

… Aş comite o trădare cătră mine şi… cătră ţară a părăsi postul pe care-l am.

Nu postul, prinţe… să ne-nţelegem… posturile. Plural! Pluralul fatal al unui substantiv eterogen numit „post”. Şi sunt multe, multe sunt cele salariate cu diurne mari, încât produc o sumă de câteva mii de galbeni pe an.

Dar naivul cititor va ‘ntreba cum un om care „n-are vreo mare învăţătură”, precum singur mărturiseşte, poate conduce atâtea treburi mari?

Vezi că ştie a iscăli şi încă ‘n două chipuri – şi slavoneşte şi latineşte, şi cu potcoave şi fără. E călare pe amândouă.

Academia noastră, care şi-a luat greaua misiune de-a compune un dicţionar al limbei române, cată să ţie seamă de-o împrejurare. Termenii au la noi, în Orientul dunărean, un alt înţeles decât în Apus, încât să nu cumva să copieze definiţiile din lexice franceze ori latine, căci s-ar păcăli.

Astfel, la vorba cap, în loc de-a zice că e partea în care rezidă creierii, principalele simţiri şi centrul sistemului nervos, în dicţionarul român trebuie specificat: cap, orice obiect care sună a gol.

Eroism însemnează a fi de gardă la suveran, cu jurământ de două ori depus şi a-l umfla noaptea ca pe un pui de găină din pat, dându-l peste graniţă.

Decoraţie, semn ce se conferă eroismului de mai sus, pentru a-l distinge de aşa numiţii oameni cinstiţi. Desigur că şi vorba onoare ar căpăta un senz analog.

Aceste modificări ale înţelesului lexical al cuvintelor sunt neapărate, întâi pentru a oglindi cu fidelitate ceea ce gândesc oamenii la pronunţarea lor, al doilea pentru a se ţine seamă de înţelesul cari li se atribuie de cătră bărbaţi de autoritate.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„PE CÂND CONSTATĂM CU TOŢII…”] – de Mihai Eminescu [19 decembrie 1882]

Pe când constatăm cu toţii apatia ce-o întâmpină proiectele de reformă ale d-lui C.A. Rosetti, apatie justificată prin sila pe care-o produce în spirite reversibilul ce le propune şi cavalerii de industrie cari s-au îmbogăţit pe urmele lui, tot atunci foaia din Strada Doamnei ne spune că

subiectul tuturor discuţiunilor publice şi private este cestiunea revizuirii Constituţiunii. Nu e exact.

Din contra, lumea ar fi bună – bucuroasă de-a se vedea scutită de întreprinderea aceasta. Ea ştie că orice propune d. C. A. Rosetti nu poate avea decât un scop, unul singur: îmbogăţirea a d-alde Carada şi Costinescu, perpetuarea parveniţilor la putere, chiverniseala elementelor corupte.

Acesta a fost din capul locului scopul propunerii.

La noi, în ţara indiscreţiunii, afli adeseori cuprinsul celor mai intime certuri politice şi nu facem decât a completa ştirile ce le avem dacă atribuim bunăoară d-lui C. A. Rosetti următoarele vorbe, adresate d-lui I. Brătianu.

„E prea adevărat că oamenii noştri nu sunt oneşti, că cel mai bun dintre ei încă tot merită carantina ori puşcăria. Dar sunt oamenii noştri. E drept că toată plebea aceasta nu ştie carte; că directorii de bancă naţională, prefecţii, administratorii de domenii sunt recrutaţi dintre absolvenţii a patru clase primare, că nimic nu se poate compara cu neagra neştiinţă a acestor adunături. Dar, înc’ odată, sunt oamenii noştri. Tu vrei să te încunjuri cu alte elemente, vrei oameni mai curaţi şi mai cu carte? Rău faci. Pe cât trăim, cu oamenii noştri trebuie să mergem; şi cu cât mai înjosiţi sunt, cu cât mai nemernici, cu cât mai ignoranţi, cu atâta serviciile pe cari ni le-au făcut în trecut sunt mai mari. Să nu uiţi că ţara aceasta a fost o ţară onestă. Cum îţi închipuieşti tu că fără aceste elemente am fi putut noi ajunge undeva?”

Nu acestea sunt poate cuvintele textuale întrebuinţate între cei doi auguri, dar acesta e înţelesul şi n-am făcut decât să ‘mbrăcăm scheletul conversaţiei în formă mai dramatică. Să nu se crează că cei doi oameni nu ştiu cu cine au a face, nu cunosc pe deplin natura şi instinctele perverse ale celor de cari se servesc. „N-a sosit încă timpul de-a mă despărţi de hoţi” a zis într-o zi

D. Ioan Brătianu, iar fratele său, Dumitru, i-a caracterizat şi mai energic.

În ce consistă dar lupta, în ce deosebirea de vederi? D. C. A. Rosetti zice pur şi simplu: aut sint ut sunt, aut non sint, vorba ce-o zicea papa despre iezuiţi. Sau roşii să fie aşa cum sunt, o adunătură de ignoranţi şi facem-treburi, sau să nu fie deloc. Puterea lor, raţiunea lor de-a fi este tocmai aceasta; în virtutea unui alt principiu nu pot exista. Precum animalele răpitoare există în virtutea rapacităţii lor, astfel titlul la existenţă al roşiilor nu sunt calităţile lor cele bune, ci cele rele. Acum însă, în preziua unor nouă alegeri, a sosit timpul de-a perpetua domnirea acestor elemente. „Nu mai e cu putinţă a fi pururea în război cu ţara. Nu mai e cu putinţă a avea la orice alegere o mână de oameni independenţi în contra, cari, dacă ne-ar putea răsturna, ar putea spune adevărul. Să dăm cel din urmă război acestor oameni, îşi zice d. C.A. Rosetti, să nimicim cetatea colegiilor în care se adăpostesc, şi ţara a noastră va fi pentru totdeuna”.

Parcă auzim pe lady Macbeth:

Prea mă tem de temperamentul tău: prea e plin de laptele iubirii de oameni pentru a apuca drumul cel mai scurt. Ţi-ar plăcea să fii mare: nu eşti lipsit de ambiţie; dar răutatea îţi lipseşte, tovarăşa ambiţiei. (I.5)

Aceasta e unica necesitate a schimbării Constituţiei, rămânerea la putere a roşiilor astfel cum sunt. Căci, din punct de vedere obiectiv, o schimbare a legii fundamentale nu se poate face decât prin înţelegerea între toate partidele. Pact se numeşte acesta şi încă fundamental: aşadar trebuie să fie părţi cari să pacteze. Ce pact se poate numi însă o propunere unilaterală impusă de d. C. A. Rosetti şi de oamenii lui? Cine pactează aci? Carada de o parte, Costinescu de alta? O, ei se ‘nţeleg foarte bine oriunde e ceva de luat, încât anume pact între asemenea elemente e cu totul de prisos.

Zilele trecute pare a fi sosit însă o scrisoare de la augurul din Paris, prin care împinge partea fidelă a partidului să stăruie asupra revizuirei şi să dea bold d-lui Brătianu.

Acesta e cuvântul pentru care foaia din Strada Doamnei aduce aminte în public d-lui Brătianu fraza ce a rostit, că „este în perspectivă a se întruni o Cameră de revizuire”, încât [î]i repetă proverbul că omul se leagă de limbă şi adaogă:

Declaraţiunea a rămas; ţara a ţinut şi ţine seamă de ea şi de aceea întrebarea dacă se va revizui sau nu Constituţiunea e însoţită pretutindeni de surprinderea pentru tăcerea ce guvernul a păstrat până acum în privinţa revizuirii.

Deie-ni-se voie a constata, spre marea părere de rău a confraţilor, că ţara nici ţine, nici a ţinut seamă de cele trei vorbe, spuse în treacăt, pentru că n-a avut pentru ce ţine seamă de promisiuni cu mult mai importante. Poate pentru întâia dată simte şi ministrul – prezident ce sătulă e ţara de reforme, ce însetată după aplicarea serioasă a legilor existente, ce înclinată a vedea în orice reformă o nouă nenorocire.

Afară de aceea, dacă semnele nu înşală şi dacă complicaţiuni esterioare se vor ivi, momentul pentru a pune în cestiune drepturile regelui şi drepturile alegătorilor ar fi desigur cel mai rău ales. Câte ademeniri nu s-ar putea răspândi într-o ţară nenorocită şi săracă dacă o influenţă vecină ar voi să le semene? În preziua sau în timpul unui război alegeri de Constituantă ar însemna încolţirea tuturor ambiţiunilor şi trezirea acută a tuturor durerilor şi nemulţumirilor. N-avem nevoie a adăuga că s-ar afla pururea cineva care să se folosească de ele şi că speranţa şi interesul sunt acei sofişti admirabili, acei samsari intelectuali cari lesne conving pe oameni că interesele lor ar fi identice cu interesul istoric al ţării.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ÎN FINE PRECEDENTUL…”] – de Mihai Eminescu [17 decembrie 1882]

În fine precedentul e creat.

Tribunalul de Ilfov secţia I s-a pronunţat asupra cestiunii competenţei în procesul Ciurcu. Prezidentul d. Costescu şi judecătorul d. Carp au respins declinarea de competenţă şi a ordonat examenul de fond; singur d. A. Eustatiu a fost, din contra, de părere a se admite escepţiunea de incompetenţă.

Ştim că românii au libertatea de a gândi, a vorbi, a scrie, a tipări orice doresc; libertate garantată prin Constituţie. Pentru ceea ce gândim şi credem, pentru ceea ce zicem nu ne – aşteaptă rugul inchiziţiei, pentru ceea ce tipărim nu ne-aşteaptă revocare cu de-a sila, cum i s-a impus lui Galilei.

Se poate oare pretinde că o aserţiune tipărită cauzează cuiva o pagubă materială legitimă?

Daca aserţiunea e adevărată, adevărul n-are, nu poate avea pedeapsă, nici poate cu drept cuvânt să păgubească pe cineva. Când o aserţiune adevărată aduce cuiva pagubă, acela merită s-o aibă, activitatea aceluia e atunci desigur nelegitimă, reprobată fie de legile pozitive, fie de morală, şi nu vedem cum un adevăr, de orice fel ar fi şi orice materie ar privi, poate fi întâmpinat de cereri de despăgubire sau de pedeapsă.

Dar aserţiunea e calomnioasă? Atunci cel atins poate cere despăgubire. Ceea ce susţinem însă este că, în materie de presă, nu are tribunalul dreptul de-a caracteriza o aserţiune, nu are dreptul de a cerceta dacă ea este adevărată, deci exemptă de penalitate sau calomnioasă, deci meritând penalitate şi dând loc la despăgubiri.

Acţiunea penală e aci cea de căpetenie; de la hotărârea ei atârnă accesoriul despăgubirii. Până a nu se decide dacă aserţiunea este sau nu o calomnie, până a nu se caracteriza ca atare, nu poate fi vorba de accesoriu, pentru că, pe cât timp o sentenţă nu s-a dat – şi numai juraţii o pot da – există prezumpţiunea că aserţiunea încriminată e adevărată. Adevărul neavând pedeapsă, nu poate cauza daune legitime.

Nu ni se vorbească de cazuri analoge, de crime ce se judecă de juraţi şi cari dau loc la cereri de despăgubire înaintea tribunalului. Acele crime sunt fapte constante sau constatate. O aserţiune însă, pentru a deveni calomnioasă, trebuie declarată ca atare de către cel ce se cuvine şi aceasta nu se poate face decât adresând juraţilor întrebarea dacă aserţiunea merită sau nu numele de calomnie. Tribunalul nu poate prejudeca. Precum nu poate declara de criminal pe cel ce n-a fost încă judecat de juraţi, tot astfel nu poate numi calomnioasă o aserţiune care n-a fost numită astfel prin o sentenţă a juraţilor.

Precum pentru prevenit, înainte de-a fi condamnat, există prezumpţiunea că e nevinovat, tot astfel pentru orice aserţiune tipărită există presupunerea că e adevărată, deci nevinovată, înainte de-a se statua contrariul de judecătorii ei fireşti.

Tribunalul ar fi competent numai într-un caz şi acesta este: ca o aserţiune adevărată să poată cauza o pagubă legitimă cuiva şi să poată trage după sine o cerere de despăgubire, asemenea legitimă. Dar aceasta e inimaginabil. Căci dacă aserţiunea e adevărată, paguba nu poate fi legitimă şi nici cererea de despăgubire; dacă nu-i adevărată, e o calomnie, dar caracterul de calomnie nu i-l pot atribui decât juraţii.

Insistăm atât de mult asupra acestui punct pentru că precedentul poate avea urmări incalculabile. Orice aserţiune, orice apreciaţie scrisă sau tipărită poate cauza pagube cuiva. Dar un zugrav nu are talent, îşi espune tablourile ş-o constatăm aceasta prin critică tipărită? Proces de despăgubire. Nu-şi poate desface tablourile; l-am discreditat. Dar o cântăreaţă n-are glas şi o arătăm aceasta? Proces de despăgubire; nu se poate angaja; am discreditat-o. Dar o bancă angajează banii clienţilor ei în afaceri problematice ori hazardate; o descoperim? Despăgubire, căci nu mai poate face treburi. Şi aşa in infinitum. Ca să arătăm ce puţin temeinică e o asemenea interpretare, vom cita un caz anecdotic din Grecia. Un cleft care pretindea a fi comis acte eroice în războiul Independenţei a cerut pensie de la Cameră. Camera ar fi fost dispusă de-a i-o vota dacă o gazetă nu s-ar fi ridicat contra. L-a discreditat. Acesta a adresat tribunalului o cerere de despăgubire. dacă gazetarul nu scria, pensia era să se voteze; prin aserţiunea însă că n-o merită cleftul a fost păgubit. Nu ştim ce va fi decis tribunalul; ştim însă că cleftul i-a tras gazetarului o bătaie. Precum se vede cazul e tragic.

Nu trebuie să uităm înainte de toate că regimul libertăţii presei este o derogare de la dreptul comun. Presa poate comite tot soiul de delicte cari, dacă nu s-ar fi făptuit pe hârtie şi prin tipar, ar fi de competenţa tribunalelor ordinare. Calomnie şi injurie prin viu grai se judecă de tribunal; calomnie şi injurie prin presă – de juraţi. Pagubele ce rezultă din delicte ordinare se judecă de tribunalele ordinare; pagubele de pe urma delictelor de presă – de juraţi. Constituţia franceză, care prescrie anume aceasta, nu e decât consecuentă cu sine însăşi; ea trage numai în scris o concluzie care se ‘nţelege de sine şi care rezultă în mod firesc din chiar principiul libertăţii presei.

Daca Constituţia noastră nu se esprimă tot astfel nu trebuie să uităm că nu intenţia legiuitorului nostru a fost de a sustrage presa de sub judecătorii ei naturali, ci că, deprinşi a copia cum suntem, am copiat textul belgian. Textul l-am copiat; controversa eventuală, intenţiile eventuale, mai mult sau mai puţin probabile, ale legiuitorului belgian nici n-au trecut prin mintea legiuitorului nostru, precum n-a gândit în acel moment la opinia respectivă a împăratului Chinei.

Repetăm încă o dată: nu vorbim aci ca amici ai libertăţii absolute de presă. Sunt poate lucruri pe cari noi înşine am voi să le vedem respectate şi a căror cruntă batjocorire, cu părere de rău, am văzut-o recompensată cu Bene-merenti. Nu amici ai presei; dar datori suntem a menţine înţelesul pe care Constituţia ‘l are. Dar ne convine această libertate, dar nu ne convine – nu aceasta e în cestiune. Pe cât timp Constituţiunea zice aşa şi nu altfel, pe cât timp judecata asupra cuvântului tipărit în anume condiţii aparţine juraţilor nu putem admite nici din cauză de oportunitate, nici prin esplicaţiuni subtile competenţa altor judecători.

Dar – se zice – presa noastră abuzează; ea nu se mulţumeşte numai cu combaterea personalităţii publice, atinge viaţa privată a oamenilor. O, n-o face în măsura în care s-ar cuveni.

Într-o societate onestă, viaţa oamenilor, în genere, trebuie să fie astfel încât casa lor să poată fi de sticlă. Când s-ar şti din ce cuiburi de pupăză iese multe din ilustraţiunile politice, ele n-ar mai fi ilustraţiuni. Licenţa presei, orice s-ar zice, nu e decât urmarea firească a licenţei de moravuri publice şi private. Într-o ţară în care trădarea se decorează, afacerile Warszawsky se bucură de impunitate, reputaţia de-a fi vicios şi desfrânat nu închide cuiva nici o uşă, la orice palat ar fi, presa nu poate fi decât cum este. A-i închide gura prin asemenea măsuri ar fi numai a înainta ipocrizia, a arunca un văl de ochii lumii asupra putrejunii sociale.

E prea adevărat că am văzut şi nume oneste târâte în noroi pe când desfrâul trecea cu ochi bisericoşi, mascând sub aparenţe ipocrite mlaştina inimei. Dar aceasta s-a întâmplat mai rar şi, dacă s-a întâmplat, o mărturisim, oamenii oneşti din această ţară au un defect fundamental, apatia, care se răzbună asupra lor.

Demult oamenii de bine ar fi trebuit să formeze o ligă de regenerare naţională, demult ar fi trebuit să se opuie licenţei în toate: fie aceea în familie, fie ‘n biserică, fie ‘n societate, fie ‘n presă. Dar, cu o nepăsare care adeseori se numeşte lipsă de prejudiţii, ei au îngăduit ca fundamentele morale ale vieţii noastre, ca bunurile ideale ale poporului lor să fie surpate şi măcinate de demagogie şi nu e decât firesc ca, în urma caosului intelectual, în urma surpărei oricărei autorităţi de origine umană sau dumnezeească, să urmeze caosul de moravuri, desfrâul, cinismul. Naturile oneste sufăr şi ele, dar nu sufăr prin ceea ce fac, ci prin ceea ce-a omis a face.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
Mihai-Eminescu.Ro



[„PE CÂND LA NOI…”] – de Mihai Eminescu [15 decembrie 1882]

Pe când la noi în ţară atenţia publică e absorbită de fenomenele de corupţie şi de cădere, ce le prezintă un partid în disoluţiune, ale cărui miasme se răspândesc, umplând spiritele cele mai bune de slăbiciune şi de îndoială, în afară de marginile ţării noastre se pregătesc lucruri proprii a da o altă faţă Europei.

Deşi, până mai ieri, se ştia de toată lumea că relaţiile dintre Germania şi Austro-Ungaria sunt bune, că, în aproape toate cestiunile esterioare, aceste puteri merg mână ‘n mână, totuşi nimeni nu cunoştea mai de aproape natura acestor relaţii, nu ştia dacă ele consistă într-un consimţimânt de mai nainte stabilit asupra tuturor cestiunilor ce s-ar putea ivi în urma Tractatului de la Berlin sau dacă ele mergeau mai departe, constituind o alianţă adevărată, fixată prin documente autentice.

Ocolul pe care d. de Giers, ministrul de esterne al Rusiei, l-a dat – în afaceri de familie – Curţilor Europei au dat însă ocazie la o sumă de descoperiri cari au început a nelinişti spiritul public şi a dovedi că situaţia politică e plină de furtună şi de pericole.

Imediat în urma plecării sale din Germania, unde fusese foarte bine primit şi avuse o întrevorbire cu principele de Bismark, o foaie acreditată, ale cărei inspiraţiuni se datoresc oficiului de esterne, a afirmat că înţelegerea între Austria şi Germania nu este numai un fel de acord în privirea intereselor comune, ci e stabilită în scris prin act autentic.

Austria n-a prea fost mulţumită cu enunţarea aceasta publicistică, căci, când un lucru se întâmplă în taină şi e menit a rămânea tăinuit, descoperirea nu poate fi decât neplăcută, mai ales când ea e de natură a da loc la esplicaţiuni între două puteri de o potrivă şi rivale cum e Austria şi Rusia. Cu toate acestea, în momentul întâi ştirea aceasta era de natură a linişti lumea financiară şi politică. Oricât de puternic ar fi imperiul de la nord, nu poate risca un război în contra celor două mari puteri ale Centrului Europei. În contra uneia din ele chiar succesele ar fi neînsemnate şi pierderile mari; în contra amândurora Rusia ar rămânea învinsă.

Dar numaidecât se ivi o altă ştire care slăbi în mod considerabil efectele celei dentâi. „Gazeta de Colonia” comunică condiţia de căpetenie pe care se întemeiază alianţa austro-germană. Nu în orice caz era valabilă şi obligatorie pentru amândouă părţile. Numai atunci când una din aceste două puteri ar fi atacată din două părţi, cealaltă e obligată a-i veni în ajutor. dacă atacul s-ar întâmpla numai dintr-o singură parte, cealaltă aliată e liberă în acţiunea ei şi poate decide orice crede că ar fi practic pentru dânsa. Cheia acestei convenţiuni pare a fi următoarea: după încheierea Tractatului de Berlin, Germania a prevăzut posibilitatea unei alianţe ruso – franceze, pe când Austria, care, prin ocupaţiunea Bosniei şi Herţegovinei, iritase în grad mare susceptibilitatea Rusiei, putea să presupuie că această din urmă va apela şi la Italia. În decursul politicei sale de unitate, Italia a cam perindat alianţele; ea a câştigat Lombardia prin alianţă franceză, Veneţia prin cea germană; se putea deci presupune că, pentru a câştiga Triestul şi Trentinul, nu va fi surdă la propunerile Rusiei.

Cum însă ar ieşi alianţa austro-germană, calculată cazuistic pe aceste eventualităţi de mai nainte determinate, dacă Germania n-ar avea a face decât cu Franţa şi nu cu Rusia, dacă Austria n-ar avea în contră-i decât Rusia şi nu Italia? Aceasta a fost întrebarea gravă ce s-a născut în urma descoperirii de mai sus şi care a imprimat înţelegerii un caracter şi mai problematic. Abia se pusese în avanscenă aceste amănunte asupra înţelegerei austro-germane şi se născuse siguranţa că în ea nu mai e loc pentru un al treilea, când ni se dete un nou signalment al ei: nu este încheiată decât pe cinci ani; s-a stabilit la 1879 şi espiră în octomvrie 1884.

Toate aceste descoperiri la un loc au făcut a se presupune că evenimentele la cari ele se referă se apropie, o presupunere întărită încă prin înarmările Rusiei, prin crearea de nouă drumuri de fier strategice spre marginea Poloniei, prin întărirea graniţelor ei. În fine, zilele din urmă secretarul cel mai intim al princepelui de Bismarck, fiul său, contele Herbert, a sosit la Viena cu depeşi pentru ambasadă şi pentru contele Kalnoky. Acest din urmă eveniment caracterizează pe deplin gravitatea situaţiunii. Va fi avut a aduce admoniţiuni Austriei de-a nu se încrede în asigurările de pace ale Rusiei şi de a se pregăti repede în vederea unui apropiat război? Acesta se presupune c-ar fi cuprinsul misiunii sale, căci acelaşi sfat l-au repetat foile germane la adresa Italiei, căreia i-au făcut grave imputări pentru că n-a creat căi ferate strategice şi nu e îndestul de preparată pentru ofensivă când ar veni momentul de a-şi ţinea cuvântul cu care a intrat în alianţa austro-germană.

E curios ca în preziua unor evenimente, ale căror urmări sunt aproape incalculabile, cei ce ne guvernează să nu aibă alte griji decât de-a semăna dezbinarea şi neliniştea prin propuneri de reformă constituţională. Oamenii aceştia, care-n fiece zi inventează un nou teren pentru aplicarea maniei lor de înnoire şi prefacere, par a voi să ameţească ţara, s-o preocupe atât de mult cu luptele dinlăuntru încât, în cazul unor complicaţiuni esterioare, să nu ştie unde-i e capul.

N-ar fi oare bine ca primul ministru, în loc de-a se preocupa de prefacerea colegiilor şi de electivitatea magistraturii, să aibă ochii aţintiţi asupra celor ce se petrec în afară şi să recomande amicilor săi politici nu numai cumpăt, dar chiar o renunţare momentană la planurile lor de reforme demagogice?

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



ROŞII DIN PARIS – de Mihai Eminescu [12 decembrie 1882]

Următoarele rânduri le reproducem dintr-o foaie străină şi anume „Wiener Allgemeine Zeitung”:

Consiliul radical roşu din Paris face adeseori demonstraţiuni politice, dar cată să-i dăm oarecare dreptate dacă discută din când în când cestiunea prefecturei poliţiei, căci în privinţa aceasta Parisul se află într-o stare excepţională, ce nu întâlnim nici într-o ţară europeană, afară doară în Turcia şi Rusia. Poliţia prefecturei e un stat în stat, ba şi mai mult. La 12 aprilie 1881 preşedintele actual a Camerei a zis în şedinţă publică despre prefectul poliţiei: „Acest funcţionar poate, după plac, a se substitui şefului său ierarhic (ministrului de interne) şi chiar autorităţii guvernului”. Albert Gigot, ca prefect, a dat o circulară în care a recunoscut expres că

„poliţia poate numai cu multă greutate să observe dispoziţiunile legei (!) privitoare la apărarea libertăţei personale”. Un alt prefect de poliţie de mai nainte mărturiseşte că, „deşi însuşi este legist, totuşi în cele din urmă s-a deprins de a nu-i mai păsa de legalitate”. Poliţia prefecturei e suverană, împiedecând şi mersul justiţiei chiar în cazuri importante criminale. Astfel s-a întâmplat că scandaluri publice ce preocupau tot oraşul, n-au ajuns înaintea tribunalului. Nici chiar prefecţii cunoscuţi ca republicani n-au permis măcar un control oficios asupra faptelor lor. Din aceste cauze consiliul comunal adeseori a voit să refuze cele 23 milioane pentru întreţinerea prefecturei poliţiei, cerând desfiinţarea sau reorganizarea poliţiei. Câte cheltuieli nu se fac aci despre cari nu se dă nici o socoteală, căci nici nu pot fi justificate? Să ne aducem aminte de prefectul de poliţie Leon Renault; de procesul Cissey – yung şi de tot spionajul de atunci, plătit în timp de mai mulţi ani şi aceasta numai pentru nişte intrigi nedemne şi infame…”

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



DEZMINŢIRE – de Mihai Eminescu [12 decembrie 1882]

Unele ziare par a-şi fi făcut o plăcere din a comunica fel de fel de ştiri eronate asupra „Timpului”. O asemenea ştire, într-o formă neobicinuită şi puţin colegială, o găsim trecută în „România liberă” de azi. N-avem decât a repeta declararea categorică făcută în atâtea rânduri că nici este, nici a fost vrodată vorba de încetarea „Timpului” şi că toate amănuntele date în această privire de „R[omânia liberă]” sunt inexacte.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DIN CAPUL LOCULUI AM OBSERVAT…”] – de Mihai Eminescu [12 decembrie 1882]

Din capul locului am observat că rău şi fără cale Creditul Funciar Rural se adresează la tribunal în procesul ce-l intentează d-lui Alex. Ciurcu. Distingerea care se face între acţiune publică şi acţiune privată ni se pare o subtilitate arbitrară în materie de presă, cu atât mai arbitrară în chiar cazul de faţă. Activitatea Creditului nu este o activitate privată. Concesionată de stat, având privilegiile ei, prin urmare drepturi escepţionale, stând în legătură cu toată lumea capitaliştilor precum şi cu toată lumea proprietarilor, având o activitate publică şi o răspundere publică, se prea poate întâmpla ca gestiunea Societăţii să fie supusă unei critice aspre, mai mult – se poate zice, fiindcă suntem la noi în ţară – că se fură.

Ei, şi nu s-o fi furând la noi în ţară !

Când vedem atâţia oameni cari din nimic au ajuns milionari, fără a înfiinţa fabrici, fără a face agricultură, şi când ştim că pentru majoritatea oamenilor banul se datoreşte muncii, la ce să atribuim aceste îmbogăţiri ca din senin? Dar vom numi-o agiotaj, dar păsuială, dar favoare guvernamentală, destul că sume de aur se duc în mâni cari n-au oferit societăţii un echivalent de servicii pentru ele şi poate ca juridic lucrul să fie îngăduit sau să poată scăpa printre picături; moralmente şi economic vorbind e o spoliaţie. Spoliaţie sistematică, de sus până jos. O pensie reversibilă de ex. care se plăteşte unui om ce nu şi-a petrecut timpul în serviciul statului, ci urmărindu-şi ambiţiile sale personale, e după a noastră părere o spoliaţie a tezaurului. Da- ne-va d. C. A. Rosetti în judecata tribunalului că nu poate mânca şi el o pâine de răul nostru?

Nu credem.

Dar, pentru a ne întoarce la cazul nostru, orice delict, fie de natură privată, fie de natură publică, care se consumă şi se comite prin presă nu poate veni decât înaintea Curţii cu Juraţi. Cuvântul tipărit, iată termenul de căpetenie. Cuvântul tipărit se judecă de Curtea cu Juraţi. D. Ciurcu a afirmat ceva prin cuvânt tipărit. D. Ciurcu vine înaintea juraţilor. dacă juraţii vor judeca că afirmarea d-sale tipărită e o calomnie, că această aserţiune calomnioasă au adus pagubă Creditului, cestiunea acelor pagube poate fi urmărită mai departe, pân-atunci însă nu.

Nu vorbim aci ca amici ai libertăţii presei. Se poate că noi înşine am dori să vedem respectate multe lucruri; am voi să vedem respectate credinţele religioase şi tradiţiile naţionale, am voi poate să vedem neatinse bunurile ideale ale poporului şi ale istoriei noastre, dar n-o putem face. Vorbim aci de textul pozitiv al legii fundamentale, care nu permite nici o urmărire a presei decât înaintea juraţilor. La conştiinţa publică se adresează tiparul, conştiinţa publică să-l judece.

Poate cineva să nu fie mulţumit cu libertatea absolută a presei. Indiferent. Pe cât timp Constituţia subzistă şi trimite orice enunţare a presei, de orice natură ar fi, înaintea juraţilor, acolo trebuie să şi meargă. Cine nu e mulţumit se va plânge de Constituţie, va cere modificarea ei; dar, pân’ a nu se modifica, tribunalele nu devin competente de-a judeca nici ceea ce se petrece, nici ceea ce nu se petrece în presă.

Şi s-au petrecut multe în presa din ţară. Ziare scrise în limbi străine sau şi de străini au insultat adesea poporul şi istoria noastră. Mai mult. Era destul să sosească în mijlocul nostru vrun om dintr-o bună familie română pentru ca o pană ocultă să-l denigreze în ochii publicului, nu pentru altceva decât pentru singura cauză ca e român şi că familia lui a fost domnească în România. Denigrări de cea mai înjosită speţie, a căror sorginte era cu toate astea foarte sus, al căror instrument era vrun erou de tristă figură. Ei, pe tribunalul secţia cutare nici nu l-a durut capul de asta, pentru că n-avea dreptul să se ocupe. Curtea cu Juraţi ar fi trebuit să judece şi la dânsa nu s-a adresat nimenea. Sunt cestiuni acestea cari se ţin de conştiinţa chiar a poporului românesc şi când această conştiinţă suportă injuriile ce se aduc oamenilor de frunte ai naţiei aceştia sunt destul de generoşi pentru a nu apela la ea, pentru că ruşinea naţională ar fi ruşinea lor. Libertatea presei poate fi un rău, dar e înscrisă în Constituţie; nici o excepţie, nici o tâlcuire într-altfel a Constituţiei nu se încape.

Singura pedeapsă care s-a aplicat regulat celora cari au abuzat de această libertate, celora ce-au insultat Coroana şi familia regală de ex., a fost câte-un Bene merenti aplicat pe piept.

Daca Creditul Funciar Rural se crede calomniat, calea la Curtea cu Juraţi [î]i e deschisă, cealaltă cale însă, mai recomandabilă, e de a solicita pentru jurnalistul de care se crede atins una din acele plăci de metal cu care s-au decorat Orăşanu şi semenii lui.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ÎN SFÂRŞIT SENATUL…”] – de Mihai Eminescu [11 decembrie 1882]

În sfârşit Senatul a scuturat amorţeala în care zăcea de atâţia ani sub influenţa sirenei Brătianu. Un curent galvanic a străbătut membrele îmbătrânite ale acestui corp şi, pentru prima oară, ne-a fost dat să-l vedem răspunzând cu demnitate şi bărbăţie la presiunile cutezătoare ale puterii centrale.

Oricât s-ar masca faptul de cei interesaţi, este netăgăduit că votul de la 7 decembre, care trimite în judecata Înaltei Curţi de Casaţiune şi de Justiţie pe generalul Slăniceanu, constituie o înfrângere umilitoare a „dictatorului”. Opiniunea publică nu s-a înşelat un singur moment asupra importanţei politice a acestei şedinţe şi toată lumea este de acord spre a recunoaşte că ceea CE un cap de cabinet, respectuos către reprezentaţiunea naţională, ar trebui să facă în asemeni împrejurări ar fi să-şi depuie demisiunea în mâinele M. S. Regelui.

Că d. Brătianu nu va urma această linie de conduită, singură demnă, singură admisibilă pentru un ministru constituţional care se respectă, aceasta o ştim mai dinainte. Acest ministru n-a iubit niciodată situaţiunile limpezi şi onorabile; caracterul său respinge orice rezoluţiune virilă. Om de tenebre şi de politică bizantină, el va căuta să escamoteze acest vot care-l loveşte cu brutalitate în faţă şi, prin influenţa atotputernică, dizolvantă, fatală, de care dispune, va sili pe venerabilele momâi din palatul Academiei să revie asupra neaşteptatei lor hotărâri. Aceasta nu va fi nici cea dintâi, nici cea din urmă încercare a sa.

Nu dară de consecinţele ce va avea acest vot, cu privire la tristul erou al zilei, ne interesăm astăzi, ci de veleităţile de independenţă faţă cu „Vizirul” ce s-au manifestat deodată în sânul maturului corp.

Nu mai era un mister pentru nimeni că d. Brătianu luase sub înalta sa protecţiune pe ministrul de război acuzat că a fost mituit de ovrei ca cel mai de rând membru al partidului roşu. Faptul era de o gravitate fără seamăn şi cel mai elementar bun simţ impunea în mod imperios atât protectorului cât şi protegiatului să ceară ca lumina să se facă degrabă, pentru onoarea armatei care avusese pe acel militar în fruntea ei, pentru onoarea ţărei care-i încredinţase un post atât de înalt. Din nenorocire, păcatul era vădit, pipăit, indiscutabil şi d. Brătianu n-a putut găsi alt argument spre justificarea protegiatului său decât să strige senatorilor: – Şi eu am făcut tot aşa! Atât de mult era convins primul ministru de devotamentul, de supunerea, de platitudinea acelora la cari se adresa, atât de mult despreţuia el opiniunea publică, înaintea căreia făcea atâtea temenele ipocrite odinioară, încât căpătase convicţiunea că este destul să afirme solidaritatea sa cu tripotagiurile ovreieşti ale actualului reprezentant al Râmnicului Sărat spre a-l scăpa curat ca argintul din încurcătura în care-l aruncase teribilul d. Grădişteanu.

Ştim cu toţii scandalul ce a urmat acestei incalificabile intervenţiuni, scandal fără precedent în istoria politică a oricării ţări constituţionale. Nu numai ministrul abuziv sau taxat astfel n-a fost trimis înaintea supremei instanţe judecătoreşti a ţărei, după cum cerea legea şi morala publică, după cum a reclamat-o el însuşi, dară încă a fost numit şef al statului – maior al armatei, pe care raportul d-lui Grădişteanu afirma că a dezonorat-o, şi, acum în urmă, ca încoronare a operii, numit – căci nu este cu putinţă a se zice că a fost ales – numit senator !

Desfiderea aruncată opiniunii publice nu putea fi mai pe faţă, nici voinţa Coroanei siluită cu mai mare cutezanţă. Trebuia în adevăr la cârma statului un ministru autoritar şi fără sfială de legi şi de oameni ca d. Brătianu pentru ca să asistăm la desfăşurarea unui atare cinism guvernamental.

Astfel, graţie presiunii sale neobosite, ceea ce se anunţase la început ca o dramă, destul de tristă, căci era vorba de onoarea unui ofiţer superior român, era aproape să se termine ca o mizerabilă farsă, în care generalul Slăniceanu şi protectorul său făceau le pied de nez Senatului întreg. Femeia frumoasă se termina în coadă de peşte…

Din norocire, înscenarea farsei a lăsat mult de dorit; lucrurile au fost ticluite aşa de transparent încât şi cei mai credincioşi au stat la îndoială în faţa ruşinei ce li se cerea să sancţioneze. De aceea, când nevinovatul d. Orleanu şi-a citit raportul, făcut în numele faimoasei comisiuni de „informaţiune”, prin care fostul ministru de război era spălat de toate păcatele comise şi se conchide că nu e necesitate de trimitere înaintea Curţii de Casaţiune, murmure destul de expresive s-au ivit printre senatori. Palidul ministru de justiţie abia a avut curajul să răspundă discursului virulent al prinţului Dimitrie Ghika, care a sfârşit prin a înţelege în cele din urmă că ceea ce pretindea guvernul însemna pur şi simplu sinuciderea morală a Senatului.

Rolul decisiv însă în această afacere a fost rezervat generalului Florescu care, cu un tact superior, cu o sobrietate de cuvinte exemplară, a arătat colegilor săi câte pericole pot decurge pentru prerogativele şi demnitatea Senatului din imixtitunea continuă şi făţişă a guvernului în voturile sale.

Numirea d-lui Slăniceanu ca şef al statului – major al armatei în condiţiuni atât de anormale, când un vot de blam al Senatului stă suspendat d-asupra capului său, acuzându-l de concusiune şi de tripotagiuri, – această numire este o adevărată crimă din partea guvernului, căci şeful statului – major nu este destul să fie inteligent şi capabil în lucrările sale, el trebuie să fie cinstit şi, până la proba contrarie, cinstea d-lui Slăniceanu este bănuită.

Se ştie cari au fost consecinţele acestui discurs: cu o majoritate de 20 voturi în contra a 8, Senatul a decis trimiterea fostului ministru în judecata Curţii de Casaţie, numind în acelaş timp şi comisiunea de acuzare.

Ce va face această comisiune, compusă din elemente atât de disparate, ne este cu greu să o spunem. Oricare va fi rezultatul final al cestiunii Slăniceanu, un lucru rămâne de aci înainte câştigat pentru toată lumea: votul de blam ce a izbit deopotrivă atât pe fostul cât şi pe actualul ministru de război.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„OBSERVĂM CĂ UNIREA…”] – de Mihai Eminescu [9 decembrie 1882]

Observăm că unirea între grupurile opoziţiei nu-i face multă plăcere „Românului”. Onorabilii confraţi găsesc că deosebirile între sinceri – liberali şi sincer – conservatori sunt atât de mari încât nu e cu putinţă a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negaţiune, pentru a forma un partid obstrucţionist ş.a.m.d. Când lipseşte ideea răsare numaidecât un cuvânt nou care nu prea are înţeles, dar care ţine locul ideii. „Obstrucţionişti „ e bine şi felicităm pe confraţi pentru îmbogăţirea dicţionarului de porecle. Trăim în ţara poreclelor, ne-am deprins cu toate, încât, precum am suportat titlul de reacţionari, fără a o fi, credem că putem suporta fără pagubă şi pe acesta. Unde-a mers mia, meargă şi suta.

Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că „vorbim cu deliciu de un Domn român de sânge, înconjurat de-o aristocraţie istorică”, ba „Românul” are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne- nţelegem: nu dorim nici una, nici alta.

Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fără îndoială vechii Domni cari şi-a întins armele până-n Dunăre şi Nistru, ei, „scut creştinătăţii” precum [î]i numea biserica şi evul mediu, n-au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac’ ar exista şi astăzi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire.

Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.

Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu smerirea şi credinţa celor vechi.

Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară, care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi.

Este sau nu adevărat că prezidentul acestei Adunări a numit-o compusă din oameni vrednici de puşcărie şi carantină? Este sau nu adevărat că nu există, între şefii partidului chiar, nimenea care să crează în onestitatea acestui partid? dacă n-ar fi decât această mărturisire, ea ar fi îndeajuns pentru a face cu neputinţă perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizaţi de chiar şefii lor cu epitetul de putregaie şi de oameni corupţi, orice ar pretinde că vor să facă de acu-nainte, la ce ne putem aştepta de la ei? Din coada de câine sită de mătasă nu se face. Corupţia dinlăuntrul partidului, vânătoarea brutală după aur şi influenţă ar fi motive îndeajuns pentru ca toţi oamenii de bine, fie chiar deosebiţi în principii, să se unească în contră-le, nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestităţi, celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o naţie să fie pururea condusă de ne-adevăr şi de corupţiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, în acelaşi timp în care membrii ei sunt scoşi în vânzare ca vitele la târg. Nu se poate vorbi de sporirea avuţiei publice în acelaşi timp în care populaţiunea decreşte pe-un pământ roditor şi înzestrat cu toate de natură. Nu se poate vorbi de progresul luminii când nici trei la sută nu ştiu citi şi scrie.

Când toate concurg pentru a dovedi că domnia ignoranţei şi cupidităţii privilegiate e cu neputinţă în România şi că ceea ce se cere înainte de toate e un guvern onest, ni se spune că unii din opoziţie sunt prea liberali, alţii prea reacţionari şi că o unire între ei nu e cu putinţă. Noi credem însă că sunt o sumă de lucruri cari n-au a face cu subtilităţile teoretice ale deosebirii între principii liberale şi conservatoare. Asemenea deosebiri nu mai pot exista între partide de vreme de principiile supreme nici nu sunt în discuţie. Nu e în discuţie alegerea între monarhie şi republică, nu drepturile sau datoriile cetăţenilor, nu Constituţia; o luptă pentru religia politică nu mai e la loc şi cu cale de vreme ce problemele ei sunt rezolvate prin legile actuale, prin Constituţia actuală. Toată discuţia asupra unor lucruri ce nici nu sunt în cestiune, nici formează pentru cineva obiectul vreunei controverse e stearpă, fără soluţiune practică, şi, după cât ştim, nu preocupă pe nimeni şi nu de ea e vorba.

Ceea ce simţim cu toţii însă sunt relele reale cari bântuie ţara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr.

Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să ‘nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem-treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de-a parveni şi de-a se îmbogăţi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„S-O LOVI…”] – de Mihai Eminescu [5 decembrie 1882]

 

S-o lovi nu s-o lovi, iat-o frântă că ţi-am dres-o. Cam aşa, în bobote, ni se răspunde de cătră foile guvernamentale de câte ori relevăm lucruri reale şi pozitive, ca şi când le-am vorbi chinezeşte şi nu ne-ar pricepe. Una zicem noi, alta răspund dumnealor.

Să zicem că toate foile sunt pline de mizeriile reale de cari sufere ţara? Să venim cu statistica, multă – puţină câtă se face la noi, pentru a proba că în ţara aceasta, care se numeşte românească, elementul românesc este cel care scade la număr, el e cel atins de morbiditate şi moarte, că nici catolici, nici izraeliţi, nici oameni de vro altă lege n-au a înregistra pierderi anuale atât de însemnate ca poporul ortodox, adecă cel de limbă română? Să cităm din nou economişti vrednici de credinţă cari arată că trei din patru părţi ale proprietăţii rurale au trecut deja în mâna unor străini deghizaţi? S’ arătăm cum douăzeci la sută din copiii născuţi sunt nelegitimi, făcuţi în concubinaj? Să spunem în fine că aproape 30 000 de oameni, numai în capitală, sunt trecuţi în recensimentul din urmă între indivizi fără nici o profesie?

Nu mai vorbim de Moldova. Stările de lucruri, incuria administrativă din acea jumătate a României – mizeria ţăranului, decreşterea populaţiei rurale şi morbiditatea ei, toate acestea îşi bat joc de orice descriere, lasă în urmă puterea oricărei pene.

Şi dacă le relevăm acestea, dacă arătăm nu ceea ce noi zicem, ci lucruri ce le constată în scrierile lor teoretice chiar membri ai partidului: un Aurelian, un Ioan Ghica ş.a., dacă afirmăm că e clar ca ziua că, cu toată pretinsa civilizaţie, dăm îndărăt

– ce ni se răspunde?

Românii s-au bătut bine la Plevna.

Ba ni se citează pasaje din „Timpul”, privitoare la purtarea oştirii noastre ca şi când ar fi având a face una cu alta. Ei, şi turcii s-au bătut bine la Plevna şi cu toate acestea praful s-alege de Împărăţia turcească.

O satiră din anul 1821 zice:

Toate ar fi mers mai bine, dacă turcul n-ar fi fost

Vrednic numai la războaie, dar în politică prost.

Acelaşi lucru ‘l putem spune despre câte se petrec la noi. Politică proprie nu numai că nu s-a făcut vrodată, dar cei mai mulţi oameni par a avea o înnăscută incapacitate de-a înţelege importanţa cuvântului. Nu este şi n-a fost nicicând politică frământarea bizantină de a parveni, intrigile personale de harem şi serai şi goana după aur a o mână de străini deghizaţi, constituiţi în societate de esploatare.

Nici o reformă din câte se propun nu se face din punct de vedere obiectiv, pentru că aşa ar fi bine să se facă, ci pentru că e oportun, pentru că un interes de partid o dictează.

Oare politică să se poată numi apucăturile bizantine ale unui I. Brătianu, acestui om care-şi bate joc de toţi bărbaţii din ţară, care-i înalţă pentru a-i sfărâma, pentru a-i arunca apoi într-un colţ, ca să le fie silă lor înşile de ei?

Oare politică să fie a se servi de oameni corupţi, a căror viaţă şi privată şi publică e un adevărat scandal, şi-a face din ei sâmburul partidului său? Politică e din partea acestui om de stat de-a acoperi hoţiile coreligionarilor săi, politică de – a – şi îmbogăţi soitarii prin afaceri scabroase, politică oare de-a da pradă ţara şi instituţiile, viitorul poporului, bunăstarea lui în mâna unor elemente inculte şi perverse totodată, de cari sunt pline Adunările? Politică e de-a decora pe trădători şi de a-i pune în evidenţă, când asemenea oameni, chiar folositori să fi fost faptelor sale, cată să rămâie în umbră, pentru a nu răpi poporului întreg credinţa în onestitate?

Şi care-i scopul cu care se nimiceşte moralmente şi fizic poporul nostru, căci statistica ne dă dreptate în toate privirile: se nimiceşte.

Daca în fruntea guvernului ar fi o comisie străină am şti scopul: substituirea. Există străini cari nu fac nici un mister din aceasta; alt popor pe aceeaşi espresie geografică e parola multora din ei.

Care poate fi scopul d-lui Brătianu îndeosebi?

D-sa ştie, oricât de puţină istorie să fi învăţat, că liberalismul e dizolvant, cu atât mai dizolvant când, paralel cu el, avem zilnic imigraţiunea? D-sa ştie că, oricât de rău ar fi fost trecutul – retrograd chiar – al ţării noastre, această ţară era înainte de toate a românului, ceea ce azi nu mai este? D-sa ştie că toate elementele c-o ambiţie estravagantă de-a parveni sunt naturalmente eterogene şi că a le da vânt, precum le dă, înseamnă a înstrăina ţara? Le ştie fără îndoială sau, dacă nu le ştie, n-are decât să privească mutrele dimprejurul său pentru a se convinge pe deplin. Le pasă acestor cumularzi, acestor samsari politici, acestor ignoranţi, de ţară, cum ne pasă nouă de China.

Şi când toate acestea sunt învederate, când, mulţumită unei politici vitrege de chiverniseală, în toate punctele se observă un regres înspăimântător a elementului român, ce ni se răspunde?

„Românii s-au bătut bine”. „N-aveţi încredere în vitalitatea poporului”, o frază a d-lui Dim. Sturza.

Toate popoarele agricole şi păstoreşti sunt războinice. Dar ce dovedeşte asta? Dovedeşte poate că, cu toată bravura, al nostru nu dă îndărăt?

Daca politica străină, împreună cu străinii ce ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursături din toate unghiurile lumii, dacă nici unul din relele ce bântuie populaţiunile noastre nu merită atenţia aşa numiţilor oameni de stat şi dacă la toate mizeriile ce relevăm nu primim alt răspuns decât digresiuni asupra gloriei militare [î]i putem asigura pe adversari că – din nenorocire – va veni o zi în care nimeni nu va mai putea conta pe un popor sărăcit şi demoralizat. Istoria îşi are logica ei proprie; nici un neam nu e condamnat de a suporta în veci un regim vitreg, corupt şi mincinos, chiar dacă acel regim se exercitează de cătră fiii lui proprii, cu atât mai puţin când se exercită de stârpituri orientale. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservaţiunii fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea escesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra a chiar existenţei statului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„AVEM SUB OCHI EXPUNEREA OFICIALĂ…”] – de Mihai Eminescu [4 decembrie 1882]

Avem sub ochi expunerea oficială a situaţiunii judeţelor ţării pe anul 1880. Impresiunea ce ne-a produs citirea acestei lucrări făcute de comitetele permanente este din cele mai dureroase. Cine mai păstrează încă iluziunea că guvernul d-lui Brătianu a umplut ţara de fericiri n-are decât să-şi arunce privirea asupra acestor expuneri şi va vedea deosebirea enormă ce există în fapt între declamaţiunile ziarelor oficioase şi realitatea lucrurilor.

Bilanţul cu care se încheie situaţiunea fiecărui judeţ este mai pretutindeni acelaşi:

În prima linie, descreşterea populaţiunii, descreştere provocată de traiul mizerabil al locuitorilor şi de epidemiile variate ce-i bântuie periodic;

Scăderea avuţiei publice prin împuţinarea vitelor, cari constituie principala avere a ţăranului român;

Nesiguranţa proprietăţii şi a averii cetăţenilor prin sporirea numărului făcătorilor de rele

Părăsirea cultului, multe din biserici fiind văduve de servitori

Instrucţiunea publică aflată în cea mai deplorabilă stare, din cauza condiţiunilor cu totul primitive ale localelor de şcoală acolo unde se găsesc şi a soartei precarie de care se bucură învăţătorii

Căile de comunicaţiune lăsate în plata lui Dumnezeu.

În fine, administraţia comunelor încredinţată pe mâna unor oameni netrebnici, corupţi şi venali, a căror singură ţintă este de a se înavuţi pe nedrept din averea administraţilor lor.

Iată, în lineamente generale, binefacerile realizate pe socoteala ţării de regimul actual.

Cum vedem, decrepitudinea morală şi intelectuală de care suntem izbiţi merge în paralel cu degenerarea fizică; una serveşte de complement celeilalte.

Astfel, tot progresul de care ni se împuiază urechile există numai la suprafaţă; fundul este o adevărată mocirlă. Pe când droaia satisfăcuţilor şi a chivernisiţilor zilei se răsfaţă în onori şi se îngraşă din sinecure, masa naţiunii suferă de toate neajunsurile fizice şi morale.

Hrana ţăranului este redusă astăzi la cea mai simplă expresiune, pentru că toată munca lui de peste an nu ajunge să plătească nenumăratele biruri pe cari stăpânirea părintească a d-lui Ion Brătianu i le-a pus în spinare. dacă [el] reuşeşte a-şi scăpa vita din bătătură din gheara teribilului perceptor, vine peste noapte hoţul şi i-o fură şi, oricum ar face, el este obligat să rămâie tot sărac.

În asemenea condiţiuni este de toată evidenţa că ţara merge către o adevărată ruină. S-a zis, şi cu drept cuvânt, că ţăranul este temelia casei. Ori, slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească. dacă aceia cari au în mână soarta şi viitorul ţării nu văd primejdia, atât mai rău pentru ei, – atât mai rău mai cu seamă pentru cetăţenii cari – i sufăr încă în fruntea afacerilor publice.

Este un adevăr dureros astăzi că administraţiunea d-lui Brătianu n-are altă preocupaţiune, nu urmăreşte alt scop decât mănţinerea sa la putere prin toate mijloacele putincioase, morale şi imorale. Aceasta explică pentru ce, de şase ani, asistăm la repeţirea uneia şi aceleiaşi drame, care se numeşte decadenţa fizică şi intelectuală a României. Grija prefectului roşu nu este de a sili pe sătean să-şi trimită copiii la şcoală arătându-i foloasele instrucţiunii; nu este de a-l ajuta şi de a-l ocroti în vremuri de nevoie, de a-l învăţa principie de igienă casnică, de a-l îndemna să nu lase în părăsire biserica, de a-i inspira idei de patrie şi de solidaritate naţională; grija prefectului roşu este ca alegerile să se facă după chipul şi asemănarea guvernului. Aci se mărgineşte tot rolul său: încolo lucrurile vor merge cum va da Dumnezeu! Sub domnia acestor falşi patrioţi prefectul nu mai este mentorul şi părintele administraţilor săi; el este sicarul puterii centrale, asupritorul lor. Ce-i pasă acestei slugi credincioase, care, lipsită de orice valoare proprie, nu însemnează ceva decât prin partidul din care face parte, ce-i pasă lui Chiriţopol, lui Anastasiu şi lui Stătescu, bunăoară, dacă numărul morţilor din judeţul său întrece pe al născuţilor, dacă epizootia decimează vitele locuitorilor, dacă tâlharii se înmulţesc, dacă siguranţa publică descreşte şi dacă belşugul de odinioară al satelor este înlocuit prin sărăcie lucie

? Nu pentru îndreptarea acestor rele a fost numit el prefect; el are o misiune mai înaltă, mai nobilă şi mai demnă de dânsul: aceea de a asigura alegerea de deputat a unui Iepurescu, a unui Dimancea, a unui Pătărlăgeanu şi a atâtor alte talente distinse cari onorează partidul său. Din momentul ce această grea sarcină este realizată, prefectul îşi freacă mânile cu satisfacţiune, căci rolul său a încetat.

Cât timp, prin urmare, destinele ţării vor fi încredinţate pe mâinile unor astfel de oameni, pentru cari cuvintele de patriotism şi de conservaţiune naţională nu sunt decât mijloace întrebuinţate pentru căpătuiala partidului, vom avea să înregistrăm cu durere bilanţul de care am vorbit mai sus şi care se traduce prin degenerarea fizică şi intelectuală a naţiunii.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„«DE ÎMBUNĂTĂŢIRI RELE…»„] – de Mihai Eminescu [3 decembrie 1882]

„De îmbunătăţiri rele cât vrei suntem sătui „, zicea un scriitor pe la anul 1840; şi, dacă vrea cineva să judece acest saţiu de îmbunătăţiri din ce în ce mai rele, n-are decât să măsure gradul de nepăsare politică cu care publicul întâmpină vestitele propuneri de reformă ale Constituţiei şi legii electorale.

Dar se va da regelui sau Parlamentului dreptul de a declara război? Dar se va introduce noul titlu în Constituţie? Dar se vor şterge din număr, ca o definitivă recunoaştere a faptului îndeplinit, judeţele ce s-a şters demult din trupul, indivizibil, dragă – doamne, al ţării? Cine mai ia în serios toate acestea, cui i-ar veni în minte să atribuie acestor lucruri importanţa unor acte de stat?

Zece – douăzeci de ani de luptă parlamentară şi ziaristică se desfăşoară în ţările Apusului când legea fundamentală e să se schimbe; la noi pensia reversibilă votată unui patriot merită cu drept cuvânt mai multă atenţie decât o schimbare a Constituţiei.

Cu drept cuvânt zicem. Nu prin vorbe tipărite şi votate de două treimi a Adunării chiar se întemeiază monarhia într-o ţară, ci prin spirit monarhic, prin încredere în această formă de stat. Acest spirit nu se face, nu se improvizează; el se naşte din istoria naţională, e inerent poporului. Noi însă, după mărturisirea celui mai de căpetenie politician, trăim în realitate sub republică şi cată să credem ceea ce ne zice d. C. A. Rosetti, căci e un om, ce e drept, străin în România, care însă a văzut multe lucruri şi ştie desigur a destinge între monarhie şi republică; distinge cu atât mai bine cu cât elementele politice republicane în ţară sunt tot atât de venetice ca şi el.

În realitate, în noaptea în care Carada şi C. A. Rosetti, două venituri orientale, au pus la cale textul Constituţiei actuale, s-a ucis principiul monarhic în România, au murit pentru totdeauna Mircea Bătrânul şi Ştefan cel Mare; au murit atât de mult în inima tuturor încât un Simulescu poate preface în puşcărie mormântul celui dentăi, cum ar preface şi pe-al celui de al doilea dacă acesta n-ar avea fericirea de a dormi în pământ străin. Prin acea cartă pusă la cale de doi samsari politici s-au declarat egali samsarii popoarelor străine cu poporul ţărilor române. În acel moment naţionalitatea română din aceste ţări şi-au lepădat armele, recunoscând că pe veci merită a fi esploatată de străini. În decursul întregului nostru trecut, esceptând epoca de tină şi înjosire a fanarioţilor, monarhul avea puterea de a-şi apăra poporul. El [î]i ştia nevoile şi greutăţile, nu punea pe umărul românului mai mult decât poate purta, distingea bine între ceea ce este drept şi neclintit din această ţară şi-ntre ceea ce e venitic şi suprapus. Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea.

Astfel doi conspiratori au aplicat cuţitul de disecţie asupra principiului monarhic precum rezulta din istoria noastră şi au făcut din el o umbră, luându-i iniţiativa, luându-i orice voinţă, orice gândire, orice acţiune proprie. E indiferent dar titlul când el se dă umbrei unei instituţiuni.

Domnul nu mai are dreptul de a pedepsi pe tâlharul pus în funcţie, el n-are dreptul de-a apăra poporul în contra celor ce învederat îl exploatează, nici asupra vânzătorilor de ţară şi Domnie el nu mai are dreptul spadei. Luându-se puterii supreme atributele ei înalte, ele s-au depus în mâna Caradalelor; prin chiar legea fundamentală s-au consfinţit domnia veneticilor şi a parveniţilor – republica C. A. Rosetti.

Să urmărim dar gradele de tranziţie în care domnia acestor elemente se ‘ntăreşte şi mai mult, să urmărim cu câte palme devine tot mai adânc mormântul poporului nostru în ţara sa proprie.

Ingrată misiune în adevăr, şi cel ce simte zi cu zi cam relele politice se schimbă în rele fizice, cum exploatarea exercitată de aceste elemente asupra poporului se preface în morbiditate, sărăcie şi moarte, cum viaţa poporului nostru este preţul cu care se plăteşte această pseudocivilizaţie, acela ar fi vrut de mult să ‘nchiză ochii, ca să nu mai vază ce se petrece.

Suntem însă condamnaţi de-a asista şi la cel [din] urmă atentat făcut asupra elementelor rămase independente în ţară, la modificarea electorală, care, nimicind drepturile politice ale proprietăţii istorice, sfărâmă pavăza din urmă care apăra capul acestui popor.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„«MORALITATE ÎN ALEGERI…»„] – de Mihai Eminescu [2 decembrie 1882]

„Moralitate în alegeri, moralitate în administraţiune, moralitate în justiţie chiar, iată trebuinţele imperioase ale momentului: opoziţiunea de toate nuanţele, unită asupra acestui program comun, va fi sigură de triumful ei.”

Cu aceste cuvinte am terminat noi primul Bucureşti al ziarului de la 20 noiembre trecut. dacă ne-am permis a le reproduce astăzi cauza este că faptele au venit să ne dea dreptate foarte curând. Demisiunea motivată a d-lui Ion S. Brătianu, fost preşedintele al Tribunalului de Comerţ din Ilfov, demisiune pe care am publicat – o în numărul de alaltăieri, ridică cu brutalitate vălul ce acopere planurile guvernamentale şi ne pune din nou faţă-n faţă cu vestita „influenţă morală” care va face celebru pentru vecie numele actualului şef de cabinet.

Negreşit ar fi multe de zis asupra acestei demisiuni, venită tocmai în ora din urmă şi în momentul unei permutări. Lucrul este însă fără interes pentru cititori, cari probabil nu se aşteaptă să găsească caractere catoniane printre membrii familiei de la putere.

Lăsăm deci la o parte mobilul ce a împins pe tânărul magistrat să-şi dea demisia şi luăm act numai de revelaţiunile sale, revelaţiuni cu atâta mai zdrobitoare cu cât ele vin din partea unui membru credincios al partidului şi aliat prin legături de sânge cu primul ministru chiar.

Or, ceea ce rezultă în mod netăgăduit prin această petiţie este că guvernul caută, uzând şi abuzând de atotputernicia sa, să transforme pe magistraţi în agenţi electorali.

Cunoşteam de mult colosalele preparative ce se fac în vederea viitoarei campanii electorale. După câte ştim, ele vor întrece cu mult tot ce ţara a avut ocaziunea să vadă în trecut în asemenea materie. Nu credeam totuşi ca cutezanţa oamenilor de la putere să meargă până a dezonora justiţia, făcând-o unealtă de partid şi servindu – se de dânsa în alegeri spre a oprima voinţa şi conştiinţa alegătorilor.

Nimeni nu mai trebuie să-şi facă astăzi iluziuni asupra monstruoasei ingerinţe guvernamentale ce se pregăteşte în umbră. Câteva alegeri parţiale ce au avut loc de curând au dovedit până la evidenţă că nu mai este nimic de aşteptat de la guvern şi că cetăţeanul, spre a-şi putea da votul în libertate, trebuie să conteze numai pe energia lui, legile şi oamenii fiind neputincioşi spre a-l apăra în contra presiunii puterii executive. Astfel, bunăoară, prefectul Chiriţopolu, în ajunul unei alegeri de deputat la colegiul IV din judeţul ce administrează, a schimbat cu grămada pe toţi învăţătorii de sate bănuiţi că nu simpatizează cu guvernul şi i-a înlocuit cu creaturi de al căror devotament este sigur întotdauna.

Pe cât însă sunt de făţişe şi de neruşinate planurile guvernului faţă cu viitoarele alegeri pe atât trebuie să fie de energică şi de încordată rezistenţa opoziţiunii. Nu este demn pentru ţară a se lăsa să fie intimidată de o mână de oameni cari şi-au făcut demult din patriotism o meserie şi al căror trecut ne spune îndestul vor ce fi capabili să facă în viitor.

Toată lumea este sătulă de domnia acestor paraziţi. Naţiunea voieşte să răsufle un moment, căci grumajii [î]i sunt apăsaţi de politica d-lui Brătianu, care o înăbuşeşte. Ea are trebuinţă de repaos spre a-şi reculege puterile şi a reîncepe munca zilnică, muncă fără de care popoarele ca şi indivizii nu pot trăi.

Acest repaos, această linişte, de care simte atâta trebuinţă, ea nu o va putea găsi cât timp „dictatorul” şi partizanii săi vor fi la putere. Înlăturarea lor, prin urmare, se impune ca o cestiune politică şi socială de prima ordine.

Atât mai rău dacă cetăţenii nu vor înţelege acest adevăr !

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ÎN NUMĂRUL SĂU DIN URMĂ…”] – de Mihai Eminescu [1 decembrie 1882]

În numărul său din urmă „Românul” contestă însemnătatea balanţei comerciale, pentru a se pune de astă dată în acord cu opiniile esprimate de d. Costinescu în Cameră, unde d-sa a arătat că balanţa comercială, astfel cum rezultă din statisticele oficiale, nu este un element cu ajutorul căruia s-ar putea judeca despre situaţiunea economică a unei ţări.

Discuţiunea noastră cu foaia guvernamentală e lesnicioasă. Pe când astăzi „espresiunea de balanţă comercială” este pentru „Românul” „goală şi fără de nici un înţeles”, tot această foaie emitea o opinie absolut contrarie acum doi ani. Deşi azi nu mai e „un element cu ajutorul căruia s-ar putea judeca drept situaţiunea economică a ţării, totuşi foaia acestuia d. Costinescu, reproducând după „Monitor” statistica importului şi esportului pe 1879.

Cifrele acestei statistice sunt foarte elocinţi. Ele dovedesc că Balanţa comercială a României e foarte rea şi îngrijitoare…

În cursul anului trecut averea publică a României a jertfit pe altarul progresului străinătăţii enorma sumă de aproape 66 milioane

Oricari ar fi teoriile ce se pot face asupra balanţei comerciale, nimic nu va putea suprima faptul, dat pe faţă de aceste cifre, că producerea noastră nu e îndestulătoare spre a acoperi cheltuielele ce facem, că pe fiecare an capitalul naţional se micşorează în loc de-a creşte şi, în sfârşit, că, mergând tot astfel, vom slăbi din ce în ce, până ce vom ajunge la inaniţiune.

Situaţiunea e grea şi perspectiva ce ne discopere din cele mai îngrozitoare.

Precum cititorul vede, limba nepreocupată a „Românului” era cu totul alta decât limba preocupată a oratorului care avea a combate pe un adversar politic. Pe atunci cifrele erau elocinţi, ele dădeau pe faţă faptul că producerea noastră nu e îndestulătoare, că capitalul naţional se micşorează, că mergem spre inaniţiune, iar astăzi? Astăzi aceleaşi cifre… sunt goale şi fără de nici un înţeles.

Astăzi „Românul” ne opune autoritatea d-lui Leroy – beaulieu. Între el şi „Timpul” nu stă nici un moment la îndoială. Ca să venim în ajutor confraţilor, le putem spune că acum doi ani ne puteau opune o autoritate şi mai mare încă, pe însuşi Adam Smith, împreună cu toată şcoala anglo – franceză a liberului schimb. Autorităţi de citat în contra teoriei balanţei există de mult.

Aşadar poziţia noastră faţă cu „Românul” e lesnicioasă: n-avem decât să-i opunem propriile sale cuvinte.

Dar nu de aceasta e vorba, căci de puţin interes e daca, într-o discuţie teoretică, noi sau adversarul ar avea dreptate. Lucrul cel important e decăderea economică a ţării, în special a elementului românesc, o decădere care ne face a lua apărarea „Românului” de-acum doi ani în contra sa însuşi şi de-a repeta ceea ce am zis în aceste coloane. Balanţa comercială defavorabilă dovedeşte, pentru o ţară agricolă, că ea consumă mai mult decât produce.

Plusul consumaţiunii ei se acoperă prin datorii contractate în străinătate. Puţine înscrisuri se află în ţara noastră; cele mai multe titluri ale statului şi ale societăţilor de credit sunt peste hotare, în mâni străine. Am putea zice că proprietarii adevăraţi şi în perspectivă ai bunurilor ipotecate din ţară sunt detentorii străini de titluri române.

De ce însă o balanţă nefavorabilă are o însemnătate escepţională pentru o ţară agricolă?

Pentru că ţările industriale introduc materii brute, plătite ieften, cărora prin muncă industrială le dau o valoare înzecită, încât acelaşi volum, aceeaşi greutate de materie e înzestrată, prin concursul aptitudinilor şi meşteşugului, cu calităţi ce nu le avuse înainte şi care-i sporesc utilitatea. Astfel producţiunea ţărilor industriale nu are virtual nici o margine; numai debuşeuri destule de-ar avea, ar merge evident în infinit. Din contra, producţiunea ţării agricole are margini determinate: pământul nu se poate înmulţi din cât este; productivitatea lui nu se poate spori în infinit, produsele în fine au, relativ, o valoare constantă. De ‘ndată ce anual se cheltuieşte mai mult peste această valoare constantă ţara nu mai află alt mijloc de a-şi acoperi deficitul decât ipotecând însuşi capitalul cu care lucrează-pământul.

Pentru noi nu e îndoială că statul agricol, pentru ca să prospereze, are nevoie de-o organizaţie mult mai simplă, mai patriarhală, mai puţin costisitoare decât statele industriale că cel dentăi, încărcându-se cu sarcini disproporţionate cu puterea lui de producere, ajunge a-şi împinge populaţiile în mizerie, o mizerie atât de acută încât pentru dări publice se vând oameni în piaţă, precum se vindeau negrii pe ţărmii Africei.

Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă aveţi încă ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.

Şi, dacă ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.

Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de – a – şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâni străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului.

Mai zilele trecute reprodusesem în „Timpul” un articol asupra situaţiei averii fonciare în România, scris fără îndoială de- un economist:

Oricine cunoaşte starea plugarului român – zice autorul – poate spune că o mare parte din proprietăţile cedate acum optsprece ani celor 800000 de foşti clăcaşi sunt vândute într-un mod mai mult sau mai puţin latent… Şi să nu se crează că lucrurile se petrec altfel cu proprietarii cei mari. Luaţi de curiozitate o plasă şi cercetaţi cine erau acum 50 de ani proprietarii moşiilor celor mari din acel ocol şi comparaţi acele nume cu ale proprietarilor lor de astăzi: veţi găsi că trei pătrimi din ele au trecut în mâinile grecilor, bulgarilor şi la evrei deghizaţi. Să nu ni se zică ca toţi vechii proprietari români au fost incapabili, risipitori şi jucători.

Ei bine, acesta e modul cu care se plătesc anuităţile şi disproporţia balanţei comerciale, acesta modul în care în genere un popor îşi plăteşte diferenţa între consumaţiune şi producţiune: înstrăinarea capitalului naţional. Această vorbă pe care foaia guvernamentală a rostit-o acum doi ani ar trebui s-o menţie şi astăzi.

Pentru cel care observă substituţia zilnică a elementelor române prin elemente străine, care vede cum totul ne scapă din mână şi că advocaţii şi politicianii noştri sunt cu desăvârşire prinşi de curentul de-a înstrăina prin toate mijloacele ţara lor, pentru acela perspectiva unui viitor mai bun pentru poporul românesc nu există. Rămas îndărăt din cauza nestatorniciei istoriei sale, trebuind să deprindă a priori şi prin şcoală oarecum ceea ce alte popoare au deprins prin tradiţie şi esperienţă proprie, fără putere de a putea rezista în afară, subminat de-o imigraţiune lacomă, numeroasă şi despreţuitoare de ţară, guvernat chiar de elemente străine, pentru cari patrie şi naţionalitate sunt nu convingeri ci pretexte de-a parveni, acest popor, cel mai numeros şi cel mai inteligent în Orient, e condamnat la o sigură pieire, precum e condamnat la mizerie. Dar se vor mai inventa încă zece, douăzeci de ani decoraţii pentru trădători şi pornografi, dar se vor mai improviza demnităţi publice pentru nulităţi şi pentru naturi catilinare, dar se vor mai vinde ţărani în piaţă pentru a hrăni pe aceşti oameni, în sine vorbind, istoria românilor se încheie în secolul acesta poate pentru totdauna.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DEPEŞA DIN URMĂ…”] – de Mihai Eminescu [28 noiembrie 1882]

Depeşa din urmă prin care d. C. A. Rosetti a declarat a nu putea primi nici scaunul de deputat, nici acel de prezident al Adunării, din cauză că între d-sa şi majoritate există deosebiri de principii, a avut asupra multor spirite din partid efectul unui ferment de discompunere.

Onorabilii senatori şi deputaţi se adună şi se sfătuiesc de mai multe zile ca să afle un mijloc: cum i-ar pune capăt legei electorale actuale, pentru a o pune în concordanţă cu reforma comunală deja votată şi mai cu seamă cu dorinţa d-lui C. A. Rosetti de-a democratiza colegiile.

Se ştie că pentru a împlini dorinţa marelui om nu se cere nimic mai mult, nimic mai puţin decât convocarea unei Adunări de revizuire, în care părerile predilecte să întrunească o majoritate de două treimi.

În Cameră sunt aşadar elemente destule care înclină a cere convocarea unei asemenea Adunări, cu scopul de-a desfiinţa colegiul I şi al Ii-lea, temeiul oricării opoziţii, şi a pune în mâna partidului, cel puţin pentru timpul în care împrejurările ar îngădui rămânerea lui la putere, această armă cu două tăişuri.

Alţii, înzestraţi cu o doză mai mare de precauţiune, cari ştiu din esperienţă că soarta puternicilor din această lume schimbătoare este, întrevăd momentul în care alt partid ar putea ajunge sus, care, uzând la rândul său cu aceeaşi înlesnire de aparatul electoral preconizat de d. C. A. Rosetti, ar face orice opoziţie cu neputinţă.

Daca acest aparat e propriu a asigura domnia unui partid pentru un timp nedeterminat, el e un instrument totodată care, ajuns la mâna adversarului, ar servi de minune la nimicirea partidului liberal. Considerând mijloacele multiple de presiune, de cari dispune un guvern, atârnarea a o sumă de alegători de bugetul statului, miile de favori pe cari puterea are mijlocul de-a le împrăştia, ne întrebăm ce-ar mai deveni un partid în opoziţie, fie acela conservator, fie liberal, fără acea mână de oameni independenţi din colegiul I a căror cultură şi neatârnare [î]i face capabili a rezista ademenirilor şi a-şi formula votul după opinia lor mai bună, nu după interes? dacă în împrejurările actuale, când aceste colegii există, lupta e atât de grea şi atât de nepotrivită între guvern şi opoziţie, ce-ar deveni ea sub un regim electoral în care colegiile să fie astfel compuse încât de mai înainte să se ştie că sunt guvernamentale? Orice opoziţie ar fi nimicită; atotputernicia absolută n-ar mai găsi nici o margine, nici un frâu, nici un control în acţiunea ei.

Iată dar inconvenientele proprii a nelinişti pe partidul liberal, chiar şi a-i inspira teamă de acea atotputernicie pe care reforma Rosetti o pune în mâna unui om.

Guvernul, pe de altă parte, păstrează o completă rezervă faţă cu amicii reformei electorale. D. Ion Brătianu, care nu opune niciodată o părere proprie tendenţelor democratice ale amicilor săi, dar care cu toate acestea ştie a le înlătura de minune şi a face ceea ce voieşte, stă cu braţele încrucişate, un adevărat sfinx, înaintea partidului în discordie; nici ţara, nici amicii săi nu au mijlocul de-a afla în care parte înclină cancelarul, dacă el voieşte reforma legii electorale şi convocarea unei Adunări de revizuire sau dacă nu le voieşte.

Din esperienţă ştie fără îndoială că, în vremi de restrişte pentru el şi partid, singurul azil pe care-l aflară aspiraţiunile sale de mărire politică era acel colegiu I pe care reforma amicului său [î]l desfiinţează. În Ţara de Sus a Moldovei, pe unde şi-a ‘nţărcat dracul copii[i], cum zice românul, pe unde lupii Hotinului îşi dau bună dimineaţă cu lupii Dorohoiului, acolo a trebuit să alerge un om astăzi atât de popular, un om care râvneşte la renume european, pentru a fi ales! Căci atât de impopular devenise, în toate colegiile, în urma concesiei Strusberg, încât numai în acel colţ de ţară se mai afla o mână de oameni cari să-i aprecieze talentele, cu toate greşalele sale din trecut. Întrucât priveşte deci esperienţa personală a primului nostru ministru, desigur că valoarea pe care o dă colegiului I trebuie să fie foarte mare, desigur ştie ce pavăză puternică a libertăţii tuturor o formează tocmai acea mână de oameni, acele resturi de rasă încăpăţânată pe cari banul străin nu le-a putut desfiinţa încă.

Opune-va odiseea sa personală tendenţelor de reformă ale exilatului amic, primi-va atotputernicia cu picioare de lut care i se oferă? Nu ştim, dar, fiindcă omului [î]i place a spera ceea ce doreşte, ne permitem a crede că rezerva guvernului însemnează că el nu voieşte nici reforma electorală, nici electivitatea magistraturii. Deşi din relaţiile prezidentului de consiliu cu vestitul descoperitor al melcilor simpatici ştim că sâmburii demagogiei au fost semănaţi din tinereţe încă în creşterea sa politică, ştim pe de altă parte că, pe lângă teoremele abstracte de liberalism cari formează urzeala cugetării sale, mai are şi o doză de oportunism care-l fereşte de aplicarea pân-în ultimele consecvenţe a sofismelor anarhice.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„E GREU A AFLA…”] – de Mihai Eminescu [27 noiembrie 1882]

E greu a afla o formulă pentru cele ce se petrec; cu toate astea nu credem să fie cineva care să poată afirma că dispoziţia spiritelor la noi e normală şi sănătoasă. Oamenii simt o apăsare, asemenea celei produse de atmosfera îngreunată de furtună, apăsare de care nimeni nu-şi poate da seama de unde vine, dar care se manifestă prin o sumă de incidente. Desigur nu e pură întâmplare că se ‘nmulţesc omorurile, aceste morţi fizice prin violenţă, precum se sporesc falimentele, aceste decese economice asemenea violente. Nu credem ca circulare să poată înlătura cauzele sociale din cari răsar asemenea fenomene. În sfera vieţii morale pare a nu mai fi existând nici o idee serioasă care să ‘ncălzească sufletele şi să le ridice din mizeria vieţii dă toate zilele. Ideile religioase sunt subminate de-un materialism brutal, ideile morale substituite prin maxime epicureice şi prin cinism; scandalele se ‘nmulţesc şi iau formele cele mai degradatoare; ideea naţionalităţii chiar, atât de roditoare şi în stare a ţine loc multor goluri ale culturii, e subminată de teoreme cosmopolite şi socialiste. C-un cuvânt, zi cu zi ne americanizăm, zi cu zi devenim mai nepăsători faţă cu soarta poporului nostru propriu şi-n mijlocul acestei nepăsări, caracteristice numai pentru popoarele guvernate de despotism, singurul nerv care mişcă elementele dominante este goana după influenţă şi aur.

Precum corpurile cereşti răsar şi apun, tot astfel credinţa popoarelor vechi le dădea zeilor un răsărit pe orizontul conştiinţei omeneşti şi le dădea un amurg de seară şi o asfinţire. După apunerea lor ce putea să rămâie în urmă decât întunerec şi haos?

Tot astfel constelaţiunea de idei morale şi naţionale cari au luminat trecutul nostru, care ne-a mânat pe calea dezvoltării, înclină spre apus, nici una din credinţele din trecut nu rezistă digoluţiunii şi, ca să întrebuinţăm un frumos cuvânt al Bibliei, semnele vremii se înmulţesc.

Mânaţi de spiritul străin a unor mizerii străine, ne luptăm pentru sufrajul universal sau pentru electivitatea magistraturii. Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe de un secol şi jumătate, aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe-o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate.

Faţă cu aceste fenomene de discompunere pe toate terenele nu e oare o datorie pentru oamenii de bine de-a se opune uniţi acestui curent fatal care ameninţă a atomiza pe cel mai numeros popor din răsăritul Europei? Căci la ce alt tinde demagogia la noi şi pretutindenea decât de-a nimici clasele, identitatea lor de interese şi de vederi, de-a le desface în indivizi, de-a opune pretutindenea numărul şi mulţimea valorii, culturii şi meritului? A confunda pe toţi românii independenţi în colegiul al Iv-lea, a majoriza prin acesta, ce alt poate să ‘nsemneze decât a nimici din rădăcini clasele purtătoare de idei, pe cele cari înţeleg interesele naţiunii, şi a le îneca în masa celor ce, neştiind nici scrie şi citi, nu sunt în stare a înţelege interesele lor proprii, necum acelea ale colectivităţii naţionale?

Ameninţaţi dinlăuntru şi dinafară de discompunere, având a lupta cu duşmanul demagogiei interne, care, ca o boală organică, mănâncă încheieturile societăţii, pe când duşmanul estern caută a absorbi naţionalitatea, suntem în prada frigurilor dinlăuntru şi lovirilor din afară, stăpâniţi cu toate acestea, în timpul crizei, de-o mână de feneanţi şi de facem-treburi, de-un grup de esploatatori pentru cari nu există alte cestiuni decât acelea ale stomacului lor propriu.

Se ‘nţelege că pentru aceste elemente orice mijloc de-a rămâne deasupra e binevenit; nici unul din ilustraţiunile lor nu va avea slăbiciunea de-a se întreba care e preţul cu care se perpetuă domnia cupidităţii şi a corupţiei. Foile lor vor încerca să dovedească că nenaturală e unirea elementelor din opoziţie. În realitate însă pericolele ce ameninţă statul şi naţionalitatea sunt cu mult superioare deosebirilor de vederi ce vor fi existat vreodată între membrii opoziţiei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„RAPORTORUL ÎNSĂRCINAT A APĂRA…”] – de Mihai Eminescu [26 noiembrie 1882]

Raportorul însărcinat a apăra răspunsul la discursul tronului, onor. Costinescu, având a răspunde d-lui Al. Lahovari în privirea balanţei continuu nefavorabile a negoţului nostru internaţional, a crezut a putea afirma că balanţa aceasta nu are nici o însemnătate şi că teoria ei e condamnată de ştiinţă.

Cată să constatăm că raportorul e în contrazicere cu redactorul „Românului”. Foaia partidului cuprinde din contră o sumă de articole cari, departe de-a ridiculiza teoria aceasta, afirmă că nefavoarea continuă a balanţei comerciale ameninţă ţara cu inaniţiune, cu sleire. Contrazicerea între raportor şi redactor, cari amândoi sunt una şi aceeaşi persoană, se esplică însă lesne. Raportorul avea a combate discursul unui adversar politic pe când redactorul scria sub impresia adevărului.

E ceva elementar ca oricine care cheltuieşte mai mult decât produce să se ruineze cu timpul; şi ceea ce e adevărat pentru individ n-ar fi adevărat pentru colectivitate?

Statele industriale ne prezintă în adevăr cazul aparent că, cu toată balanţa nefavorabilă, starea economică dinlăuntru e bună. Dar în realitate statele acele produc mai mult decât consumă; materiile brute cari formează obiectele de import capătă ‘nlăuntrul ţării, prin activitate industrială, o valoare încincită şi înzecită decum aveam înainte, încât, deşi ar importa mai mult decât esportă, bunurile dinlăuntrul ţării se înmulţesc şi ceea ce se ‘nmulţeşte şi mai mult este aptitudinea de-a produce aceste bunuri, e puterea productivă a industriei naţionale. Naţiile agricole, din contră, esportă materii brute a căror valoare nu se poate sui decât în margini restrânse, a căror masă chiar nu poate spori în infinit; în schimb ele importă obiecte industriale menite a se consuma şi deteriora, fără a lăsa nici o urmă din aptitudinele naţionale, fără a spori puterea de producţiune a poporului.

Această deosebire, întemeiată pe natura lucrurilor, face ca balanţa comercială să aibă o însemnătate mai mare pentru un popor agricol decât pentru unul industrial. Ne permitem dar aci a aminti cuvintele pe cari le-am produs şi cu altă ocazie în această cestiune, întemeiaţi pe critica căreia a fost supusă teoria balanţei de cătră economişti moderni.

Şcoala liberului schimb zice în adevăr că balanţa comercială, proporţia dintre esportul şi importul unei ţări e ceva ce nu merită a fi relevat, ceva ce n-are nevoie de-a fi observat şi îngrijit de către economia politică a statului, pentru cauza că un escedent al importului asupra esportului trebuie în scurt timp să se echilibreze de la sine. Această doctrină e însă numai pe jumătate adevărată.

Se ‘nţelege că escedentul importului asupra esportului trebuie să se echilibreze, dar cum şi cu ce mijloace? Considerând cazurile acele în care esportul rămâne în mod permanent în urma importului, an cu an, precum se ‘ntâmplă la noi, vom descoperi că echilibrarea balanţei comerciale nu se face prin schimb de valori reale, ci numai prin contractarea de datorii. Plusul importului se acopere prin esportarea de efecte de-ale statului, de obligaţiuni, de acţii etc. Producţiunea unor asemenea înscrisuri de datorie e în realitate mijlocul prin care economia unui popor, strivită de-o puternică concurenţă străină, e pusă în starea de-a consuma ani întregi mai mult decât produce. dacă am putea afla suma enormă reprezentată de obligaţiunile statului, de scrisuri funciare, c-un cuvânt de efecte române de pe pieţele străine, am constata lesne că aceasta, adică datoria, a fost mijlocul de-a echilibra balanţa nefavorabilă.

S-ar putea răspunde la aceasta că esportul de efecte de-ale statului, de obligaţiuni etc. nu poate ţinea în infinit; că există o limită a creditului oricărui popor faţă de străinătatea la care ajungând străinătatea nu mai face credit ţării îndatorate sau [î]l face cu condiţii din ce în ce mai grele. Până s-ajungă însă o ţară de – a – şi slei cu totul creditul în străinătate, până ce cursul efectelor şi acţiilor ci s-ajungă a scădea atât încât să nu se mai poată impune pieţelor saturate decât cu mari pierderi, până atunci esperienţa ne învaţă că e prea cu putinţă ca o ţară să cumpere ani îndelungaţi mai mult din străinătate decum [î]i vinde şi că nu poate echilibra balanţa nefavorabilă decât prin datorii din ce în ce mai mari.

O balanţă continuu nefavorabilă are însemnătate şi pentru ţările acele cari, din alte cauze, necomerciale, sunt deja îndatorate faţă cu străinătatea. Astfel de ex. un stat care va voi să aibă o influenţă politică ce stă în disproporţie cu puterea lui face cheltuieli mai mari decât poate suporta producţiunea anuală indigenă, deci acoperă plusul, consumat pentru scopuri politice, cu datorii contractate în străinătate.

Daca un asemenea stat va avea, pe lângă greutăţile financiare, şi o balanţă comercială continuu nefavorabilă, poate fi sigur că, pe calea aceasta de retrogradare economică, va ajunge la faliment.

Daca, după cele de mai sus, am întreba prin ce s’ acoperă disproporţia dintre consumaţiunea noastră şi producţiune am răspunde: prin datorii ipotecare asupra moşiilor şi caselor noastre, prin datorii publice, c-un cuvânt prin împuţinarea capitalului naţional. În lupta economică pe care-o reprezintă pentru noi cifrele proporţiei dintre import şi esport, România e învinsă gradat şi pe zi ce merge, până ce va ajunge la starea Egipetului şi a Turciei. Atunci poate că nimeni nu va mai încerca a închide ochii publicului asupra însemnătăţii balanţei comerciale, dar atunci va fi prea târziu. După părerea noastră chiar azi e prea târziu, ţara fiind supusă unui continuu proces de înstrăinare economică şi de dezorganizare politică.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„SUNT DOI ANI ŞI MAI BINE…”] – de Mihai Eminescu [23 noiembrie 1882]

Sunt doi ani şi mai bine de când foaia „Indépendance Roumaine” a publicat pentru prima oară mult discutatul Avantprojet al Austriei, acel reglement care se elaborase pentru supravegherea navigaţiunii pe Dunăre între Galaţi şi Porţile de Fier. Trei delegaţi ai Comisiunii Europene, întemeindu-se pe art. 55 al Tractatului de la Berlin, prezintară la 12 mai 1880 proiectul stabilit pe baza unui elaborat preliminar al delegatului Germaniei.

În acel proiect se zicea la art. 3: „Executarea reglementului e pusă sub autoritatea unei Comisiuni, numită «Comisiunea Mixtă a Dunării», care rezidă în Rusciuc şi în care vor fi reprezintate Austro-Ungaria, Bulgaria, România şi Serbia, prin câte un delegat”; iar la art. 4: „Prezidiul [î]l va avea delegatul Austro-Ungariei. Hotărârile Comisiunii se vor lua cu majoritate de voturi: în caz de paritate, votul prezidentului decide.”

Se ştie la câtă discuţiune au dat loc acest proiect, prefăcut în urmă în propunerea Barrčre, cum, în decursul tratărilor asupra lui, s-au schimbat miniştri de esterne şi reprezentanţi din străinătate, cum a dat ocazia la acele pasaje vitejeşti din discursul tronului cari mai la urmă au fost plătite c-o atât de amară umilire; c-un cuvânt asupra acestor două articole s-au vărsat multă mânie şi multă cerneală, s-au destituit un ministru plenipotenţiar, un caz fără precedent în analele noastre, s-a dat întregei afaceri aparenţele şi aerul unei mari acţiuni de stat… cu ce rezultat însă şi cu ce prespective, iată întrebarea?

Ne-ar place a crede că rezultatul va fi mai bun decât acele cu cari guvernul ne-au obicinuit în cestiunile exterioare. Deocamdată însă înregistrăm ştirea ce ne-o aduce presa străină că Anglia ar fi adresat puterilor o invitare pentru întrunirea unei conferinţe internaţionale la Londra, referindu-se la art. 54 şi 55 ai Tractatului de la Berlin.

Aceşti articoli, privitori la Dunăre, se rostesc în următorul chip:

Art. 54. Un an înainte de espirarea termenului hotărât pentru durata Comisiunii Europene a Dunării puterile se vor înţelege asupra prelungirii mandatului ei, precum şi asupra modificaţiunilor ce vor crede necesare a SE introduce.

Art. 55. Regulamente pentru navigaţiune, poliţia fluvială şi supravegherea de la Poarta de Fier până la Galaţi se vor elabora de cătră Comisiunea Europeană, asistată de delegaţi ai statelor ţărmurene, şi se VOR pune în concordanţă cu cele ce s-au stipulat şi se vor stipula de acuma-nainte pentru parcursul din jos de Galaţi.

La conferenţa aceasta puterile vor fi reprezentate, după cum se afirmă, de cătră ambasadorii lor respectivi din Londra, pe lângă cari se va mai delega câte un al doilea plenipotenţiar. Poate că Conferenţa îşi va începe activitatea ei chiar în decemvrie curent şi se presupune că în patrusprezece zile lucrările ei vor fi terminate. De pe acum deja se afirmă că nu mai există nici o divergenţă esenţială de păreri între puterile mari, nici în privirea prelungirii mandatului Comisiunii Dunărene, nici în privirea reglementului de navigaţie şi supravegheare, pe cari ea l-a elaborat în sesiunile închise. Desigur că sub acest reglement nu se poate înţelege decât Anteproiectul, fie în forma lui primitivă, fie cu modificaţiunile propunerii Barrčre. Aceleaşi sorginţi cari ne dau amănuntele de mai sus asupra viitoarei conferenţe cred a putea afirma că acordul general dintre puteri va sili şi pe România să desiste de la opunerea ei de pân’ acum în contra stipulaţiunilor acelora ale reglementului menţionat cari au format obiectul protestărilor ei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



ROMÂNII, ÎNTEMEIETORI IMPERIULUI AL DOILEA BULGAR, AL ASANIZILOR, 1186-1257 – de Mihai Eminescu [21 şi 23 noiembrie 1882]

Căderea Imperiului bulgar prin împăratul Basilios, ucigătorul de bulgari, la 1018 e una din întâmplările cele mai însemnate şi mai determinante din suta a unsprezecea, ba din întreg evul mediu. Imperiul roman al Răsăritului (numit cel romaeic ) se restabili din nou şi ajungea de la Marea Adriatică până la Marea Neagră, de la Dunăre până la vârful de sud al Peloponesului. Înlăuntru se înfrânsese domnia străină, visul unui imperiu bulgaro – roman se evaporase, sâmburul poporului bulgar căzuse pe câmpiile de luptă, oasele uriaşe ale bulgarilor se ‘nnălbeau pe câmpul de bătălie de la Spercheios, pustiite erau şesurile de la Niş, Sophia şi de lângă Ovcepolye; tăriile din munţi, ce păreau a nu se putea lua, palatele împărăteşti de la Târnovo şi Kastoria trecuseră în mânele romaeilor; discordia şi trădarea membrilor Casei şişmanizilor grăbiseră căderea împărăţiei, iar căderea aceasta căta să înlesnească, ba să împlinească definitiv contopirea bulgarilor cu slavii şi slavizarea celor dentăi. Dar pe cât de greu a fost pentru romaei de-a aduce căderea acelei împărăţii, care le fusese atât de fatală adeseori, tot atât de greu era de-a umplea golul pe care-l produsese căderea dinastiei indigene şi pieirea politică a poporului. Deja, în interesul lor propriu, bulgarii fuseseră păzitori ai Dunării; cele mai scumpe amintiri istorice ale lor erau relative la respingerea ruşilor lui Svjatoslav, a cărui incursiune, la a. 969, adusese cu sine căderea Imperiului bulgar de la Preslav şi incorporarea lui cu Imperiul romaeic sub Ioan Zimisches, la 971. Abia atunci, după căderea Imperiului de la răsărit, urmă cearta pentru moştenirea, între cei patru fii ai lui Şişman, carele, la 963, se lepădase de Imperiul de căpetenie şi de ţariul acestuia, Petru, şi întemeiase Imperiul de la Prespa (Ochrida, Kastaria ). Dezbinarea între cele două imperii, la care poate c-o fi luat parte precumpănirea populaţiunii slave de pe lângă Ochrida, au înlesnit victoria romaeilor. Lupta de esterminare de sub Basilios, care-a ţinut patruzeci de ani, stricase cumplit nu numai celor învinşi, ci şi învingătorul suferi pierderi nemăsurate. Când Bulgaria era cucerită deja, pieri o oaste grecească, la 1040, în lupta cu Ştefan Vojslav, Domn în Zeta şi Travunia; alte pierderi le aduse ridicarea bulgară de sub Petru Deljan, pretins fiu al ţarului Gavril, până ce şi acesta pieri prin alt şişmanid, Alusian, fiul ţarului Vladislav. Dar după acestea chiar se mai nimici o mare oaste romeică în strâmtorile de lângă lacul Scutari. Aceste stări înfricoşate grăbiră invazia polovţilor (pecenegilor ) în Tracia veche şi în Macedonia. Ceea ce cruţase războiul bulgar pieri acum (1048-1051) şi când pecenegii, după ce sfărmaseră de trei ori despărţămintele de armată romaeică, trecură îndărăt peste Dunăre, veniră apoi, de la 1065 începând, crunţii cumani, se uniră cu pecenegi şi prădară, uciseră şi părăduiră ţările dunărene până adânc în suta a douăsprezecea. Când la 1122 a succes a-i bate bine pe pecenegi, vin cumanii în locul lor; ţară şi locuitori cad în starea unei nemărginite barbarii; Tracia aparţine unor păstori, unor nomazi români.

Se născuse o anarhie generală. Basilios lăsă să subziste cele treizeci de episcopii bulgare şi instalase în Ochrida un arhiepiscop grecesc, atârnător de patriarhul de la Constantinopol; poate spera să poată esercita prin episcopi o influenţă asupra locuitorilor din ţara supusă. Dar domnia militaristă de sub strategi şi apăsarea fiscală a romaeilor, înstrăinând provinciile de Imperiu, îngreuiau stăpânirea recâştigată; clerul grecesc nu se putea împrieteni cu poporul bulgar, cu aceşti barbari „murdari şi puturoşi „. Theophylaktos, arhiepiscop din Ochrida, scria că acest popor „nu e bogat decât în răutate, că e decăzut la estremitate, că se îmbracă în piei puturoase şi face cu neputinţă petrecerea grecilor acolo”. Apoi se mai întâmplă că „sârbii cari se numesc şi croaţi „ făcură uz în folosul lor de catastrofa bulgarilor, cercară a-şi supune împărăţia de la Ochrida, arseră bisericile, pustiiră totul cu foc şi sabie, încât la 1073 arhiepiscopul scria că nici un diacon, nici un preot nu mai e în vestita odinioară biserică a bulgarilor. Această disoluţiune se manifestă, în toate privirile. Theophylakt menţionează pe-un apostat 1 care neliniştea Mokoi, o parte a Ochridei. Un bogomil trebuie să fi fost, fără îndoială. Nu mai puţin Dobromir

, care adună la 1078 în Mesembria o gloată puternică de oaste. Un altul se mănţinu la Beljatowo, se căsători cu fiica unui principe cuman şi părăduia după plac în Tracia. Nu e neverisimil că agresiunea armată a bogomililor au înlesnit alipirea croaţilor la Roma, precum pe de – altă parte papa Grigorie VII, acordând coroană regală lui Zwonimir, s-a îndemat la o cerere analogă şi principele sârbesc Mihail, un fiu al acelui Ştefan Vojslav care s-a mănţinut în contra romaeilor şi care, la 1053, au obţinut titlul de protospatharios. Mihail apare în adevăr în scrisoarea papei ca rege slav, rex Slavorum, dar e recunoscut, mai mult ca rege de fapt decât legitim. El avea neînţelegeri cu arhiepiscopul din Spalato, în contra căruia favoriza pe episcopul din Raguza. Acest din urmă, avea fără îndoială să primească palliul, pe care Mihail [î]l solicita pentru un arhiepiscop, iar el însuşi pretindea pentru sine în dar un steag ca acela ce i se dăduse din partea papei noului rege al Croaţiei. Dar lucrurile începură curând să se clatine, căci Robert Guiscard, duce vasal al papei, incurse în Imperiul romaeic, regatul Croaţiei se uni cu Coroana Ungariei, sub Manoil Comnenul (1143-1181), stăpânirea romaeică se răspândi învingătoare pân- la Adriatica, Ungaria pare a se fi anexat pentru un timp oarecare la Împărăţia romaeică, ba chiar regele de „Tschechis „ 2, Vladislav din Boemia, deveni vasal al împăratului romaeic, carele credea a putea realiza unirea celor două împărăţii, a celui german cu cel romaeic, folosindu-se de cearta papei Alexandru cu Frideric I.

Aci apare deodată în fruntea unor evenimente nouă o naţionalitate care pân-atunci pare a nu fi avut o altă menire decât aceea de-a fi călcată de-a călare de slavi, bulgari, romei, pecenegi, cumani.

Lumea slavilor de sud nu-şi mai avea pe atunci centrul lângă Dunăre, ci la Ochrida şi în Diocleea sârbească, pentru care s-a întemeiat arhiepiscopia din Antivari, care deveni chiar Scaunul primatului sârbesc. Episcopii latine, cari dispărură mai în urmă 3, corespundeau cu populaţiunea latină (romană) a ţărmului. Înlăuntrul ţării însă urmaşii provincialilor romani se prezintă sub formă de vlahi, aşezaţi în mijlocul bulgarilor, încât oraşele Ochrida, Prespal, Perlepe, Belgrad în Macedonia superioară, se prezintă ca oraşe vlaho-bulgare 4. Încă în suta a paisprezecea locuiau în Cataro, Antivari, Dulcigno, Svac, Scutari, Drivasto latini, în suta a douăsprezecea locuitorii dinlăuntrul Dalmaţiei vorbeau în adevăr slavoneşte după Guilelm de Tyrus (1188), însă nu locuitorii din oraşele de pe ţărmuri. Existau vlahi înainte de toate în Thessalia, care se numea Marea Vlahie, µe???? ß?a??a 5 o Mică Vlahie era de cealaltă lature a Pindului, o Vlahie Neagră în Moldova 6; apoi erau vlahi în Rodope, în Dobrogea, lângă Anchialis şi Bizye 7. Ansbert, autorul plin [de] cunoştinţe a istoriei cruciatei împăratului Frederic I, cunoaşte în apropiere de Thessalonika o ţară roditoare pe care-o numeşte Flachiam 8. Mai mult. El, care numeşte pe marele Nemanja Mare Duce al Serbiei şi Rasiciei (Crassiae ), el, care destinge foarte bine bulgari, serbi şi vlahi, numeşte de-a dreptul Blachi pe întemeietorii Imperiului al doilea bulgar, care apare sub numele domniei Asanizilor; Petru, care se cheamă şi Kalopetru, e domn al vlahilor (dominus Blachorum ). Puterea lor, care se ‘ntemeia pe unirea vlahilor cu cumanii, era la 1190 atât de mare încât putură face împăratului Frederic I propunerile cele mai mari în lupta în contra romaeilor; o oaste sârbească avea să se unească cu el şi să ajute a cuceri Constantinopolul, iar Petru, care-şi aşezase deja pe frunte cercul de aur, după ce câştigase pentru el pe bulgari, avea să devie

 

1 a servo et apostata. Ep. LXIV. Traducerea latină a scrisorilor lui Theophylakt la Baronius după un Codex vaticanic nu coincide însă cu totul cu scrisorile publicate în ediţie separată.

2 Cum scrie Kynamos.

3 Episcopatus Swarinensis, Polatinensis, Arvastinensis, Svacinensis, Dulcinensis, Sarcanensis, Theiner, Vet.- monum. I şi XIV.

4 Hopf., Griechenland, p. 333.

5 Hopf., p. 328-335.

6 l.c., pag. 61.

7 Jirecek, p. 218. Serbii numeau despotatul Epirului Ţara Vlachioţilor. Rosler, Locuinţele românilor în evul mediu, p. 105 et sq.

8 Nicetas zice în mod espres că vlahii trecură peste Istru şi se aliară cu învecinaţi Skyţi…

 

prin împăratul german (allemanic ) stăpânitor al Constantinopolului. Rosler, în Romanische Studien, are pe deplin cuvânt când atribuie o enormă consecuenţă hotărârii pe care – ar fi luat-o împăratul, căci poporul românesc, care umplea pe atuncea partea dinlăuntru a tuturor provinciilor Traciei, Macedoniei, Thesaliei, Moesiei, întrecea ca număr şi putere fizică pe poporul grecesc… Dar, trebuia s’ adaoge, el nu era organizat, [î]i lipseau înainte de toate centrele orăşeneşti, nu era unit nici politiceşte, nici bisericeşte, nici teritorial, era pretutindenea şi nicăiri şi câştiga un sâmbure consistent totuşi numai prin bulgarii trăitori în oraşe.

Cumcă însă mişcarea care, de la 1186 începând, a dus la ridicarea unui mare Imperiu vlahic a pornit de la vlahi, iar nu de la bulgari, se ‘nţelege şi cumcă acest Imperiu se numeşte în mod impropriu bulgar, n-o spune numai Ansbertus, căruia, cu tot spiritul său foarte exact de observaţie, i s-ar putea atribui, străin fiind, o concepţie eronată a raporturilor naţionale. Într-un mod tot atât de hotărât concordă cu el unul din cei mai buni martori ai zilelor acelora, Choniatul Niketas 1, precum şi autorul german al cruciatelor împăratului Frederic. El arată că fraţii vlahi au fost aciia cari-au răsculat întregul popor al vlahilor, de cari se ţineau şi ei 2, şi-i înseamnă pe Asanizi ca vlahi, nu ca bulgari.

E înainte de toate necesar de-a privi mai de aproape darea de seamă a Choniatului, de vreme ce-a fost contimporan cu răscoala vlahilor şi de vreme ce, ca cunoscător eminent al evenimentelor din timpul său 3, merită o deosebită recunoaştere.

El cunoaşte aşezările lor, zice că sunt mysii, moesianii de odinioară, numeşte pururea vlahi 4 pe fraţii Petru şi Asan, aminteşte cauzele răscoalei lor, destinge pe bulgari de vlahi, pe cari fraţii voiesc să-i mişte la o răscoală comună, şi anume cu intenţia de-a nimici pe romaei 5, încoronarea lui Petru de cătră sine însuşi în oraşul Pristhlava, războiul întâi cu vlahii şi cum într-acesta Petru şi Asan fură goniţi cu ai lor peste Istru şi cum se amestecară acum cu skyţii (cumanii) învecinaţi 6, încât în răscoala aceasta se iveşte şi un al treilea component etnic constitutiv: blachii, bulgarii, cumanii. Blachii se supuseră în aparenţă împăratului Isaak Angelos, care neglijă de-a sfărâma cu totul răscoala şi le dete printr – asta blachilor putinţa de-a se reculege şi de-a izbucni din nou. Cum se întâmplă aceasta, Asan se ‘ntoarse acum cu puternic sprijin din partea cumanilor şi acum ţinta sa era de-a face din blachi si bulgari un singur imperiu 7, precum fusese şi mai înainte. Acesta a fost aşadar stadiul al doilea al ridicării. În lupta proximă Petru şi Asan răpiră flamura imperială şi hainele împăratului şi se împodobiră cu ele 8. Apoi urmă un nou război cu blachii 9, lupta împăratului cu blachii şi cumanii la Berrhoea, prinderea soţiei [lui] Asan şi predarea fratelui său Ioan ca ostatec; războiul fu rău purtat. Când campoducele Constantinos Aspietes [î]i observă împăratului Isaak că oastea nu se poate lupta tot într-un timp şi în contra vlahilor şi în contra foamei, împăratul puse să-i scoată ochii. Blachii, ce făcuse tăriile lor inaccesibile, pustiau împreună cu cumanii provinciile romane, împăratul pierdu, la 1190, oastea şi podoaba capului său (??s??)10. Descrierea pe care Niketas o face despre purtarea împăratului Isaak Angelos confirmă pe deplin ceea ce tot el relatează, cumcă fraţii vlahi nu doreau nimic mai mult decât păstrarea acestui împărat 11, a cărui incapacitate garanta vlahilor şi amicilor lor skythici victoria armelor. Cetele lor nu se puteau oare înarma cu armele pe cari romaeii fugari le pierdeau în strâmtorile munţilor şi pe cari le luau de la romaei oamenii lor ce se căţărau ca şi caprele 13. Ei, vlahii şi cumanii, sunt aciia cari luptă mereu cu oştirile lui Isaak Angelos 13. Vlahii sunt acei cari înving 14. Ei prefac Tracia într-o pustietate, ei dărâmă oraşele, ucid pe locuitori sau îi vând în robie în mari depărtări; ogor, pădure şi vie, orice semănătură şi sădire piere şi singurul rod al ridicării noului Imperiu din Trnwo este nimicirea culturii romaeice şi a rasei romaeice, ori pe unde numai o pot stârpi vlahii şi skyţii, cumanii. Tracia trebuia să devie o vizuină pentru animale sălbatece 15. Un indiciu nu puţin semnificativ în privirea vlahilor, cari acum jucau rolul cel mare şi n-aveau aşezări numai din a dreapta Dunării, este că la disoluţiunea Imperiului romaeic al lui Angelos şi la întemeierea unui Imperiu latin nu se nasc state nouă greceşti numai în Nicaea, Herakleia, Sinope şi Trapezunt, ci Sguros Leon întemeiază unul în Korinth şi Nauplion 16, Chamaretos Leon în Sparta, Mihail din neamul sebastocratorului Ioan în Nicopoli şi Durazzo (Epidamnos ), marchizul latin Bonifaciu în Thessalonic şi Thessalia inferioară, iar în Thessalia superioară, care acum se cheamă Vlahia Mare, se ridică un alt principe, pe care Niketas nu-l citează cu numele. Dar şi francul Robert de Clary, cari au scris în limba franceză lupta latinilor cu grien, grecii, şi care descrie luarea Constantinopolului la 1204, nici el cunoaşte pe inamicul de moarte al latinilor şi romaeilor, Johannes, altfel decât sub numele de Johans li Blaks 17 şi tot aşa ‘l numeşte pe nepotul şi urmaşul lui, după ce Sf. Dimitrie ucisese pe cel dentăi în octomvrie 1207, în timpul odihnei de noapte. Erau regi ai Vlahiei, rois de Blakie. În acelaşi chip se esprimă Geoffroi de Villeharduin: Johanris li rois de Blakie; dar întrebuinţează şi espresia le roy de Blakie et de Bougrie 18. Traducătorul neofrancez şi-au permis însă libertatea neistorică de-a face din el le bulgare sau roy de Bulgarie, ceea ce apoi a trecut în cărţile noastre de istorie 19. Chiar acolo unde Geoffroy spune espres roi de Blakie traducătorul pune roi de bulgares 20. Geoffroy nu vorbeşte, ca Niketas, de skyţi, ci de cumani şi vlahi.

Locuitorii prinşi ai oraşelor romaeice se târăsc, după porunca regelui Ioan, în Blaqui, în închisoare 1. Încet, încet se aude vorbindu-se (de la 1206 începând) şi despre un ţari al vlahilor şi bulgarilor 2, curând apoi numai despre unul cuman.

Şi Henry de Valenciennes, urmaşul lui Geoffroy de Villeharduin, vorbeşte regulat de blas et comains3, el menţionează că Esclas, vărul domnitorului peste blas et comains, anume Burille, este vasal al împăratului Enric, pentru Blaquie la Grant.

Faptele acestea ar trebui de sine înşile să fie îndeajuns pentru a dovedi că noul Imperiu bulgar al Asanizilor a fost înainte de toate un imperiu vlahic, deci românesc, şi că caracterul lui a fost cu precumpănire acesta.

Ceea ce pare a se opune încă acestei maniere de-a vedea este împrejurarea că fraţii Petru şi Asan au întemeiat Imperiul nou la Târnovo, capitala veche bulgară, afară de asta recunoaşterea Asanizilor de vlahi e în aparenţă contestată de însăşi afirmarea lor directă că s-ar fi coborând din neamul vechilor ţari bulgari, încât imperiul şi Casa domnitoare ar fi veritabil bulgare şi nu vlahe. Această obiecţiune va trebui s-o cercetăm cu amănunţime.

Nimeni nu va tăgădui faptul de [mai] sus şi dacă cei doi fraţi vlahi voia să câştige importantul Tîrnovo şi po-porul bulgar, pentru o împreună ridicare în contra romaeilor, trebuiau să se îndrepte cătră vechiul oraş al ţarilor şi să facă din el punctul de plecare al răscoalei lor, să implice pe poporul bulgar în revoluţia care avea de scop nimicirea romaeilor. Nimic nu pricepeau bulgarii mai lesne decât că, după un ucigător de bulgari romaeic din Constantinopole, să urmeze un ucigător de romaei din Tîrnovo.

Cât s-atinge însă de originea ridicării bulgare, e sigur că ea n-a plecat de la bulgari, ci de la cei doi fraţi vlahi, care, precum se va vedea mai târziu, se numeau ei înşii romani, iar nu romaei sau latini. Cererea pe care Petru şi Asan o adresară împăratului Isaak Angelos şi a cărei impetuozitate i-a atras lui Asan o palmă peste obraz, după porunca sebastocratorului Ioan, palmă ce s-a plătit mai târziu cu atâta sânge romaeic, cererea aceasta era relativă nu la bulgari, ci la intrarea vlahilor în serviciul militar romaeic şi, abia când cererea a fost respinsă în modul cel mai insultător, cei doi fraţi întreprinzători hotărâră a turbura şi pe bulgari, de a se avânta în fruntea lor şi, precum Nemanja între sârbi tindea la rumperea de domnia romaeică, tot astfel să lucreze şi ei în contra clătinătoarei domnii a Casei Angelos.

Daca Petru şi Asan ar fi fost, precum se afirmă din nou, coborâtori din vechii ţari bulgari, ridicarea lor ar fi avut o formă foarte simplă. Ar fi trebuit numai ca în Tîrnovo să se refere la descendenţa lor şi bulgarii, cari făcuseră încercarea de-a scutura jugul romaeic ori de câte ori un descendent veritabil sau mincinos al vechilor ţari împlântase flamura independenţei, s- ar fi adunat cu entuziasm împrejurul lor 4. Dar nu se-ntîmplă nimic din toate acestea. Cei doi vlahi avură mai întâi nevoie de-un soi de profetese şi profeţi, cari spuneau că e în voinţa lui Dumnezeu ca vlahii şi bulgarii să se ridice. Ba de mirare e că însuşi Sf. Dimitrie trebuie să intervie, carele atât în Patras cât şi în Salonichi se dovedise ca cel mai mare adversar al slavilor, căci, precum cehii obicinuiau a ieşi la război în contra germanilor după ce invocase pe Sf. Wenzel, aşa romaeii ieşau în contra slavilor după ce invocase pe Sf. Dimitrie. Acum însă, după pustiirea Salonicului de către normani, sfântul îşi părăsise sanctuarul din oraşul grecesc, pentru a căuta un nou sanctuar în Târnovo, care nu fusese zidit de bulgari, ci de vlahul Petru. dacă însă Kalopetru avea de gând a influenţa şi asupra populaţiunilor greceşti nemulţumite cu domnia familiei Angelos, de-a-i răsturna pe aceştia şi de-a deveni împărat al romaeilor, desigur nu exista un mai bun mijloc decât de-a atrage în joc şi pe Sf. Dimitrie, patronul apărător al grecilor, care, precum Sf. Veit călătorise de la saxoni la boemi, călătorea acum de la Salonic la Târnove. Dar, cu toate acestea, lucrul nu mergea atât de lesne. Bulgarii şi vlahii trebuiau să se razime încă pe cumani, între cari fără nici îndoială locuiau şi vlahi, pe malul stâng al Dunării. Întemeiarea regatului sârbesc sub marele Nemanja pricinuia, după cum se esprima Ansbert, mari neajunsuri romaeilor, cari în mai multe rânduri bătuse pe bulgari. Unirea ţarului vlah al bulgarilor cu cumanii era însă atât de intimă încât Kalopetru putu să ofere împăratului german, în certurile acestuia cu bizantinii, o oaste auxiliară de 40 000 de bulgari şi de cumani, dacă-l va recunoaşte pe el de împărat romaeic. Frideric I respinsese însă oferirile serbilor din Diocleea; el nu intră nici în voia principelui vlahilor şi bulgarilor şi merse neoprit spre Ierusalim. Dar, în loc de a ajunge la Iordan, ajunse numai până lângă Saleph; cadavrul fu înmormântat în Antiohia eliberată. Cu greu împăratul Isaak îşi scapă viaţa, la 1190, în lupta cu bulgarii de lângă Berrhoea; când aceştia cuceriră Niş şi Sophia, ei duseră de acolo la Târnovo relicviile veritabilului patron al bulgarilor; S-tul Ioan din Ryl înlocui curând la bulgari pe romaeizândul sfânt Dimitrie. El nu putu scăpa însă pe Ioan Asan I nici de trădare, nici de ucidere. Fratele mai mic fu ucis la 1196, cel mai mare, Kalopetru, la 1197, amândoi de către bulgari. Al treilea frate fu ucis de-un cuman, la 1207 5. După legendă căzu însă de mâna Sf. Dimitrie din Salonic, neocrotit de Ioan din Ryl, patronul bulgarilor.

E important a afla cum indicau membrii nouăi Case vlahe de ţari originea lor. Această cestiune pare dezlegată de-o scrisoare a papei Inocenţiu III către legatul său, ca răspuns la plângerile regelui Ungariei de la 1204, în care scrisoare papa spune espres că Petru şi Johannicius, cari se coboară din sângele foştilor regi, nu tind a ocupa, ci numai a recupera ţara părinţilor lor 6.

Cu aceasta pare a se potrivi un pasaj din scrisoarea lui Johannicius (Kalojohannes), împăratul (imperator Bulgarorum et Blachorum), în care se zice: „Dumnezeu privi la umilirea noastră şi ne aduse aminte de sângele şi de patria de la care descindem”7. Pe lângă această scrisoare, care, privită mai de aproape, se esprimă cu mare precauţiune şi care cerea papei o coroană (1202) precum o avea Petru şi Samoil, cari însă nu sunt numiţi strămoşi (progenitores), mai există ca pendent o scrisoare a lui Basilius, arhiepiscop din Zagora, cătră acelaşi papă, în care, ca motiv că demn este de-o coroană imperială, se citează întâi înclinarea lui Kalojoannes, precum ş-a întregului Imperiu, pentru biserica romană, apoi descendenţa acestuia din sânge roman (1202). 8 Într-o scrisoare anterioară, pe care Kalojoannes o adresase papei Innocenţiu şi din care acesta citează un pasaj, domnitorul bulgarilor şi vlahilor (Bulgarorum et Wlachorum) zice de-a dreptul că strămoşii săi descindeau din Roma 9 (1199?), că prin urmare nu erau bulgari.

Altfel cancelaria romană este aceea care numeşte pe foştii ţari, veritabili bulgari, progenitores al Iui Ioanniţiu, în loc de praedecessores, încât din asta se naşte eroarea că vlahul, românul, care se laudă a fi de origine curat romană, n-a avut pe bulgari ca predecesori, ci ca strămoşi! Innocenţiu menţionează rugămintea lui Kalojoannes pentr-o coroană romană, precum li se dăduse lui Petru Samoil şi altor predecesori ai lui Kalojoannes şi orânduieşte ca legatul destinat pentru

 

1 p. 93, 94. Aci, în sfârşit, traducerea franceză zice Valachie.

2 p. 102.

3 Michaud I, p. 121, Traducerea franceză iar zice: les bulgares et les comains.

4 Niketas p. 385.

5 Acropolita, p. 236.

6 duo fratres – de priorum regum prosapia descendentes terram patrum suorum non tam occupare quam recuperare ceperunt. Theiner, Vet. mon. Slav. merid. I, p. 36.

7 reduxit nos ad memoriam sanguinis et patrie nostre a qua descendimus. Theiner, l.c. p. 15.

8 tamquam heredes descendentes a sanguine Romano. Theiner, l.c. pag. 27.

9 quod de nobili Urbis Romae prosapia progenitores tui originem traxerint. L.c. p. 11.

 

Bulgaria să facă cercetări îngrijite în privirea coroanei acordată de biserica romană acestor predecesori 1. Johannicius să poarte deocamdată de grijă ca statutele aduse de legat să fie primite de întreaga biserică a bulgarilor şi vlahilor şi să fie observate. O espresie egală pentru duplul imperiu o ‘ntrebuinţează Innocenţiu în scrisoarea cătră arhiepiscopul din Zagora (27 noiemvrie 1202 2 ).

Kalojoannes însă se numi după aceasta imperator Bulgarorum şi-l asigura pe papa că grecii [î]i făcuseră prin patriarh propuneri de a-l încorona de împărat şi de a-i da şi un patriarh, căci, fără un asemenea, împărăţie nu poate sta 3. Dar el voieşte să fie serv al S-tului Petru şi al Santităţii Sale. După asta Innocenţiu, care încă la 10 septemvrie 1203 [î]l numea pe Kalojoannes „Domn al bulgarilor”, se decise la 25 fevruarie 1204 să-l recunoască de rege al bulgarilor ai blachilor 4, să-i trimiţă coroană şi sceptru, să puie să-l încoroneze rege, să ridice pe arhiepiscopul din Trnwo la rangul de primat (nu patriarh) al Regatului bulgarilor şi vlahilor, să-i dea acestuia dreptul de-a încorona pe regii vlahilor şi bulgarilor, de-a sfinţi în orice biserică a Bulgariei şi Vlahiei chrisma, după care urmă declararea decisivă a împăratului întregei Bulgarii şi Vlahii. 5

În scrisoarea prin care Kalojohannes predă, în calitate de imperator al întregei Bulgarii şi Vlahii, imperiul său Scaunului papal vorbeşte de repetate ori de foştii împăraţi ai Bulgariei, Simeon, Petru şi Samoil 6. Este aşadar semnificativ că, chiar acolo unde era în interesul lui de a-i numi strămoşii săi, el întrebuinţează numai termenul praedecessores, numindu-i cu toate astea împăraţi, precum se numeşte el însuşi, şi pe lângă cari vorbeşte de un Imperiu al Bulgariei şi Vlahiei. Abia atunci când ceru direct de la papa Innocenţiu ca noul arhiepiscop de Trnowo şi primat al întregei Bulgarii şi Vlahii să fie ridicat patriarh, să se erige un patriarhat permanent în imperiul său, el însuşi să fie încoronat 7, vorbeşte de împăraţii Simeon, Petru şi Samoil nu numai ca de nişte precedesori, ci ca de strămoşi. Innocenţiu se fereşte a-l recunoaşte de împărat; dar vorbeşte despre el cu termenii „rex bulgarorum et Vlachorum qui imperat „ 8; menţionează că bulgarii şi vlahii coboară din sânge roman 9, ceea ce în orice caz nu se putea zice decât pentru cei din urmă. Abia acum, la 15 septemvrie 1204, papa, în scrisoarea cătră regele Ungariei, numeşte pe fraţii Petru şi Johannicius coborâtori din vechiul neam al regilor (bulgari) 10, ceea ce ca fapt istoric nu are mai multă valoare decât menţiunea de mai sus că bulgarii şi vlahii ar fi de origine romană.

Kalojohannes însă obţinuse ceea ce voise. Voise să fie împărat, ca ţarii de mai înainte; o putea face numai dacă se răzima pe aceştia şi astfel predecesorii deveniră străbuni; papa consimţi la acestea, pentru a dovedi regelui Ungariei că noua ridicare nu era în sine o inovaţiune, că nu se făcea pe seama sau în paguba Ungariei, ci că fraţii victorioşi cereau numai îndărăt ceea ce era al lor. Numai în una papa nu intră în voia lui Kalojohannes: niciodată nu-l numi direct imperator, nici pe primat patriarh; şi când acum Balduin, conte de Flandray, deveni împărat (latin) la Constantinopol, nici încoronarea, nici trimiterea de sceptru, coroană şi flamură (vexillum ) nu mai erau de ajuns; imediat după victoria latinilor se arată la noul rege o supărare, care se manifestă deja în scrisoarea asupra încoronării îndeplinite. Kalojohannes se numeşte acum rege al întregei Bulgarii şi Vlahii 11, iar domnia sa regnum, ceea ce înseamnă că nu exclude cuvintele ßas??e?? şi ßas??e?a. Arhiepiscopul primat vorbeşte, din contra, de încoronarea împăratului, împlinită la 8 noiemvrie 1204, stil bulgar 13. Împărţeala Imperiului Romaniei a urmat. Balduin de Flandra e acum împăratul peste un imperiu consistând din a patra parte decum fusese şi lupta între el şi împăratul – rege bulgaro – român izbucneşte. În curând contele Enric, fratele lui Balduin, regent al Imperiului (moderator), are a ne vesti despre reaua reuşită a bătăliei de la Adrianopole, de la 15 aprilie 1205, despre prinderea lui Balduin şi închiderea lui în temniţa lui Johannicius, domnul vlahilor 13, care l-au atacat pe acesta c-o mulţime nenumărată de vlahi şi cumani. Innocenţiu III se văzu silit de a interveni pentru pace între bulgaro – vlahi şi latini; dar nu-i succese nici de-a obţine măcar eliberarea lui Balduin, a cărui închisoare deveni poate ceva mai suportabilă – la început fusese ‘ncărcat cu lanţuri până în gât -, dar totuşi în urmă fu aruncat într-o prăpastie, cu mânile şi picioarele tăiate, unde pieri în mod vrednic de plâns. Oraş după oraş de pe teritoriul latino – grec fură acum prădate, populaţia ucisă; noul imperiu fu cel puţin întru atâta, bulgar, întrucât, ca-n zilele lui Krum, tara cea mai frumoasă deveni pustietate: numai animale sălbatece, dar nu romaei şi latini s-o mai poată locui. În sfârşit, trebui să vie însuşi Sf. Dimitrie şi să-l omoare, la vreme de noapte, pe Romaeoktonos; Johannicius se dezbinase cu conducătorul bulgarilor şi acesta preferă, în loc de-a fi ucis, să ucidă el însuşi pe împăratul – rege (1207).

Din cele mai de sus va fi rezultând însă cu siguranţă o serie de fapte:

1)         Imperiu bulgar în adevăratul înţeles al cuvântului a fost numai cel mai vechi şi e despărţit de domnia Asanizilor prin sângeroasa domnie a lui Basilios Bulgaroktonos şi prin dominarea romaeică.

2)         Întemeietorii reînnoitului Imperiu bulgar erau vlahi, şi nu bulgari, de origine români, iar noul Imperiu din anul 1186 era, vlaho – bulgar.

3)         Ridicarea din anul 1186 a pornit de la vlahi, s-a sprijinit mai cu seamă, pe cumani, a atras în curentul ei şi pe bulgari şi astfel al doilea Imperiu bulgaro – vlah se deosebeşte în mod esenţial de cel dentăi; e un imperiu mai cu seamă vlah, care [se] numeşte bulgar pentru că fraţilor vlahi le succesese de-a deveni domni şi ai Bulgariei.

4)         Abia după ce aceasta s-a întâmplat s-a născut silinţa de-a pune pe noul neam de domnitori vlahi în relaţiuni istorice şi de înrudire cu vechiul neam bulgar, ceea ce-a fost cu totul arbitrar şi eronat.

5)         Întregul raport al vlahilor cătră bulgari şi cumani cată deci a se considera altfel decum se considera pân’ acum. Ce deducţiuni sunt însă a se face dintr’ aceasta pentru istoria românilor nu mai este obiectul acestor cercetări.

 

1 Scrisoare de la 27 noiemvrie 1202: et aliis progenitoribus tuisi in libris tuis regitur concessisse, l.c.p. 16 (p. 21)

– l.c. p. 17.

2 n. XXIX.

3 quia imperium sine Patriarcha non staret.

4 l.c. n. XLI.

5 me dominum et imperatorem totius Bulgariae et Vlachiae, l.c. n. XLIII.

6 n. XLIII.

7 n. XLVI praedecessorum meorum Imperatorum Bulgarorum et Blachorum — Symeonis Petri et Samuelis progenitorum meorum, l.c. pag. 29.

8 Archiepiscopis Belesbuldensi et Prostlavensi, n. XLVII.

9 Bulgarorum et Blachorum populis – descenderunt etiam ex sanguine Romanorum, n, XLVIII.

10 l.c. p. 36.

11 n. LXI.

12 n. LXI.

13 a Johannicio Blachorum domino, n. LXIII.

 

6) Nu se mai cade desigur de-a vorbi de Imperiul Asanizilor ca de-un imperiu bulgar. S-ar comite numai aceeaşi eroare în care au căzut, după cum am dovedit, traducătorul francez al lui Villeharduin, când a schimbat arbitrar Blaquie în Bulgarie, ştergând astfel tocmai deosebirea caracteristică între Imperiul Asanizilor şi cel bulgar de mai nainte. dacă prin aceasta se şi pierde o bucată din istoria pur slavă, adevărul istoric poate câştiga numai. Imperiul era vlaho – bulgaro – cuman, dinastia vlahia.

(Monografie de C. cav. do Höfler, în „Analele Academiei din Viena”)

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„S-A ZIS CĂ ACELEAŞI CAUZE…”] – de Mihai Eminescu [20 noiembrie 1882]

S-a zis că aceleaşi cauze produc de ordinar aceleaşi efecte. Aceasta explică îndeajuns, credem, noi, pentru ce priveliştea la care asistăm de şase ani nu este decât reproducţiunea fidelă a epocei agitate din 1868, care dezgustase ţara întreagă de regimul reprezentativ.

Camera de atunci, produs al reteveielor electorale şi al celei mai monstruoase ingerinţe administrative ce s-a văzut vrodată în România, rămăsese ca un model unic de servilism şi de platitudine parlamentară. Faimosul strigăt: Sus, băieţi! Jos, copii! a intrat deja în domeniul istoriei şi va înfiera pentru totdauna această nenorocită pagină a vieţei noastre constituţionale.

Nu credeam totuşi ca reînnoirea ei să mai fie posibilă. Lucru ciudat! a fost de ajuns ca D. Brătianu să revie la putere pentru ca aceleaşi scene ruşinoase să se repete cu o preciziune aproape matematică. Desfrâul demagogic din 1868 se răsfaţă astăzi cu o intensitate încă şi mai mare, cu toată condamnaţiunea trecutului, cu tot progresul realizat de atunci. Aceiaşi oameni ignoranţi, maloneşti şi cupizi cari au aruncat asupra trecutului un reflect atât de trist sunt şi astăzi „în fruntea bucatelor „, dacă ne este iertat să ne servim de o expresiune scumpă vocabularului roşu. Toate lepădăturele, toate putregaiurile lui 1848 şi ale lui 1868 au ieşit iarăşi la lumină. Ţara nu mai poate răsufla din cauza Seruriilor, Pătărlăgenilor. Mărgăriteştilor, Grigoreştilor, cari au năpădit-o de toate părţile ca o droaie de câini flămânzi.

Punctele de contact şi de asemănare între cele două epoce sunt în adevăr uimitoare. Camera slugarnică din 1868 îşi vede imaginea reprodusă în Camera „automaţilor „ din 1882. Cuvântul de „automaţi” va rămânea, căci rareori el a fost mai bine aplicat. Scandalul chiverniselei neruşinate pe socoteala statului continuă, fie sub formă de grase pensiuni viagere, fie sub titlu de recompense patriotice atât de gustate odinioară, fie prin mijlocul diurnelor, misiilor în străinătate cari se cifrează la mii de lei, cumulului funcţiunilor practicat pe o scară întinsă, răscumpărărilor de lucrări problematice sau imaginare şi atâtea alte invenţiuni maestre datorite acestor lacomi patrioţi. De altă parte, favoarea şi nepotismul au luat nişte proporţiuni necunoscute până şi în cele mai nefaste timpuri ale Regulamentului. Pretutindeni administraţiunile publice sunt împănate de neamurile puternicilor zilei până la a zecea spiţă. N-a rămas locuşor în buget care să nu fi fost întrebuinţat pentru căpătuiala protegiatului cutărui sau cutărui roşu influent.

Din această cauză funcţionarii publici nu mai sunt astăzi servitorii ţărei care-i plăteşte, ci creaturele supuse ale partidei care i-a numit; şi cetăţeanul care, din păcate, are nenorocirea să nu împărtăşească ideea că d. Brătianu este un mare om de stat sau d. Costinescu un finanţiar fără seamăn se vede expus zilnic la cele mai incalificabile vexaţiuni.

Astfel asistăm cu toţii la o ediţiune revăzută şi augmentată a tuturor turpitudinilor cari au făcut atât de celebră prima trecere la putere a roşiilor. Oriîncotro întoarcem privirile dăm peste aceeaşi falsificare sistematică a instituţiunilor şi aceeaşi batjocură a principielor cari constituiesc patrimoniul sfânt al omenirii. În numele libertăţii, oamenii de la putere au comis şi comit pe toată ziua cele mai cutezătoare abuzuri de putere. Prefecţii şi subprefecţii regimului arestează, bat şi schingiuiesc pe cetăţeni, în dispreţul Constituţiunii şi al legilor. Lumea se plânge; se numesc anchete spre a se dovedi adevărul celor reclamate. dacă procurorul are destulă integritate de caracter spre a nu menaja pe culpabili şi a nu ceda nici unei intimidări rezultatul cercetărilor sale rămâne îngropat în cartoanele ministerelor şi funcţionarul abuziv continuă a desfide opiniunea publică indignată. În numele egalităţii, de care le este gura plină întotdauna, aceşti satisfăcuţi şi-au atribuit toate onorurile, toate sinecurele, toate privilegiele, ca o dovadă strălucită a dezinteresării şi a patriotismului lor. În numele fraternităţii, în fine, ei au mers cu neruşinarea până a vinde oamenii cu toba la mezat!

În mijlocul acestei dezlănţuiri de pofte şi de patime patriotice s-au operat şi câteva schimbări la faţă impuse de evenimente. Deodată cu cărunţeala părului, ermitul de la Florica a fost aclamat de semizeu. Cu ocaziunea acestei deificaţiuni toate dobitoacele apocalipsei au devenit fiinţe inteligente: „asinii „ de odinioară, ca să ne servim de forma neologistă întrebuinţată de d. Maiorescu, s-au îmbrăcat în piele de leu şi Kogălnicenii, Lahovarii, Ioneştii s-au văzut nevoiţi să recunoască şi să proclame atotştiutori şi atotputernici pe dd. Dimancea, Serurie şi Iepurescu.

Să nu ni se zică că exagerăm lucrurile numai pentru plăcerea de a face opoziţiune guvernului. Înainte de a condemna noi pe aceşti oameni, împreună cu întreaga opiniune publică din ţară, ei s-au condemnat singuri între ei, şi-au aruncat unii altora epitetul de „hoţi”, spre marele scandal al tuturor oamenilor de bine, s-au ameninţat cu puşcăria şi chiar din mijlocul atmosferei viţiate ce-i înconjoară s-a ridicat un glas spre a le striga: „E timpul să vă moralizaţi!”

Este adevărat că glasul a răsunat în pustiu, căci el pierduse demult dreptul de a le vorbi pe acest ton. Este însă netăgăduit astăzi că atmosfera politică a ţărei are trebuinţă să fie purificată de miasmele pestilenţiale ce o apasă; „moralitate” este cuvântul ce se află pe buzele tuturor.

Moralitate în alegeri, moralitate în administraţiune, moralitate în justiţie chiar, iată trebuinţele imperoiase ale momentului. În faţa chivernisiţilor şi a îmbuibaţilor zilei, opoziţiunea de toate nuanţele, unită asupra acestui program comun, va fi sigură de triumful ei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„CÂTE ACTE ARE FARSA…”] – de Mihai Eminescu [19 noiembrie 1882]

Câte acte are farsa şi al câtelea s-a jucat alaltăieri în Adunare? După jalnica plecare a d-lui C. A. Rosetti la Paris lumea credea a fi scăpat pentru câtva timp de d-sa şi de proiectele d-sale; unii aveau chiar naivitatea de-a atribui d-lui I. Brătianu puţin simţ de om de stat, cât e firul de muştar măcar. S-ar fi putut crede în adevăr că, după atâţia ani de esperimentare consecutivă, d. prim ministru se va fi convins că nici frazele, nici principiile electorale chiar nu însemnează mult în viaţa unui popor; că ceea ce se cere înainte de toate pentru a-l administra bine şi pentru a-l conduce este muncă şi ştiinţă. Ar fi fost de crezut că d. prim ministru s-a convins în sfârşit de sterilitatea absolută a partidului său roşu şi a vecinicelor lui tendenţe de reforme, precum şi că ţara s-a săturat de ele, aşteptând, din contra, de la stabilitatea instituţiunilor o dezvoltare mai sănătoasă a intereselor ei.

Cine-a crezut-o s-a înşelat. Plecarea d-lui C. A. Rosetti la Paris, mânia sa aparentă asupra majorităţii Camerei, sciziunea de principii între el şi dioscurul său politic n-au fost decât tot atâtea scene de farsă, pentru a masca invazia ohlocraţiei autoritare, pentru a masca venirea acelor legi cari, modificând regimul electoral de pân’ acum, pun pe toţi alegătorii la discreţia guvernului, fac cu neputinţă orice alegere liberă, prefac pe viitorii deputaţi în valeţi patentaţi ai guvernului, iar pe viitoarele guverne în creaturi neresponsabile a unui singur om.

O mască a fost deci totul şi nimic alta. Colegiul al III-lea a reales pe d. C. A. Rosetti, o Cameră fără biurou – deci legal incapabilă de-a lucra – l-a proclamat deputat şi, după ce această Cameră au comis în două zile două ilegalităţi consecutive, tot ea l-au proclamat preşedinte.

Nu mai există aşadar nici o îndoială că Adunarea împărtăşeşte vederile d-lui C. A. Rosetti: ea vrea contopirea colegiilor electorale, vrea electivitatea magistraturii. Pe de altă parte majoritatea aceasta fiind a guvernului Brătianu, iar d-sa, tăcând faţă cu proiectele radicale ale amicului său politic pare a consimţi la ele, împreună cu tot cabinetul.

Alegerea d-lui C. A. Rosetti la prezidenţia Adunării însemnează aşadar: contopirea colegiului I, al Ii-lea şi al Iv-lea într- unul singur, deci majorizarea tuturor drepturilor prin delegaţii guvernamentali ai colegiului al Iv-lea; apoi electivitatea magistraturii, deci robia justiţiei sub regimul de partid, punerea onorii, vieţei, averii oamenilor la discreţia bandelor electorale ale lui Serurie.

Iată dar la ce avem a ne aştepta. Funcţiile de judecător ca şi cele de deputat vor deveni adevărate moşii, pe cari guvernanţi inteligenţi le vor putea pune în toată regula la licitaţie, precum se şi face în Statele Unite, şi ceea ce s-a întâmplat deja în unele ocaziuni se va repeta de regulă: judecătorii viitori din România vor putea stabili înţelegeri permanente cu Radu Anghel şi Palma – lată, precum şi cu alte instituţii oneste, spre a împărţi, cu preţul impunităţii, venitul meseriilor lucrative, precum se ‘ntâmplă asemenea în Statele Unite. În genere, lipsind orice control, ba chiar posibilitatea acestuia, guvernul va putea să-şi recruteze deputaţii şi administraţia din elemente esclusiv energice, încât cuviosul Simeon şi eroii de la 11 fevruarie să fie oarecum norma şi prototipul personalului onest şi fidel de care se va servi viitoarea omnipotenţă Rosetti brătianu.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„CU OCAZIA UNOR APRECIAŢIUNI…”] – de Mihai Eminescu [12 noiembrie 1882]

Cu ocazia unor apreciaţiuni asupra partidelor din opoziţie, o foaie din capitală („Războiul”- Weiss) crede a putea afirma că „peste puţin ziarul „Timpul” va înceta, iar membrii rămaşi în clubul conservator se vor contopi cu grupul d-lui G. Vernescu”.

Nu este un mister pentru nimenea că grupurile opoziţiei caută de mult un teren comun de acţiune, o linie comună de purtare în activitatea lor politică şi parlamentară. Deosebirile de vederi fiind în mare parte puţin esenţiale, e natural ca din amândouă părţile oameni politici să fie dispuşi a desista de la o seamă din ele, în interesul consolidării opoziţiei. Dar despre încetarea ziarului „Timpul” nu este, nici a fost vodată vorba şi suntem autorizaţi a nega hotărâtor afirmarea ziarului menţionat mai sus.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ÎNCĂ DIN SESIUNEA TRECUTĂ…”] – de Mihai Eminescu [12 noiembrie 1882]

Încă din sesiunea trecută se ascundea în cutele evenimentelor vestita lege privitoare la consiliile judeţene, acest fidel pendent al proiectelor cari au de ţintă introducerea votului universal în România. Prin această lege, fragmentară şi ad-hoc ca şi cea comunală, se dispune şi pentru personalul menit a administra judeţul metodul de alegere sancţionat deja pentru comune. Acesta este al doilea pas spre demagogia autoritară, căci mai suntem încă în poziţiunea de-a putea număra aceşti paşi.

Nu vorbim aci de inichitatea sufrajului universal, mai ales în forma propusă de d. C. A. Rosetti. Oamenii sunt o dată din natura lor inegali, unul prin muncă şi merit se ridică pe scara socială, un altul rămâne pe loc, şi poate că trecerea din colegiu în colegiu, înălţarea politică a unui om într-o sferă din care [să poată] determina cu mai multă greutate voinţa publică să se fi considerat ca o răsplată datorită meritului sau, ca-n vremile vechi, ca o datorie pe cari calităţile superioare să fie obligate a le presta statului. În vechime aproape toate prerogativele, câştigate prin lupte şi muncă, erau în realitate datorii, era obligaţiunea celui ce o merita de-a servi statul mai mult şi mai bine decât altul care nu se distinsese. Votul universal le confundă toate acestea într-o apă; omul ce ar avea putinţa de-a se ocupa cu afacerile publice se confundă cu cel pentru care alegere şi elegibilitate sunt o belea, toţi sunt puşi pe aceeaşi linie: cel ce nu caută câştig în politică e pus în acelaş rang cu cei ce, prin industria aceasta modernă, nu au nimic de pierdut, ci totul de câştigat. Interesele claselor celor mai vechi şi mai importante ale poporului nostru se pun pe-o linie cu votul imigraţiunii de ieri de alaltăieri; şi cu toate acestea inichitatea e poate defectul cel mai mic al legii. La imputarea cumcă e nedrept de-a se şterge prin măsuri politice deosebirile dintre oameni, rezultate din natura şi aptitudinile lor, ni s-ar putea răspunde că politica nu are a face nimic cu morala, că nu echitatea, ci rezultatele practice ale unei legi este ceea ce se are în vedere. Cari însă vor fi rezultatele acestei reforme, ce bine pentru ţară şi pentru instituţii poate rezulta din ea? Decretată pentru comună şi judeţ şi în curând pentru Cameră, ea şterge până şi urma independenţei de caracter în colegiile electorale; colegiul al Iv-lea, devenit majorizator al tuturor alegătorilor, pururea guvernamental, ne va conduce la un despotism pseudo – parlamentar lipsit de orice control.

Chiar acum, când o mână de oameni independenţi tot mai găsesc mijlocul de-a pătrunde în Adunări, controlul nu este nimic mai puţin decât eficace; miniştri şi partid guvernamental trec peste întâmpinările cele mai justificate cu câte-o sofismă calculată după uşurinţa auditorului sau cu câte-o contraacuzare vulgară. Ce va deveni însă controlul ce are a-l exercita puterea legiuitoare când atotputernicia guvernamentală nu va mai avea a se teme nici de criticile cuviincioase ale unei opoziţii moderate?

Abatele Galiani, o figură cunoscută în saloanele din vremea lui Ludovic al XV [-lea], zicea între altele:

În ţări neroditoare găseşti datini republicane şi guvern republican, navigaţie şi industrie, pace, linişte, economie, gol istoric şi urât; în ţări roditoare afli inegalitate de clase, glorie, onori, biruri mari, mult zgomot, mari răsturnări şi o istorie care are haz la citit.

Fără îndoială România cată a se număra între ţările roditoare şi, deşi poate promiscuitatea etnică şi nestatornicia climei nu ne predispune la mari răsturnări, nici ne lasă s-ajungem la mare glorie – dar haz are istoria aceasta, mai ales cea modernă şi, veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ peste uşurinţa cu care aruncăm de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea publică chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare şi votate ad-hoc se escamotează în România Constituţia şi regimul electoral şi această răsturnare cu susu ‘n jos a sorţii politice a ţării, această desfiinţare prin subrepţiune a libertăţilor publice nu mai are puterea de-a turbura apatia în care am căzut.

Ce ne mai interesează pe noi, ce mai e în stare a ne mişca?

S-ar părea că ne-am săturat de spectacolul inegalităţii, decretate oficial, între nulitate şi merit. Atâtea nulităţi s-au ridicat în cei din urmă ani, atâţia cavaleri de industrie s-au îmbogăţit încât spectacolul nu ne mai interesează şi pare c-am voi să vedem ceva nou, fie chiar cu preţul libertăţilor publice, fie chiar sub absolutism.

Nu mai e îndoială pentru nimenea că reformele ce se operează acum constituie începutul dictaturei d-lui I. Brătianu; nu e îndoială că colegiul sau al IV[-lea] ne va majoriza pe toţi, ne va închide gura tuturor. Pare c-am voi s-o vedem şi asta, pare c-am voi să asistăm la spectacolul ridicării unei păture de noi comedianţi politici, unei nouă serii de păpuşe dătătoare din mâni, unor noi speculanţi ai intereselor şi banului public.

Şi care e scopul măreţ pentru care sacrificăm cu uşurinţă ceea ce greu va fi de recâştigat? O mare acţiune în afară, mari îmbunătăţiri înlăuntru, cărora li s-ar opune cineva? Această lovire de stat, pe care o aprobă Parlament şi Coroană, are un scop superior actualităţii, o menire providenţială, o justificare istorică? Nimic din toate acestea. Singura menire este perpetuarea la putere a unor ambiţii bolnăvicioase şi a unor nulităţi atât de comune şi atât de maloneste precum nici o ţară din Europa nu le mai poate produce.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„GRABA CU CARE…”] – de Mihai Eminescu [10 noiembrie 1882]

Graba cu care s-a promulgat legea comunală cu aparatul ei electoral ne dovedeşte cât de mult era interesat partidul şi guvernul ca această lege să intre cât se poate de curând în vigoare. Graba a fost atât de mare încât un ziar din Capitală calculează cu drept cuvânt că, între votul ultim al Camerei şi publicarea prin „Monitor”, n-a fost nici timpul material suficient pentru a supune noua lege sancţiunii regelui. Legea s-a promulgat deci fără să se fi sancţionat; d. ministru prezident pare a fi anticipat sancţiunea precum se scontează o poliţă înainte de termen.

Când vedem că o lege care modifică din temelie întreg regimul electoral al ţării se votează cu repejunea vaporului şi se promulgă fără să se fi sancţionat poate, putem constata din partea guvernului şi a legiuitorilor o mare uşurinţă, din partea opiniei publice o nepăsare tot atât de mare. Acesta şi este caracterul dezvoltării noastre întregi de la Unire încoace: uşurinţa advocaţilor legiuitori traducea zi cu zi texte străine de legi, copiate din ţări unde ele se potriveau şi aplicabile într-o ţară unde nu se potriveau nici cu starea de cultură, nici cu gradul civilizaţiei economice; iar ignoranţa nepăsătoare le aplauda, crezând că prin paragrafii traduşi din franţuzeşte starea ţării noastre va deveni egală cu aceea a Franţei sau a Angliei. Urmările au fost dezastroase precum se ştie. Neînţelese de popor şi de judecători, lesne de mânuit în favorul cametei şi mijlocitorilor, neputincioase întru a apăra pe român şi proprietatea lui funciară, ele au dat în curând precumpănire socială unei clase hibride de oameni, încât astăzi poate trei din patru părţi ale proprietăţii române au trecut în mâni străine şi semistrăine. Aşa numita revoluţiune socială, care s-a operat în ţara noastră de la Unire încoace, n-a avut de rezultat numai nivelarea deosebirilor de clase ce existau între români: nu, ea a fost totodată o suplantare a românilor prin elemente străine, o substituţie naţională. Acest proces de discompunere naţională s-au accelerat şi mai mult în zilele Regatului; trebuia dar să se afle şi signatura acestei stări de lucruri, printr-un nou regim electoral, copiat din Statele Unite bunăoară, în cari în fiece an imigrează aproape o jumătate de milion ele oameni din toate ţările din lume şi unde încetul cu încetul spaniolii au fost suplantaţi prin anglosaxoni, iar aceştia sunt din ce în ce înlocuiţi prin germani.

În toate ţările monarhice ale Europei Constituţia şi legile păstrează urme ale trecutului; fiece popor a făcut mari progrese, însă le-a făcut în mod organic, păstrând pe de-o parte capitalul acela de instituţii care s-a dovedit bun în trecut, adaptându-se pe de altă parte împrejurărilor nouă prin alte legi. La noi trecutul e tabula rasa: totul e nou, de la numele statului până la atribuţiile primarului; veche este numai mizeria, care creşte din ce în ce, şi ceea ce promite a se învechi şi a creşte într- una sunt datoriile publice, sporite din nou c-o sută treizeci şi patru de milioane.

Noua lege comunală, ce constituie tiparul după care se va croi reforma electorală în genere, este poarta prin care intrăm sub regimul demagogiei autoritare. Rolul economicos care i se atribuie colegiului al patrulea, putinţa de-a majoriza prin delegaţii acestui colegiu pe toţi ceilalţi alegători pune soarta ţării întregi în mâna d-lui Brătianu şi-l preface în dictator pe cât timp va trăi, pe cât timp împrejurări neprevăzute n-ar răsturna partidul său de la guvern. Împrejurări neprevăzute zicem, pentru că ţara nu va mai putea-o face nici într-un chip. Rolul Coroanei se va reduce asemenea la nimic, căci, ales după principiile preconizate de d. C. A. Rosetti, ce devin lege prin admirabila dexteritate a d-lui I. Brătianu, Parlamentul viitor nu va putea cuprinde nicicând o minoritate atât de însemnată prin valoarea sau numărul membrilor săi încât aceasta să poată atrage în parte-i ţara prin activitatea ei parlamentară. E aproape de mintea omului că un asemenea Parlament, compus numai din recomandaţi şi din creaturi, ar fi tot atât de [de] prisos ca şi Parlamentul de sub Napoleon III, unde glasurile izolate ale opoziţiei se pierdeau ca în pustiu şi unde bărbaţi de stat ca bătrânul Thiers chiar puteau rămânea nebăgaţi în seamă.

Şi ce va face oare d. Brătianu cu puterea absolută ce-o solicită? Va perpetua mecanismul administrativ şi fiscal de pân’ acum? Va spori ad libitum datoria publică, deja insuportabilă? Va spori dările şi taxele, de-a căror zilnică introducere gem coloanele „Monitorului” precum gem contribuabilii? Cine-o poate şti? Ceea ce ştim numai este că materialul de oameni de cari ilustrul om de stat e încunjurat se compune din tot ce e moralmente decăzut în ţară şi că regimul demagogiei autoritare este şi mai favorabil dezvoltării viciilor şi cupidităţii. De aceea am încheia cu proverbul: Să nu dea Dumnezeu omului cât poate purta.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„PE CÂND ÎN POLITICA ESTERIOARĂ…”] – de Mihai Eminescu [6 noiembrie 1882]

Pe când în politica esterioară se operează o dislocaţiune şi o schimbare de front, d. C.A. Rosetti ne fericeşte din nou cu o scrisoare deschisă, adresată iubiţilor săi alegători. Se ştie că membrii majorităţii, pentru a împăca pe bătrânul lor şef, aşteptau să fie reales în colegiul devenit vacant şi, reintrat în Adunare, să-l pună din nou, cu entuziasm patriotic, în jeţul de prezident al Camerei. Speranţa de-a readuce pe păstorul rătăcit la turma cuvântătoare a patrioţilor se cam evaporează prin scrisoarea publicată în numărul de azi al „Românului”. D-sa cere de la alegători să-i respingă candidatura în alegerea parţială, căci nu poate lua parte la lucrările unei Camere care, ajungând acum la sfârşitul carierei sale, nu mai are timpul şi poate nici putinţa de- a se mai ocupa de legile ce demult le-a propus d-sa (reforma electorală, electivitatea magistraturii) şi pe cari acum este silit a le supune dezbaterilor viitoarelor colegii electorale.

Nu putem tăgădui că această scrisoare are proprietatea a pune multe enigme opiniei publice. Amicul cel mai călduros al d-lui Brătianu şi cu toate acestea exilat de buna sa voie în Luteţia, cu toate astea supărat foc pe majoritatea sa fidelă, rezistând rugăciunilor prin viu grai şi înscrise ale credincioşilor, respingând genuflecţiunile a însuşi ilustrului d. Câmpineanu, iată lucruri cari, spuse deodată şi pe aceeaşi pagină, sunt proprii a escita o setoasă curiozitate, cu atât mai setoasă cu cât enigma va rămânea pururea neesplicată. Chiar duioasa reîntoarcere a păstorului la turma sa, chiar călduroase îmbrăţişări şi fericite lăcrimi de revedere ar da poate enigmei o încheiere mai mult ori mai puţin teatrală, dar n-ar dezlega-o.

Oncţioasă cum este şi cu duhul blândeţei, ca toate scrierile ilustrului nostru adversar, ne întrebăm împreună cu cititorul până unde ne îndreptăţeşte ea de-a admite o sciziune în partidul liberal. Nimeni nu va putea zice că acest act, oricât de neted în formă şi oricât de ţinut în tonul blând – cuvântătorului Nestor, este o afirmare a concordiei din sânul majorităţii. Din contra, el dovedeşte neînţelegeri între majoritate şi d. C. A. Rosetti, deci între grupurile majorităţii ele ‘n de ele. Până unde însă aceste neînţelegeri se răsfrâng şi asupra d-lui I. Brătianu e o cestiune la care nu noi, ci evenimentele vor răspunde.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ «MEMORIALUL» COMITETULUI…”] – de Mihai Eminescu [4 noiembrie 1882]

„Memorialul „ comitetului ales de Conferenţa română din Sibiu ne descopere situaţia curioasă şi umilitoare ce li s-a creat românilor din monarhia habsburgică prin dualism şi prin măsurile guvernamentale ale maghiarilor. Popor străvechi pe teritoriul unei ţări autonome, care şi-a mănţinut independenţa ei în curs de sute de ani atât faţă cu regii Ungariei cât şi faţă cu turcii, românii, cari singuri formează două treimi a populaţiunii ţării – pe când maghiarii şi germanii abia formează o a treia parte – sunt puşi cu totul în afară din viaţa publică prin fel de fel de măsuri machiavelice şi persecutaţi în toate ale lor, cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună.

Începând cu pseudoistoriografii cari contestau originea şi vechimea poporului nostru în munţii Ardealului şi sfârşind cu măsurile d-lui Trefort, maghiar de origine franceză, care introduce cu de-a sila limba maghiară în şcoalele rurale, vedem o lume întreagă, popor, diplomaţi, învăţaţi, conspirând pe întrecute în contra unui biet popor rustic din străvechime aşezat în acele locuri, viteaz la război, harnic şi liniştit în timp de pace, şi toate acestea – pentru ce? Ştim noi bine pentru ce? Pentru că n-are Dumnezeu de lucru, am zice.

În adevăr, nu s-ar crede şi cu toate acestea există până azi istoriografi cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea, de peste Dunăre. Această teorie, susţinută întâi de Rosler, se bucură şi de favoarea maghiarilor şi astfel, cu vorbe, cu deducţiuni hazardate, cu combinaţiuni asupra unor timpuri egal de fabuloase pentru toate elementele din ţară, ei ar vrea să tăgăduiască drepturile şi existenţa unui popor de trei milioane, a unui element aievea care trăieşte, vorbeşte limba lui proprie, are cultura şi istoria lui proprie, cu un cuvânt al unui popor radical deosebit de cel maghiar.

Ce curioasă idee vor fi având maghiarii despre natura oamenilor şi a lucrurilor când încearcă a face într-o zi ceea ce o mie de ani n-au putut face? Ce copilărie e din partea lor de – a – şi închipui că naţiunile pier de pe-o zi pe alta. Bascii din Spania vorbesc până azi limba bască, sudul Franţei vorbeşte şi cultivă limba provensală, în Belgia, sub pătura subţire de cultură franceză, subzistă două naţionalităţi deosebite, după dispariţiunea Imperiului bizantin şi a celui turcesc, adecă după o mie cinci sute de ani, vedem încolţind, cu toată lunga dominaţiune străină, toate naţiunile vechi ale Peninsulei tracice: albaneji, români, bulgari, sârbi, greci, unele scăzute la număr, altele crescute; dar toate vii. Ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană vor face ungurii prin societăţi de maghiarizare? În Rusia, dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naţionalităţi deosebite răsărind intacte de sub pătura foarte subţire de predominaţiune moscovită.

Până la sfârşitul sutei Xv-a românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţa politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare, e o epocă de aur şi dincolo. Români sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populaţiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Făgăraşului, Ţara Românească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia CU totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colţul Ţării de Sus până-n Nistru şi la Cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării. E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini ) născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Iancu  „Ioannes Hunniades, cuius nomen caeteros obnubilat, non tam Hungaris quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit „.

Încă în suta a şaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Satmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atât de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimenea din ţară. E curios a auzi azi că, tocmai în acele clasice locuri, d-nii maghiari vor să înfiinţeze o episcopie maghiară de rit greco – catolic pentru români şi ruteni.

Şi când privim la munca seculară a acestui popor, la suma de putere musculară cheltuită, ne prinde mirarea. Ţinuturile în care locuiesc românii sunt răpite pustietăţii şi codrului. Fiece palmă de pământ de hrană e câştigată prin estirpare de codri seculari, prin curătură.

Pe când maghiarul şi-a câştigat şesurile patriei sale păscându-şi caii şi plimbându-se, [î]l vedem pe român cucerind palmă cu palmă pământul de sub puterile naturii, [î]l vedem curăţind rădăcinile codrilor seculari şi creându-şi patria lui muntoasă pas cu pas.

Cred oare ungurii că caracterul acestei munci grele şi statornice nu s-a imprimat în toată fiinţa poporului românesc, cred ei că această viaţă n-a lăsat adânci urme psicologice în acest popor, atât de liniştit în aparenţă, dar de o cumplită îndărătnicie în fundul sufletului său? Românul nu uită nici binele, nici răul. N-a uitat fărâmăturile de graţie ce li s-a aruncat de cătră echitatea Casei de Austria; de aceea e unul din popoarele cele mai dinastice ale monarhiei; dar românul nu uită în veci nici răul ce i l-au făcut alţii. Moştenirea de aversiune şi de iubire o păstrează intactă şi de aceea orice încercare de-a-i contopi este zădarnică şi copilăroasă. E zădarnică în Rusia, unde un colos de zeci de milioane apasă asupra câteva sute de mii, unde limba se transmite numai prin viu grai din generaţie în generaţie; cu cât mai zădarnică va fi în Ungaria?

Între mijloacele de-a înlătura pe români de la viaţa publică, cel mai de căpetenie e legea electorală escepţională, mănţinută ad-hoc pentru Transilvania. Legea aceasta e făcută în favorul esclusiv al populaţiunilor orăşeneşti – şi românii sunt în cea mai mare parte ţărani – apoi în folosul nobililor – toţi maghiarii sunt nobili şi votează direct, fără cens, fără nimic – şi a secuilor, cari iar votează direct. Astfel s-au creat o lege anume pentru Ardeal, care pune alegerile în mâna neromânilor, încât numărul de reprezentanţi pe cari l-ar putea obţine poporul în asemenea condiţiuni e cu totul ridicol.

Totodată guvernul se sileşte prin legi agrare a aduce pe român la sapă de lemn. Deşi ţăranii au fost împroprietăriţi, deşi despăgubirea pentru pământurile ce s-au conferit e strălucită, totuşi, prin aşa numita comasare, i se iau locurile lui roditoare şi i se dau în schimb locuri rele, apoi i se iau curăturile şi i se dă în schimb pădure. S-au restrâns dreptul de păşune, încât numărul vitelor de muncă a scăzut în proporţii enorme. Sate deposedate, familii aruncate pe uliţi, mii de locuitori ameninţaţi a fi alungaţi din vetrele strămoşeşti – iată justiţia, iată administraţia maghiară. Pe de altă parte cârciumele constituie un privilegiu, evreii le arendează şi acolo – şi debitează băuturile lor nesănătoase; populaţiunea română descreşte şi degenerează.

Şi, deasupra acestei mizerii produse în mod artificial de cătră înţelepciunea de stat maghiară, mai vine mizeria morală, siluirea zilnică a limbei.

Un corespondent al „Gazetei generale” îşi propusese să descrie corupţia administraţiei maghiare. Dar omul mărturisi în fine că condeiul îi cade din mână, că o carte, nu un articol de jurnal abia ar fi în stare a o descrie. Şi de ce nu scrie această carte?

Pentru că simţim scârbă – zice el – de acest organism care putrezeşte înlăuntru şi care cu toate astea trăieşte, ba chiar se ‘ngraşă. Se înfioară cineva să arunce mai adânc privirea în rulajul acestei maşine şi nu e om care să crează că va putea funcţiona în mod durabil, că e capabilă a trăi. Funcţionarii decretează dări fictive, care se încasează pe jumătate dacă cel lovit de ele ştie a se precupeţi – împrejurare ce dovedeşte că totul e o escrocherie; aci sunt case de economie cari refuză a înapoia capitalurile depuse; aci i se cer ţăranului taxe pentru orice înregistrare cadastrală şi, oriunde ar vrea să se informeze, i se ‘ntinde mâna goală. Judecătorului [î]i duci un râmător ori o butie cu vin şi eşti sigur să-ţi câştigi procesul – dacă partea adversă n-o aduce doi râmători. Prădăciuni şi omoruri chiar se fac muşama pentru mită; e o justiţie care ameninţă a se ‘năduşi în grăsimea ei.

Iată regimul atrăgător de la care se pretinde să exercite asupra a trei milioane de români farmecul de – a – şi renega limba şi istoria lor şi de-a deveni maghiari.

Postulatul de căpetenie al memorialului e aşadar: autonomia Ardealului, căci autonom a fost în toţi timpii şi până acum şaisprezece ani, până la fuziunea făcută în contra voinţei esprese a românilor; în contra tractatelor din trecut, în contra dreptului şi bunului simţ, poate chiar în contra voinţei Coroanei, căci s-a făcut nu sub influenţa unei necesităţi dinlăuntru, ci sub presiunea împrejurărilor create de războiul austro – italo – german, când emigranţi maghiari, ştiuţi pe atunci de contele Usedom, deci şi de principele de Bismarck, pregăteau insurecţiunea şi dezmembrarea monarhiei habsburgice.

Aci, sub presiunea unor împrejurări independente de voinţa sa şi contrarie intereselor dinastiei îndeosebi, a Imperiului în genere, mâna monarhului a putut fi siluită să iscălească un act nedrept pentru unul din popoarele cele mai credincioase ale monarhiei şi favorabil pentru schimbăcioşii maghiari. Chiar în acest moment de cumpănă şi de silă, monarhul şi-a adus aminte de români; garantarea autonomiei lor bisericeşti şi şcolare au format cetatea îndărătul căreia naţiunea a mai putut lupta în contra cotropirii. Dar tocmai de această autonomie miniştrii moderni ai Ungariei cearcă zilnic a se atinge şi vor cerca poate până în momentul în care îndelung– răbdătorul popor românesc va îngropa în ruine şi sânge tentativele lor.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„PRECUM ASTRONOMUL…”] – de Mihai Eminescu [2 noiembrie 1882]

Precum astronomul aşteaptă cu minutarul în mână trecerea unui corp ceresc printr-un anume punct cătră care îşi îndreaptă instrumentul său optic, tot astfel şi noi am putea sta cu ceasornicul înainte-ne, să urmărim cum se scurge nisipul şi cum se apropie din ce în ce termenul fatal al încetării libertăţilor publice, al dictaturii personale a d-lui I. C. Brătianu.

Degeaba foile guvernamentale ar face paradă de liberalismul lor; se apropie ora în care, în România, omului de la guvern îi va fi permis totul, cetăţeanului nimic; ora în care aparatul electoral, construit după reţeta tuturor stăpânilor absoluţi din lume, nu ne va mai da din urne decât creaturi ale unei persoane, ale unui singur om, ale despotului, ale d-lui I. Brătianu.

Chiar pân’ acum lumea numea vizirat domnia ministrului nostru prezident. Ne putem închipui ce va fi de acum înainte, când, în comună, nu va exista decât un singur colegiu, a cărui majoritate va fi pururea compusă din delegaţii guvernamentali ai colegiului al IV[-lea]; iar Adunările vor fi alese asemenea de delegaţii acestui colegiu, trimişi de subprefecţi să majorizeze pe alegătorii din colegiul I şi II.

Ca o cetate luată prin surprindere opinia publică, opoziţia în Parlament, presa n-au avut nici timpul material necesar pentru a băga de seamă ce se pregăteşte: schimbarea, nimicirea întregului sistem electoral şi reprezentativ din România, substituţia clandestină a sufrajului universal, însă nu direct, ci strunit, legat bine de mâni şi de picioare, pentru a fi pururea o unealtă în mânile despotismului.

Iată ceea ce am fi trebuit să ştim demult.

Toţi oamenii aceştia s-au îmbogăţit. Pe ce cale e de prisos a o spune; nu e aproape unul care nu s-ar putea aranja sub un paragraf din Codul lui Vasile Vodă Lupu, după carele abuzul unei vrednicii publice pentru a face avere se pedepsea încă cu cordonul Sfintei Cânepe. Ei bine, aceşti oameni nu pot risca căderea. Ce s-ar alege, pentru numele lui Dumnezeu, de cei ce au trimis pe ţărani sub suliţi căzăceşti până dincolo de Balcani; ce s-ar alege de cei cari, însărcinaţi cu răscumpărarea, au făcut în acel timp milioane; ce s-ar alege, social vorbind, de toate elementele acestea oculte, brutale, comune, cari s-au cocoţat deasupra ţării, cari s-au îmbogăţit, cari, mai mult, s-au aristocratizat?

Se ‘nţelege. Mutre confiscate, cărora orice om onest le-ar fi închis uşa înaintea nasului, s-au ridicat sub domnia d-lui Brătianu în sferele de sus; formează aşa numita societate la balurile şi la curtea regelui. De gâtul unor bandiţi sau a unor trădători notorii s-au atârnat semnele de onoare ale ţării; corectorii gazetelor roşii au ajuns milionari; toată plebea asta politică e azi scoasă din cutie, parfumată, înmănuşată, lustruită. E firesc lucru ca aceste elemente declasate ridicate din întuneric şi din ocupaţiuni adesea maloneste, intrate odată în atmosfera luminată de razele coroanei, să şi vrea să rămâie acolo.

Aceşti oameni vor să păstreze ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! influenţa, vaza, rangul în ordinea socială, jeţurile din Adunare, cu un cuvânt tot ce sărmana vale a Dunării au avut de oferit meritului sau talentului, tot ce

D. Brătianu a monopolizat pentru creaturile sale. Toate trebuiesc păstrate în mâna Pătărlăgenilor şi Costineştilor, toate trebuie să rămâie zestre inatacabilă a nulităţilor, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putinţă; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveşte şi nu se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale a d-lui Brătianu.

Credem că cititorul care e deprins cu Ţara Românească, cu mecanismul ei administrativ de-o perfectă onestitate, cu instinctele generoase ale subprefecţilor, cu independenţa aproape legendară a colegiului al Iv-lea, nu-şi vor face iluziuni în privirea aceasta.

Contopite toate colegiile într-unul singur, în care delegaţii celui al Iv-lea vor decide, soarta oricărei alegeri îndeosebi şi a tuturor laolaltă e de mai nainte cunoscută: ele vor fi de prisos, vor fi o ocazie dată ministerului de a-şi plăti cu diurne creaturile numite de subprefecţi şi de organele poliţieneşti, vor fi atotputernicia guvernamentală, fără umbră de opoziţie, fără putinţă ca un glas independent să mai pătrundă în Adunări, căci izvorul a toată independenţa, colegiile neatârnate de pân’ acum, se desfiinţează.

Toate astea sunt bune şi frumoase.

Înţelegem chiar ca d. Brătianu să ne aducă aminte soarta gladiatorilor: Morituri! E drept să ne aducă aminte: clasele vechi ale României au sărăcit şi au căzut; vremea lor a trecut pentru totdeuna; toţi românii sunt săraci, toţi sunt egali. „Nu mă vreţi voi pe mine, dar vă voi eu pe voi. Am în mâna mea colegiul IV, inerţia pe care-o mişc încotro voi, şi din care fac colegiu I, cu el am în mână ţara, prin el fac din nulităţi oameni mari”.

Ave Caesar !

O grijă îşi vor lua desigur oamenii atunci; grija opoziţiei, a controlului, a afacerilor publice. Vorba românului: „De ce ‘ncărunţeşte nebunul? De grija altora”. Asemenea lucruri vor fi atunci naturalmente de prisos. Măria Sa, stăpânul nostru, d. Brătianu, ne va împărtăşi pe fiecine, după dragostea şi credinţa ce vom avea pentru el, cu câte un scaun în Parlament, cu câte-o funcţie, cu câte-o misiune; vom fi cu toţii – noi, supusul neam românesc – reduşi la rolul de-a solicita favorurile onor. Pătărlăgeanu sau Dimancea, favori preţioase, precum numai un valet le poate da. Poporul? Dar cine vorbeşte de popor? El nu votează direct. Nimeni nu va putea să strige înaintea a o mie de inşi: Iată, oameni buni, unde mergeţi. O nu! O mie nu vor fi nicicând la un loc. Grupuşoare adunate sub supraveghearea poliţiei vor alege… un delegat pe sprânceană, om al stăpânirii, credincios, trecut prin toate. Apoi delegaţii aceştia vor majoriza colegiul I şi al Ii-lea şi vor alege pe cel recomandat de Escelenţa sa d. subprefect.

Ave Caesar !

În sfârşit d. Brătianu va putea să-şi realizeze fantazia de-a fi singur stăpânitor în România, de-a putea face tot ce vrea şi tot ce nu vrea. Tot ce nu vrea înafară. Un parlament îndărătul căruia să se ascunză în cestiuni exterioare nu va mai avea. Oricare putere îi va putea spune:

„Fii mai espeditiv, d-le prim ministru, ştim cum stau lucrurile la d-voastră. Vrei să pretinzi că ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputaţi îţi rezistă? Nu ne jucăm de-a baba oarba”.

Mişelia înlăuntru, umilirea în afară – iată care va fi caracterul acestei dictaturi în România. Căci acesta nu este absolutismul monarhic, răsărit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos; nu, este absolutismul unui ambiţios pentru a asigura impunitatea creaturilor sale. Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu compţiunea adâncă, cu mijloacele moleşitoare, cu dezbărbătare.

Dar vor întreba unii: ce se va face monarhul în România când alăturea cu el – cel mai liber dintre români, acela a căruia libertate se răsfrânge asupra tuturor – se va ridica al doilea monarh, al valeţilor şi creaturilor, când România toată va fi îmbrăcată în livreaua celui din urmă?

Ce se va face? Nu ştim. Ştim noi dacă d. Brătianu mai are necesitate de El? Poate că nu mai are. În orice caz, cu acest aparat electoral care nu e suficient nici măcar pentru a masca dictatura regentului-ministru, rolul monarhului e redus la nimic.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



ÎN FINE… TOT BINE – de Mihai Eminescu [29 octombrie 1882]

Suntem bine informaţi că Ministerul Instrucţiunii Publice a dat ordin d-lui Cumbaris a expulza pe Vetzis din şcoală…, din şcoala profanată de el despre care am vorbit în atâtea rânduri. În acelaşi ordin d. ministru impune directorului de formă, Cumbaris, ca să fie un director de fapt şi să organizeze şcoala şi să trimită programa şcoalei, care nu este aprobată, Ministerului spre aprobare; dacă d. Cumbaris nu va dovedi că ştie organiza o şcoală i se va retrage dreptul ce i s-a dat şi, dacă n-ar esecuta în parte sau în total ordinul ministrului, şcoala se va închide.

În acelaş timp ministrul a însărcinat pe revizorul şcolar a circumscripţiunei a observa dacă ordinul dat d-lui Cumbaris s-a esecutat sau nu şi a raporta ministerului.

Felicităm pe d. ministru pentru măsura energică şi conformă demnităţii ţărei. Aşa trebuie să lucreze bărbaţii erudiţi, morali şi cu durere de viitorul ţărei. Dacă până aci ne-am bazat pe credinţe, acum ne bazăm pe fapt şi sperăm că cei ce au dat asemeni ordine vor şti a le executa.

Adevărul trebuie să triumfe; minciuna şi crima trebuie să cadă! Când este vorba de interese mari, naţionale, între cari ocupă primul loc educaţiunea şi instrucţiunea tinerimei noastre, toţi românii trebuie să aibă un singur sentiment, o singură inimă, şi-n ea trebuie să fie gravate cuvintele: progres şi moralitate !

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ÎN ZILELE DE 12, 13 ŞI 14 MAI 1881…”] – de Mihai Eminescu [28 octombrie 1882]

În zilele de 12, 13 şi 14 mai 1881 se adunase la Sibiiu, din toate ţinuturile Ardealului şi Ţării Ungureşti locuite de români, un număr însemnat de delegaţi, trimişi de cătră alegătorii lor pentru ca să se consulte ce atitudine să ia românii în faţa alegerilor ce aveau a se face pe atunci pentru Camera din Pesta.

Am dat seamă de-atunci de încheierile luate de acea conferenţă de alegători. Acele încheieri cuprind programul partidului naţional – român, care se obligă a lupta pe cale legală pentru obţinerea următoarelor drepturi: 1) recâştigarea autonomiei Transilvaniei; 2) introducerea limbei române ca limbă oficială a administraţiei şi justiţiei în ţinuturile locuite de români; 3) numirea de funcţionari români sau, dintre neromâni, numirea acelora cari ştiu scrie şi vorbi limba română; 4) revizuirea legii asupra naţionalităţilor; 5) autonomia bisericelor şi şcoalelor confesionale; 6) crearea unei legi electorale pe baza sufrajului universal sau cel puţin investirea cu drept electoral a oricărui cetăţean ce plăteşte o dare directă; 7) colaborare cu cei ce ţin seamă de interesele şi bunăstarea poporului.

Conferenţa de-atunci a însărcinat pe comitetul ei electoral să compună un memorand esplicativ în cauză şi să-i dea cea mai întinsă publicitate.

Această lucrare au apărut acum în limbile franceză, germană şi maghiară, precum şi în cea română, şi poartă titlul: Memorial compus şi publicat din însărcinarea Conferenţei generale a reprezentanţilor alegătorilor români, adunaţi la Sibiiu în zilele de 12, 13 şi 14 mai st.n. 1881- (Sibiiu 1882/ 1 vol. 144 pag.).

Constatăm cu multă părere de bine că lucrarea aceasta, dictată de-un adânc sentiment de naţionalitate, e scrisă totuşi cu multă linişte, cu o demnă obiectivitate. Ne rezervăm plăcerea a da o seamă mai amănunţită despre cuprinsul ei; deocamdată însă credem a putea repeta ceea ce zic confraţii de peste munţi: „nici un român ştiutor de carte să nu întârzie a-şi procura această lucrare”. Repede şi în corectă grupare urmează datele autentice cari dovedesc dreptul de autonomie al Ardealului, însemnătatea politică a românilor în evul mediu atât în Ardeal cât şi în judeţele dintre Tisa şi Carpaţi; c-un cuvânt un curs de istorie şi de drept public in nuce. Pân’ acum n-a apărut nici o carte care să fi descris în mod atât de limpede situaţia politică a românilor din monarhia Habsburgilor.

Ziarele maghiare au şi început a discuta cuprinsul lucrării acesteia şi ceea ce constatăm pân’ acum e că tonul ei liniştit şi plin de demnitate a impus adversarilor. Ar fi acum de datoria politicilor influenţi din România de-a da scrierii răspândirea ce i se cuvine în coloanele presei europene. Trebuie să se ştie odată că o jumătate a poporului românesc are a suferi, sub dominaţiune maghiară, cele mai mari nedreptăţi; că fiece zi aduce cu sine o nouă tentativă în contra existenţei naţionale a acestui element, considerabil ca număr, dar şi mai considerabil încă prin aptitudinile şi calităţile lui. Popor militar în decursul evului mediu întreg, producând din mijlocul lui mari eroi şi mari regi, românii au fost încet – încet jertfa unor uzurpaţiuni pe cari astăzi nu le justifică nimic, precum nu erau justificate nici în trecut.

Pentru noi nu e îndoială că consângenii noştri din Ardeal vor izbuti a obţine de la Coroană şi de la împrejurări realizarea întregului lor program, pentru că presiunile maghiarilor, departe de-a le folosi acestora, au trezit şi mai adânc sentimentul naţional al vrednicului şi statornicului popor românesc. Observăm cu bucurie că, chiar în acele ţinuturi unde sufletul părea mai adormit, un spirit nou, dătător de viaţă, s-a deşteptat. Cine are dreptate la urma urmelor nu este pretinsul drept istoric sau dreptul public, durat în favorul unei singure naţionalităţi, a celei maghiare, cine are dreptate este realitatea etnologică, este adevărul. În numele adevărului şi sub suflarea lui binefăcătoare e scrisă şi această lucrare şi, pentru că niciodată în cursul istoriei n-am văzut adevărul învins ci pururea învingător, de-aceea şi acum putem prezice că, per ardua ad astra, cauza română va triumfa.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DE CÂTE ORI AM SPUS PUBLICULUI…”] – de Mihai Eminescu [26 octombrie 1882]

De câte ori am spus publicului cititor că societatea anonimă de esploatare a roşiilor nu are nici un fel de principii politice, n-a gândit niciodată asupra reformelor ce le introduce, nu înţelege nici litera, nici importanţa lor, ci totul se reduce la un singur lucru, unul, etern acelaşi, etern nepreschimbat: mutrele confiscate ale patrioţilor de meserie să rămâie la putere.

În Adunare se discută acum un proiect pentru modificarea legii comunale, proiect a cărui întreagă tendenţă, de sus până jos, e electorală.

Între modificările propuse aflăm următoarele:

Colegiul electoral comunal se compune:

În comunele urbane de alegătorii col. I, II, III şi de… delegaţii colegiului al IV [-lea] pentru Cameră… Ei formează un singur colegiu şi aleg prin scrutin de listă… Alegerea delegaţilor colegiului al IV [-lea] se face conform dispoziţiunilor legii electorale pentru Cameră.

Aci vedem sufrajul universal al d-lui C. A. Rosetti, cu cunoscuta svârlire a colegiului al IV[-lea] sub epitropia delegaţiunii. Amestec straniu de demagogie şi despotism!

Dar şi mai interesant:

În comunele rurale primarul şi ajutorii săi se aleg de consiliul judeţean (provizoriu de comitetul permanent).

Ceea ce va să zică: se numesc de comitet, recte de prefect.

Ei bine, aceşti liberali, aceşti „fraţi de popor, chica topor” – cum zice Millo în Paraponisitul – propun prin reformă ca colegiul al Iv-lea din oraşe, în alegerile comunale bineânţeles, să voteze prin delegaţiune, nu direct. Tot în această lege electorală sui generis, fenomenală desigur chiar pentru imperiul moscovit, se zice că primarii şi ajutorii de primari din comunele rurale vor fi numiţi. Ş-apoi să ni se mai zică că noi suntem reacţionari!

Colegiul al IV[-lea] în oraşe, care plăteşte toate dările indirecte, căruia, prin faimoasele şi costisitoarele îmbunătăţiri a d- alde Cariagdis şi a altora de această teapă, i se scumpeşte pânea din gură, lumânarea şi chibritul, să nu poată zice decât prin delegaţiune dacă toate aceste-i convin. Am înţelege, până la un grad oarecare, ca colegiul IV să joace un rol de inferioritate faţă cu alegerile din Adunare. Interesele ce se discută în Adunări ating o ţară; mizeria din Dorohoi ori din Râmnicul – vâlcii nu va fi pricepută de meseriaşul din Dealul Spirei; el poate nu-şi dă seamă de influenţele ce se exercită acolo asupra populaţiunilor, el nu va putea pricepe problemul economic sau social care s-ar ivi acolo; pentru priceperea acestora se cer poate elemente mai culte, pe cari adesea şi din nefericire nici colegiile superioare nu ni le dau. Dar în mahalaua lui, în oraşul lui, pe uliţa lui chiar, omul să nu poată să judece isprăvile primăriei, să fie pus sub epitropie, să aleagă prin delegaţiune, iată ceea ce nu înţelegem, nu zicem din partea oricui, căci am înţelege-o de la guvern autoritar, absolutist, care vrea să le facă oamenilor bine cu de-a sila, n-o înţelegem însă din partea unei Adunări cari se porecleşte liberală, a unui guvern ce se pretinde liberal.

Poate în adevăr ca să fie bună o eforie numită în locul unui consiliu ales – dar în acea eforie desigur guvernul, asemenea autoritar, n-ar numi pe Cariagdi, ci ar alege un om cu cunoştinţe tecnice, în stare a pricepe lucrările de resort ale municipalităţii. Un guvern autoritar are a judeca oamenii pur şi simplu după aptitudinile lor, certificate prin şcoală şi antecedente, nu după simpatiile sau antipatiile ce le inspiră alegătorilor.

Odată însă pe terenul electoral, odată la discreţia simpatiilor ce le poate escita cutare paralitic sau cutare vânător de funcţie, să şi rămânem pe acest teren.

În viaţa comunala, sub o democraţie adevărată si istorică, stă temeiul libertăţii în genere. Omul mic din colegiul al IV[- lea], care du reste ştie a scrie şi citi tot aşa ca onor. Cariagdi, cată să se intereseze în mod intensiv de afacerile comunei, fie aceea rurală, fie urbană. Acest om mic nu ar putea să aibă sarcina de-a judeca afacerile complicate ale ţării, fie în afară, fie înlăuntru, căci se cere aci o putere de combinaţie care exige studii, studiile cer capital şi vreme, lucruri pe care omul mic nu le are.

Dar întru cât s-atinge de casa, uliţa, mahalaua, oraşul lui el va dovedi o pricepere mai exacta, şi mai clară a lucrurilor decât mulţi oameni teoretici.

Altceva s-ar fi putut face demult pentru comune şi anume pentru cele rurale: se pot descărca de variile, infinitele servicii cec au a le presta statului. Dar la aceasta nu gândeşte nimeni, din contra, pe zi ce merge comunele devin mai mult instrumente directe şi servile ale administraţiei centrale. Afacerile comunei stau baltă din cauza poruncilor gobernului, cum zice ţăranul, şi de la ministru până la notarul de sat toţi stau în legătură pentru a aplica iluziile câte se născocesc de capete ingenioase în aerul mefitic şi bolnăvicios al Bucureştilor. Astfel se guvernează din nefericire de zeci de ani şi de aceea n-avem nici urmă de autonomie comunală, de aceea atribuţiile organelor comunale, în loc de-a interesa pe oameni şi a-i atrage, [î]i respinge; de aceea fiece primar, ajutor, membru etc. sunt plătiţi anume… ca să se intereseze? nu, ca să nu se intereseze de comună.

Oare secretul unei vieţi comunale energice şi autonome să fie un privilegiu al raselor germanice? Nu tocmai. Vedem un stat vecin, Austria, unde populaţiuni de rase foarte deosebite au o viaţă comunală de model alăturată cu slugărnicia către subprefecţi pe care-o au comunele noastre. Şi cu toate acestea autoritatea statului e acolo cu mult mai tare şi mai concretă decât la noi, unde personajele ce ne administrează, departe de-a fi obiectul stimei cetăţenilor, sunt din contra tot ce societatea consideră ca mai abject şi mai de nimic.

Dar unde mai punem una? O modificare a legii comunale imediat înaintea alegerilor. Dar nu se va putea spune că o asemenea reformă ad hoc, imediat înaintea unor alegeri certe, este ticluită anume pentru trebuinţele electorale ale actualilor deţinători ai demnităţilor comunale? Că toată reforma e pusă la cale de oamenii interesaţi în chestie, interesaţi anume să iasă la viitoarele alegeri? Lucrul e atât de bătător la ochi încât nu ni se pare necesar a mai insista asupra lui. Şi-n adevăr, demult se şopteşte că variile şi costisitoarele nerozii făcute de primăria actuală ar fi inspirând părinţilor cumularzi ai comunei o frică semnificativă în faţa unor eventuale alegeri; de aceea, schimbând legea, deci cu necesitate şi rezultatele ei, ar spera să obţie de la alegeri ticluite o ratificare mai spontană a onerosului trecut al primăriei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro