În şedinţa Camerei din 27 noiemvrie d. deputat Nicolae Blaremberg au dezvoltat interpelaţia sa asupra politicei esterioare a României. Cuprinsul acestei interpelaţii s’ aseamănă cu amendamentul pe care tot acest domn îl propusese de a se adaoge adresei tronului, prin care se accentua neutralitatea României. Între altele domnul interpelant au spus că n-are nici o cauză de a urî pe ruşi şi a iubi pe turci, ci viceversa, căci mulţi membri ai familiei sale au stări în Rusia, pe când la cel puţin treizeci dintre strămoşii săi turcii le-au pus capul în poale. (Cu unul mai mult ori mai puţin nu-i mare lucru.) Totuşi însă aceste împrejurări nu pot înrâuri asupra opiniei sale politice, care nu are în vedere decât binele României. Turcia nu mai este primejdioasă pentru noi, dar o alianţă cu Rusia însemnează primejdia absorbirei şi a absolutismului. Toate naţiile Europei, nu numai Rusia, doresc îndreptarea soartei popoarelor din Orient, dar nici o gazetă cuminte n-a susţinut că Orientul trebuie dat pe mâna ruşilor. La ordinea zilei se află două politici, una onestă şi conformă tractatelor, alta aventurieră şi setoasă de cuceriri. Tot ce ni s-ar oferi pentru a renunţa la binefacerile tractatului de la Paris ar fi mic lucru. Nu suntem deloc în poziţia de a opta pentru una din cele două părţi, ţinta noastră e prescrisă de tractatul din Pariz. când naţia au încuviinţat mijloacele pentru armată, au făcut-o pentru ca soldaţii noştri să apere vatra strămoşască, nu ca să prezenteze arma cuiva, deci tractatul de la Pariz ne impune sarcina de a apăra teritorul nostru contra oricui ar voi să ne calce.
La acestea d. ministru de esterne au răspuns în esenţă următoarele:
Toate popoarele Europei au simpatii pentru creştinii din Orient; România însă e menită a juca în această împrejurare un rol modest numai, dar nu e chemată de – a – şi vărsa sângele pentru omul bolnav. Cestiunea nu este în mânele noastre, ci în acele ale conferenţei. Noi nu suntem nici în tabăra turcească, dar nici în acea a Europei, căci Europa e şi fără noi îndestul de tare şi nu-i trebue ajutorul nostru. Cât despre existenţa României, cine ar ataca-o ar avea în contră-i Europa întreagă. Aceasta e şi speranţa noastră, la care suntem îndreptăţiţi prin asigurările tuturor puterilor. Cu această ocazie d. ministru observă că nu suntem ameninţaţi din nici o parte, căci şi guvernul turcesc au declarat că va respecta neutralitatea noastră şi că linia lui de apărare este malul Dunărei. Tractatul de la Paris nu ne prescrie de a apăra pe turci, dimprotivă suntem în drept de a cere ajutorul lor. Îndealtfel nu ni e permis a provoca pe nici una din puterile cîte garantează existenţa noastră. România este şi va rămâne pacinică şi nici are ceva comun cu agitaţiile din Turcia; căci răscoalele de-acolo au cauze soţiale, populaţia rurală a ajuns la deznădăjduire. Ţariul Rusiei, care în propria ţară au emancipat clasa ţăranilor, au fost rugat de cei ce sufere ca să intervie pentru ei, deci Majestatea Sa e insuflat de un simţământ nobil, iar nu de planuri ambiţioase. Restul Europei se interesează asemenea de acelea populaţii cari au ajuns a-şi căuta dreptul cu arma în mână şi cari nu au decât aspiraţia ca, unite cu celelalte state, să formeze confederaţia viitoare a popoarelor orientale. Neutralitatea noastră coincide cu dorinţele Europei, dar Dac – am fi siliţi a ieşi din ea atuncea vom face-o; în orice caz însă nu vom urmări o nouă direcţie politică fără învoirea reprezentaţiunei ţării. Puterile garante au înainte-le pretenţiile noastre, avem chiar promisiunea că la conferenţă se va dezbate îndeosebi şi cestiunea garanţiei speciale a neutralităţii noastre. De aceea nu trebuie să schimbăm întru nimic ţinuta noastră de pân – acuma.
Într-adevăr interpelaţia d-lui Blaremberg e cel puţin nelavreme, căci ea pare a cere un fel de politică absolută din partea statului român, care prin poziţia sa îndoielnică e silit a face politică de oportunitate. Se ‘nţelege de sine că România îşi va mănţinea neutralitatea pe câtă vreme tractatul de la Paris va fi un drept viu, dar în momentul din care chiar puterile europene l-ar privi ca un drept gol, cum sunt drepturile regelui de Hanovera, pentru cari nimene nu ridică un deget măcar, România va trebui să urmeze direcţia ce i-o va prescrie interesul bine înţeles al naţiei româneşti. A protesta şi a îmbla cu protestele pe la uşele impărăţiilor, a căuta pentru a nu găsi şi a bate pentru a nu ţi se deschide, e un rol nu numai nedemn, dar şi nefolositor. E mai bine ca lumea sa aibă trebuinţă de tine iar nu tu de lume, de aceea Se ‘nţelege că politica „estremei precauţiuni „ trebuie să rămâie a noastră şi să nu cultivăm nici o periculoasă simpatie pentru Orient sau Occident, căci singura simpatie ce ne este permisă e aceea pentru neamul românesc, oriunde s-ar afla el pe pământ, şi care vede în existenţa noastră garanţia existenţei sale.
De aceea firesc lucru că dintre cele două moţiuni depuse la birou Camera a primit pe cea cu trecerea la ordinea zilei, iar nu pe cea în care se accentua „păzirea cea mai exactă şi mai sinceră a neutralităţii”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 163