„Românul” îşi face obiceiul, rupând din nou pasage din contest şi după plac din „Presa” şi comparându-le cu opiniunile emise de „Presse” din Viena. Deci găseşte că maniera de a vedea a centrului şi a jurnalisticei austro-ungare este identică. În fine, „Românul” vine la concluzia: 1. că bărbaţii din centru se unesc în privirea intereselor comerciale şi politice ale României cu bărbaţii din partida radicală din Ungaria; 2. că radicalii din Ungaria, uniţi cu foştii colegi şi amici ai d-lui Catargi simt şi înţeleg mai bine decât guvernul interesele României; 3. ca, după radicalii din centru, România ar fi câştigat încrederea împăratului Rusiei dacă oştirea noastră nu mergea la Plevna; 4. că Austro-Ungaria, mai cu seamă, ar fi avut pentru, naţiunea română stimă dacă stătea la malul Dunării.
„Românul” e de o opiniune contrarie. Uşoară treabă să susţii antiteza când ţi-ai aşezat teza de combătut după plac.
Întâi deducerile din articolele „Presei” sunt trase de păr; al doilea, nu este adevărat, o mai repetăm pentru a zecea oară, că amicii d-lui Catargiu ar fi susţinut vreodată ca armata română să stea la Dunăre, „să ceară pomană de la împăratul Rusiei şi ajutor material de la Austro-Ungaria (ipsissima verba ale „Românului”).
Toate aceste insinuaţiuni de leznaţiune şi de înaltă trădare, făcute pentru a ponegri pe protivnicii politici, ar fi absurde dacă … n-ar răsări dintr-un izvor şi mai rău, din rea-credinţă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X,