Ca şi confraţii lor de pretutindenea, radicalii din Franţa au o ciudată manieră de a privi statul. Lucrul de căpetenie pentru dânşii e ca să ajungă la putere, precum a zis prea bine d. Baragnon în Cameră, iar ţară şi popor pot merge pe apa Sâmbetei, puţin le pasă. Radicalii reprezintă în mod unilateral interesele claselor de jos, sau mai bine zicând se reprezentează pe ei înşii, esploatând nemulţămirile acelor clase. În zadar răsare din istorie figura bătrânului Menenius Agrippa, care prin alegoria cu stomacul şi mădularile arăta că clasele lucrătoare nu pot trăi fără organul distributiv, fără cele superioare, că buna-stare a unui popor se întemeiază tocmai pe armonia de interese pe care statul e menit a o face să domnească între părţile organismului social. Geaba li s-ar repeta vechea alegorie, radicalii cred că fără ştiinţă de carte, fără avere şi fără muncă mai cu seamă, casta oratorilor lor de uliţi şi stâlpii lor de cafenele sunt chemaţi a domina lumea. Dar guvernul nu este deloc, după cum definesc d-lor, epistatul întrunirilor electorale. El are în toate ţările un rol organic, pe care nu-l poate îndeplini un vătaf. Oare un liberal este în stare să-şi scoată creierii din cap sau muşchii inimei pentru a pune alţii la loc fiindcă epistaţii vieţii sale organice nu-i mai plac? Căci nu mecanismul parlamentar e lucrul principal. Misiunea de a crea legi le-au avut în deosebite rânduri instituţii deosebite. Consilii de stat, regenţi cuminţi, comisii de oameni speciali numite de însuşi stăpânitorii ţării au scris şi introdus adeseori legi mai bune, mai practice, mai drepte decât parlamentele. Apoi e asemenea constatat că funcţionarii aleşi nu lasă în genere nimic de dorit în privinţa … netrebniciei lor. Astăzi Franţa se află în ajunul unei expoziţii universale, din cauza agitaţiilor radicale negoţ şi industrie merg rău, şi mareşalul prezident a format cabinetul Rochebouet, compus numai din oameni de resort, din oameni cu totul speciali, despre cari însuşi radicalii zic că au merite adevărate, în fine un cabinet de care toată lumea zice că ar conduce mult mai bine afacerile decât oricare minister parlamentar.
Şi declară oameni în bună conştiinţă că nu fac şi nu vor face politică militantă, că vor respecta constituţia republicană şi vor face să fie respectată, cumcă numai trebuinţele reale ale ţării, uşurarea negoţului, pregătirile pentru expoziţie i-au făcut să-şi părăsească ocupaţiile lor ştiinţifice pentru a se deda cu mizeria politicei franceze, arată că ei sunt mâna de împăcare pe care le-o întinde mareşalul-prezident, că în momentul în care d-nii radicali vor fi în stare să dea un minister parlamentar ei se vor retrage- dar cine-i ascultă?
Marcère din centrul stâng au atacat ministerul, dar cel puţin în mod cuviincios; d. Floquet, prin termini necuviincioşi, osândindu-l şi numindu-l incapabil.
La primirea pe care mareşalul a făcut-o la 12 l. c. el şi-au rostit de mai multe ori intenţiile. La formarea cabinetului a avut de gând a propune pace partidului radical. Camera i-au răspuns printr-o declaraţie de război. În Consiliul de miniştri de la 13 c. el a vorbit tot astfel, deci s-au luat hotărârea ca miniştrii să ocupe locurile lor în Camera şi în Senat. Se crede apoi că Senatul va fi întrebat să se pronunţe asupra votului Camerei, care e cu totul neconstituţional, căci, prin Constituţie, prezidentul republicei are hotărât dreptul de a-şi compune ministeriul din persoane cari nu fac parte din Parlament. Cum se va mai rezolva şi acest nou conflict nu putem şti.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X