Sibiiu, 1877, 1 vol. 8°, 200 pag.
Cam de mult ne deprinsesem a primi din Transilvania cărţi scrise într-o limbă foarte ciudată. În urma înrâuririi germane şi a celei maghiare scriitorii români din principatul Ardealului îşi formaseră şabloane sintactice pe care le împleteau cu cuvinte latineşti spre marea daună a limbei naţionale. Limba germană e foarte bogată în vorbe, în urma înlesnirii cu care dintr-o radicală se pot forma o mulţime de cuvinte derivate, fie prin adăogirea unei sufixe, fie pre altă cale. Acuma d-nii scriitori căutau a altoi limbei noastre fizionomia alteia cu totului străine de ea şi prin acest soi de cultivare a limbei au ieşit la lumină fenomene cari au dat ocazie penelor satirice să facă haz de jurnalistica de peste Carpaţi, care altfel în privirea onestităţii politice merită mai mult respect decît gazetele noastre.
Înainte de toate scriitorii româneşti din Ardeal ignorau, unii cu, alţii fără intenţie, următorul lucru. Limba noastră nu e nouă, ci din contra veche şi staţionară. Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea nu mai dă muguri şi ramuri nouă şi a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dînsa şi a o strica. Pe de altă parte, veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu în cuvinte, dar în locuţiuni. Căci la urma urmelor e indiferent cari sînt apucăturile de care se slujeşte o limbă, numai să poată deosebi din fir în păr gîndire de gîndire. Un singur cuvînt alăturat cu altul are alt înţeles.
Să luăm bunăoară cuvîntul samă (ratiocinium) şi să vedem la cîte locuţiuni au dat naştere: a băga de samă (bemerken), a lua sama (aufmerken), a fi de-o samă (gleicher Art sein), a şti sama unui lucru (wissen, wie etwas anzufassen ist), o samă de oameni (einige unter diesen), a-şi face samă (Hand an sich selbst anlegen), a-şi da samă (sich Rechenschaft geben), a lua şi a da pe samă (übernehmen, übergeben), a ţine samă de ceva (etwas mit în Betracht ziehen), a-l ţinea în samă pe cineva (auf jemanden achten) ş.a.m.d.
Aceste exemple le-am putea înmulţi fără capăt; destul numai că de fiece cuvînt vechi se ţine un şir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosinţă, ba întrec adesa mulţimea cuvintelor şi frazelor nouă, primite în limbă fără de nici o rînduială.
Apoi autorii din Ardeal au mai ţinut samă de aşa-numita puritate a limbei şi pentru acest scop au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbelor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţelesul lor primitiv. Max Müller spune că limba engleză, cu tot materialul de cuvinte romanice, nu are o picătură de sînge romanic înlăuntrul organismului ei. Mutatis mutandis e tocmai aşa şi cu limba noastră. Ea şi-a asimilat aşa de bine materialul slavon cum şi l-au asimilat limba ungurească şi, dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privinţa originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de neştiinţă din partea sa decît un argument în privirea noastră. Dar preste tot românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe cînd această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă şi atunci poate mergeam mai bine. Căci fiecare popor are o mare doză de dispreţ pentru celelalte şi multă laudă pentru sine însuş. Grecii şi romanii numeau barbari pe toată lumea. Turcii numesc toată creştinătatea”ghiaur” şi fiece popor îndeosebi are o mulţime de gingăşii pentru vecinul său în această lume care, după Leibniz, e cea mai bună dintre lumile ce sînt cu putinţă. A trăi şi a vorbi însă după placul altora e nedemn atît de-un om îndeosebi, cît şi de un popor.
Fiecine vorbeşte şi scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Cînd limba, în urma dezvălirii ei fireşti, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate prin ştiinţă sau prin frumuseţe, atunci străinul ce va avea <de> nevoie de dînsa va învăţa-o nepoftit de nimene.
A crede însă că un popor de peste zece milioane de suflete au fost compus numai din nătîngi şi că n-au avut nici destul auz, nici destulă minte pentru a-şi plăsmui o limbă cumsecade, a primi apoi ciudatul axiom că numai d-nii filologi sînt oameni cuminţi, carii ne pot pune la cale după teorii pe care le sug între patru păreţi din degetul cel mic, o asemenea credinţă este o insultă pentru naţia românească, care au vorbit şi scris bine şi într-un fel înainte chiar de a fi sămînţă de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian. Ramură mutată în pămînt departe de trupina părinţească, limba românească s-au nutrit în mediul ei nou prefăcînd nutrimentul în organe specifice ale sale, şi rămîind limbă romanică, precum un englez rămîne englez chiar dacă s-ar nutri din copilărie numai cu grîu cumpărat din valea Dunării.
Am zis mai sus că limba românească e staţionară. Eroarea că ea s-ar fi schimbat foarte o datorim cărţilor noastre bisericeşti, care se tălmăceau ad litteram din slavoneşte sau din greceşte, precum tălmăcesc încă şi astăzi copiii de evreu Biblia în şcoalele belfereşti cuvînt după cuvînt. Dovadă însă că limba noastră e aproape neschimbată de două sute de ani şi mai bine ne-o dau puţinele scrieri originale de pe acea vreme. Iată de pildă o filă dintr-un cronograf manuscris de la anul 1638, scris la episcopia Buzăului:
Iară la judeţ foarte era tare şi drept (Traian) că nici mitelor nu se potrivea, nici voie nimărui nu veghea, ci foarte făcea giudeţ cu dreptul macar au boiar au sarac, de-ar fi fost singur frate-său. Iar într-o zi, şezînd împăratul la masă cu toţi boierii sei, au smult o sabie din teacă şi chemă pre armaşul său şi-i zise:”Iată că-ţi dau această sabie pre mînă naintea lui Dumnezeu, să începi întîi de la mine de vei vedea că fac vrei strîmbătate: să nu-mi veghi voie, căci sînt împărat, ci să-mi tai capul întîi mie. Iar dintru toată curtea mea şi dintr-alţi oameni care vei vedea că face strîmbătate altuia nu-l mai aduce înaintea mea, ci să-i faci samă de sabia mea.” – Boiarii toţi numa ice şi-au căutat între ochi, şi nime nu se mai plîngea de nimic, de silă sau de strîmbătate în zilele lui Traian împărat.
Singura locuţiune învechită este”a-i veghea voie cuiva”, înlocuită astăzi prin”a-i intra cuiva în voie”; încolo aceste şiruri sînt astăzi înţelese la Oradea Mare sau în Sighetul Maramureşului, deşi sînt scrise înainte de 250 de ani la…Buzău.
Întreg cronograful acesta, scris mărunţel pe mai bine de 800 de feţe şi bogat în locuţiuni proprie numai limbei româneşti ar fi astăzi priceput ca şi pe timpul în care s-au scris.
Am avut nevoie să facem această precuvîntare cam lungă pentru a însemna o schimbare în bine care se petrece astăzi în Ardeal. De un an şi mai bine au început să iasă la lumină pe lîngă foaia politică „Telegraful român” o foaie literară. Această din urmă, numită”Foişoara Telegrafului român”, se îndeletniceşte mai cu samă cu răspîndirea ştiinţelor practice trebuitoare plugarului şi grădinarului; ea e menită a pune în mîna învăţătorului sătesc şi-a preotului o lectură scrisă româneşte de-a dreptul, lesne de înţeles şi folositoare. Totodată găsim în foaie dări de samă asupra cărţilor străine care ating întrucîtva şi pe români, dizbateri asupra limbei ş.a., destul numai că partea de căpetenie o formează studii de-o netăgăduită utilitate. Ortografia e fonetică, cu concesiile etimologice pe care le-am făcut şi noi. Cîţiva tineri, sătui se vede de păsereasca filologilor şi a gazetarilor de dincoace şi de dincolo de munţi, au prins a se pune pe muncă temeinică şi, înzestraţi cu ştiinţă bună, o tipăresc pe aceasta în banii mărunţi ai cunoştinţii utilitare, şi mare ne-ar fi părerea de bine dac-am auzi că banul umblă în casa preotului ş-a învăţătorului tot aşa de bine ca şi-ntr-a ţăranului. O serie de aceste studii (Pomăritul, întocmit cu deosebită privire la grădina şcolară de D. Comşa, Sibiiu, 1877) au ieşit într-un tom de 200 feţe octav. Ilustraţiile sînt bune, tiparul lămurit şi citeţ, lucrarea sistematică şi totuşi lesne de-nţeles, încît cu cuvînt îi dorim cărţii răspîndire cît de mare, de vreme ce-i unica lucrare de felul acesta care e în curentul ştiinţei. Pentru a nu lăsa un gol, pomenim numai că autorul au avut ni se pare un singur premergător în Învăţătura pentru prăsirea pomilor, scrisă de Francisc Haintl, Buda, 1812.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 257