Mihai Eminescu

Joia trecută s-a reprezentat două piese:”Pantalonul roşu”, farsă îndestul de veselă într-un act, şi „Revizorul general”, comedie de obiceiuri în trei acte. Cea dentâi a fost destul de nevinovată în dispoziţia ei, căci un soldat, care vine pe vreme de ploaie la iubita lui şi-şi pune inesprimabilii săi la uscat, pentru ca stăpânul casei, un medic, chemat noaptea la o bolnavă, să-i îmbrace din greşală şi să capete prepus pe nevasta sa, cu care trăieşte în pace de 40 de ani, că ar avea relaţii c-un soldat, toate acestea nu conţin de loc elementele unui conflict dramatic. Dacă schimbarea de îmbrăcăminte este în sine foarte comică, presupunerea medicului e cam simplă şi jignitoare pentru un simţ mai sănătos. Un om inteligent, chemat în cele dentâi case, nu crede cu atâta uşurinţă asemenea nerozii. Dar, în sfârşit, asta-i vina autorului, care poate nici nu şi-au scris piesa cu altă pretenţie decât pentru a procura cincisprezece minute de veselie privitorilor, scop pe care l-au şi ajuns. D-nul Manolescu a jucat cu multă uşurinţă pe soldatul Nicu Cremene, d-na Sarandi şi mai bine pe bucătăreasă. Această damă şi-a făcut şcoala dramatică, după cât ştim, sub ochii lui Millo, pe când acesta era în floarea vârstei şi a talentului său; d-nia-ei a creat multe din rolurile repertoriului bătrînului artist, vorbeşte natural şi dezgheţat, îşi stăpâneşte cu deplină siguranţă glasul, fizionomia şi mişcările, şi nu a contractat nici o manieră rea de pronunţie de la teatrul din Bucureşti. Poate că… arareori, nu-i vorbă… coloarea ce o dă caracterelor e prea vie, prea bătătoare la ochi, prea copiată de pe natură. Şi acesta este un defect, căci nu tot ce-i natural e şi frumos; dar, în alăturare cu alţii, d-na Sarandi are nepreţuitul merit de a fi învăţat în şcoala adevărului, deşi poate a unui adevăr cam prea de-a dreptul.

Tot bine a fost jucat d-rul Chicheron, numai ni se va concede, credem, că bătrânii, aşa cum se reprezentează la noi, sunt uneori cam uniformi. E adevărat că adesea rolul e uniform şi nu permite o mai mare variaţie în joc, dar atuncea trebuie să reamintim o veche maximă teatrală: un actor e dator să gândească nu numai cu autorul, dar adesa şi în locul lui. Câte piese nu dătoresc succesul lor nu valorii lor interne, ci jocului bine meditat al actorilor!

În sine farsa franceză nu are nici un merit şi nici pretinde să-l aibă. Ea au servit pentru a trece vremea spectatorilor veniţi la început şi a deschis spectacolul pentru ca cei veniţi în urmă să nu piardă nimic din”Revizorul general” de Nicolaie Gogol.

Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mai bun autor rusesc. Lucrul stă însă astfel: el şi-a ‘nrădăcinat în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sunt copiate de pe natură, sunt oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoarele pierdute în mijlocul stepelor căzăceşti. Toate popoarele au aseminea scriitori, deşi nu toţi au compus cîte – o piesă de teatru. La germani Fritz Reuter, la americani Bret Harte, la unguri Petöfy, la români, pentru ţăranul din Moldova, Creangă, pentru crişăni, Slavici, pentru spiritul şi viaţa târgoveţilor, întrucâtva Anton Pann. Scrierile unor asemenea sunt greu, adesa cu neputinţă de tradus, de aceea va fi uşor de-a vedea că localizarea piesei de cătră advocatul din Bucureşti d. P. Grădişteanu, făcută după o traducere, căci numitul domn nu ştie ruseşte, nu va avea o valoare tocmai însemnată.

Se ‘nţelege cumcă prin caracterizarea de mai sus am voit să arătăm genul scrierei lui Gogol, nu să-l comparăm pe el cu alţi autori de acelaş gen, decât cari cel rus poate fi mai însemnat.

Piesa aceasta este, după cum uşor se putea prevedea, mai mult epică decât dramatică, căci toţi scriitorii populari sunt mai mult epici, de la Homer începând şi până la Fritz Reuter. Nu este dar vorba de lupte sufleteşti deosebite, de încurcături dramatice, precum le leagă şi dezleagă autorii franţuji, nu de-un plan care să-ţi ţie interesul încordat până la fine. Ca toţi scriitorii cari nu se silesc să ni spuie ceva pentru a ni procura petrecere, ci cari au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăiri efectul, pentru că el n-a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simţea şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel. Şi, după a noastră părere, bine au făcut. Interesul febril pe care ni-l insuflă comediele franţuzeşti moderne, în care planul piesei se ‘ntemeiază sau pe adulteriu sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase, toate acestea Gogol nu le cunoaşte. Ai într-o răsadniţă deosebite seminţe, cade o ploaie şi toate răsar în plină lumină, fiecare în feliul ei. Ai şi aici o răsadniţă de oraş provincial, în care toţi dormitează în păcate moştenite, fără ca lumea să se preocupe mult de ei… când iată că apare un revizor şi toate aceste plante s-arată pline, greoaie, de-a dreptul pe scenă şi cunoşti că nu-i între ei nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat – răutatea şi înjosirea omenească s-arată aşa cum sunt, şi râdem de ele. râdem şi… după opinia unora adevărata comedie trebuie să te facă melancolic… ne întristăm. Acesta este efectul piesei lui Gogol, ca şi acela al adevărului şi naturei. Natura şi adevărul sunt serioase. Oricât de ridicule ni s-ar părea în costumul lui Momus, mizeria, nimicnicia caracterelor omeneşti şi înjosirea lor pot produce veselie, dar aceasta va fi însoţită de o tristă rezonanţă, ca ariile de danţ ale compozitorilor germani. De aceea s-au şi observat că umoriştii cei mai veseli în scrieri, actorii cei mai comici pe scenă sunt între cei patru păreţi ai lor trişti şi ipocondrici. Gogol însuşi, cel mai glumeţ scriitor al ruşilor, a avut în suflet un fond de nepătrunsă melancolie, care au fost în stare să-i nimicească spiritul sub greutatea ei.

Pentru a descrie caracterele oamenilor, autorul caută un pretext, adesa îndestul de ingenios. În romanul”Sufletele moarte” un cavaler de industrie îşi face următorul calcul:”Guvernul rus vrea să răscumpere pe robi, dar catagrafia locuitorilor se face numai din cinci în cinci ani, prin urmare toţi robii câţi mor până la facerea unei nouă catagrafii sunt trecuţi în registre ca fiind în viaţă. Cumpărând sufletele moarte, voi putea să le vând guvernului cu preţuri scăzute, dar fiindcă pe mine nu mă vor costa mai nimica, am totuş perspectiva de a face avere”.

Astfel el colindă Rusia şi trece drept un emisar secret, şi mai misterios încă prin împrejurarea că se ocupă cu cumpărarea de oameni”morţi”. Trezite prin arătarea misteriosului străin, caracterele dintr-un oraş de provinţie se desfăşură împrejuru-i cu o varietate rară, iar sfârşitul?… Necunoscutul călător redispare în întunericul din care ieşise, şi lumea în urmă-i rămâne cum au fost înaintea venirei lui. Tot astfel ş’ aici. Trezite din apatie prin vestea că soseşte un revizor general, caracterele unei mici reşedinţe de subprefectură s-arată deodată în toată înjosirea lor, până ce străinul care a jucat rolul de revizor merge în lumea lui şi-i lasă pe toţi cum i-au găsit.

Piesa e de şcoală veche şi bună, iar alegerea direcţiei merită în această privinţă toată lauda.

Jocul actorilor au fost asemenea foarte îngrijit. D-nul Bălănescu mai cu samă au jucat de minune – însă preste tot, reprezentaţia a fost una din cele mai succese şi nici putea fi altfel. Parcă actorul nu simte când are să ‘nfăţoşeze caractere adevărate şi când imaginare? Într-un caracter adevărat el e ca acasă. Judecătorul de pace, căpitanul de dorobanţi, subcasierul şi mai presus de toate subprefectul Zorchidescu sunt oameni aievea luaţi de pe uliţă şi puşi pe scenă; tot aşa Mache Morcoveanu, tipul mazilului sărăcit. De prisos ni se pare Sache Sorcoveanu (gângavul ), căci defectele naturale sunt obiecte ale comicei de rând, nicidecum a comediei de caractere; apoi Tercilian, în care asemenea numai pronunţia transilvaneană e comică.

Dar aceste două din urmă persoane par a fi productele fantaziei, cam problematice de soiul ei, a d-lui Petre Grădişteanu, şi nu le vom pune în sama autorului. A face din pronunţia provincială a unui popor un element de plăcută naivitate e permis, pentru că persoana care vorbeşte astfel ne devine simpatică, dar a face ridicolă o pronunţie înlăuntrul unui ş’ aceluiaş popor este procedura unui om care caută efect cu orice preţ.

Ca toţi scriitorii mizantropi, Gogol e sceptic, el nu crede în virtuţi omeneşti. El zice în gând ca scriitorul de aforisme Lichtenberg;”Dacă s-ar şti adevăratele motive ale faptelor mari omeneşti, cât de puţine din ele s-ar vedea mari”. De aceea nici virtutea femeiască nu are un rol mai însemnat în piesă decât”datoria naciunală „ a d-lui Tercilian, care-n fond consistă în desfacere de scrisori şi sustragere de gropuri. Partea bună a lui Gogol e că relele aplecări, spre a nu le numi altfel, sunt arătate în deplina lor înjosire, fără farmecul frazei, care să le facă picante. Cucoana subprefectului e deci un tip de femeie cum din nenorocire se vor fi găsind multe, iar interpretarea lui de către d-na Sarandi a fost netăgăduit bună, deşi jocul d-niei-sale a fost câteodată prea accentuat.

Cu multă părere de rău am observat însă că publicul nostru nu preţuieşte îndestul silinţele în adevăr vrednice de laudă pe care şi le dă direcţia, atât în privirea repertoriului, prezentându-ni piese mai alese decât în alţi ani, cât şi în privirea comodităţilor materiale. Sala bine iluminată şi încălzită, orchestra compusă din profesori de la conservatoriu, piesele studiate relativ destul de bine, costumele îngrijite, şi cu toate acestea privitori puţini. Această anomalie ar merita o critică îndestul de aspră dacă… dacă ne-am fi făcut vrodată iluzii prea mari asupra gusturilor care domnesc la noi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 161

Mihai-Eminescu.Ro