„Fremdenblatt”, ziar oficios din Viena, se, ocupă în primul său de la 17 iulie de cestiunea izraelită din România. Concluziile ce le-ar face acel ziar sau sfaturile ce ni le-ar da pot să ne fie pînă la un grad oarecare indiferente, căci, fiind vorba de interesele noastre cele mai vitale, sfaturile unui ziar desigur că nu sînt în stare să modifice în mod esenţial părerile noastre în cestiune. Interesul nostru de căpetenie faţă cu Europa era însă de-a vedea odată lămurindu-se fondul cestiunii, de-a vedea că dispare acel neadevăr debitat cu asiduitate de Alianţa izraelită şi de amicii ei, cumcă la noi ar fi caz de intoleranţă religioasă. Europa, mănţinînd faţă cu noi acel punct de vedere lipsit de adevăr, pusese cestiunea pe un teren indiscutabil şi voia să facă din noi jertfa unei mistificaţiuni. Era într-adevăr ciudat de-a vedea sustiindu-se ca Principatele româneşti dunărene încetaseră ca din senin de-a fi ceea ce-au fost sute de ani de-a rîndul, adecă un azil de toleranţă, şi deveniseră deodată vatra zelotismului religios şi a unor înverşunate discuţiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea lui Moisi. Pe de altă parte ni se părea cu neputinţă ca lumea diplomatică a Europei să fie atît de rău informată, ca consulii cari rezidă la noi, reprezentînd atîtea puteri, să aibă toţi vederi atît [de] puţin veneţiene încît să contribuie a întări fabula despre persecuţiunile religioase din România. În vremea în care ambasadorii se ocupau numai cu intrigile de la curte şi-ncolo n-aveau nici habar de starea poporului în mijlocul căruia trăiau, o asemenea colosală mistificaţiune ar fi fost, de nu scuzabilă, totuşi de esplicat pînă la un punct oarecare. Dar azi călăuza diplomaţiei este acel minunat exemplu pe care în alte timpuri îl dădea diplomaţia republicei Veneţiei, diplomaţie care nu se ocupa numai de luxul şi intrigele curţilor, ci înainte de toate cerceta starea economică şi socială a poporului în mijlocul căruia era trimisă, descoperind baza largă a fenomenelor politice, factorii adevăraţi cu cari trebuie a se calcula, iar nu jocul sclipitor şi schimbările personalităţilor ce reprezentau vrun rol oarecare în stat.
O dovadă despre exactitatea cu care diplomaţia e informată despre starea noastră socială şi economică ne-a dat acum cîţiva ani raportul d-lui cavaler de Bosizio. Era deci aproape de necrezut ca aceleaşi persoane cari văd atît de limpede cestiunile zilei să fie în cestiunea evreilor jertfa unei mistificaţiuni. Din capul locului n-am crezut-o aceasta; de la început am susţinut deci că diplomaţia europeană cunoaşte prea bine stările de lucruri de la noi, ca ea nu poate crede fabulele născocite de Alianţă despre persecuţiuni religioase, că o lume întreagă nu poate fi indusă în eroare de presa evreiască şi semievreiască din centrele Europei. Din această aserţiune a noastră a rezultat apoi pentru noi credinţa înrădăcinată că cestiunea nu poate fi cauza unor pericole internaţionale, ci cel mult pretextul; apoi norma că pentru înlăturarea unui pretext e nedemn şi neraţional de-a sacrifica cel mai mic interes al naţiei noastre.
Era uşor de-a presupune deci că întreaga cestiune umanitară-religioasă pe care presa guvernamentală călăreşte cu atîta … inteligenţă era un moft inventat de Alianţa izraelită şi că în fond lucrurile corespund cu interese materiale concrete.
Fiind deci de cel mai mare interes ca să ştim că străinătatea e lămurită asupra fondului cestiunii, reproducem după ziarul vienez următoarele şiruri:
Rezultă din toate celea că e îndestul de serioasă poziţia în care România a fost a dusă prin cestiunea izraelită şi ea e cu atît mai critică cu cît opoziţia, în împotrivirea ei contra sfaturilor guvernului, e în acord cu părerile ce le are majoritatea populaţiunii româneşti.
Antagonism naţional şi interese materiale îşi dau mîna pentru a întări pe români în rezistenţa lor contra egalei îndreptăţiri politice şi sociale a izraeliţilor. Se ştie că intoleranţa religioasă nu joacă nici un rol în aceasta sau cel puţin un rol foarte subordinat; dar emanciparea izraeliţilor e pentru Principatele dunărene o cestiune socială de cea mai mare gravitate practică. Majoritatea Camerelor române se zbate pentru a nu îndeplini art. 44 al Tratatului de la Berlin, de la care atîrnă independenţa României, însă nu din consideraţiuni confesionale: ceea ce-i împinge pe deputaţii români, şi înainte de toate pe boieri, de a îngreuia cît se poate naţionalizarea izraeliţilor în România nu e nimic alt decît grija de a nu cădea în deplină atîrnare financiară de evrei. „De aceea oare ne-am espus tuturor pericolelor şi vicisitudinelor războiului, de aceea ne-am vărsat sîngele la Plevna, pentru a da ţara noastră pe mîna evreilor?” Prin aceste cuvinte ale unui însemnat deputat român se caracterizează dispoziţia majorităţii populaţiunii din Principatele dunărene. Cu toată exagerarea, e ceva adevărat în acest ţipăt de durere. Nimeni care e cîtuşi de puţin familiarizat cu împrejurările în cestiune nu va nega că cestiunea izraelită are pentru România cu totul altă importanţă decît pentru Serbia de exemplu. Cea din urmă putea lesne, fără a se teme de o răsturnare economică, să îndeplinească condiţiile puse de Congres pentru independinţa ei, pe cînd emanciparea spontanee a evreilor din România ar avea de rezultat o revoluţie în toată forma în toate raporturile de posesiune.
Deci dacă nu se potriveşte ca cerinţele echităţii de a trata după acelaşi calup Serbia şi România în cestiunea evreilor şi de a măsura cu aceeaşi măsură, totuşi pe de altă parte împrejurarea că clasele superioare din Principatele dunărene sînt îndatorate la evrei nu e un cuvînt pentru a dispensa România de îndatoririle ce li s-au impus tuturor statelor Peninsulei Balcanice în privirea egalităţii civile a membrilor tuturor confesiunilor. Minimul pe care Europa îl poate pretinde de la România e ca să se facă un ad evărat început în cestiunea egalităţii civile a evreilor.
Ziarul vienez, care din cînd în cînd îşi primeşte inspiraţiunile de la ministerul de esterne al monarhiei, e aşadar bine informat, un semn că şi cercurile guvernamentale cu cari stă în legătură sînt bine informate.
Fără a ne preocupa aşadar de soluţiunea pe care ziarul citat o patronează, avem cuvînt de a ne părea bine că în sfîrşit cestiunea se mută de pe terenul nediscutabil şi şarlatanesc al teoriilor umanitare pe acel discutabil al intereselor naţionale şi economice. Întru cît dar interesele noastre sînt armonizabile cu emanciparea, vom ceda, întru cît nu, nu.
*
De vro cîteva zile oamenii politici ne prezintă priveliştea alergărilor, căci fiecare pe întrecute au fost chemat pentru a da consilii.M. Sale Domnului în privirea chipului cu care gîndeşte că s-ar putea limpezi situaţiunea.
Zilele trecute, cu ocazia realegerii d-lui C. A. Rosetti, am avut plăcerea de-a asista la numărătoarea mărgăriteştilor şi pătărlăgenilor şi, fiindcă rezultatul staulului au fost favorabil d-lui Rosetti, avînd adecă maioritatea simplă, de aceea „Românul” prezintă situaţia ca grozav de încurcată şi se vede că sfetnicii oficiali ai M. Sale asemenea.
În sine lucrurile stau astfel:
Camera nu se mai împarte în opoziţie şi guvernamentali ci în: Moldova şi Ţara Românească. Cumcă Moldova e în pericol, iar nu Muscelul, în care sînt numai doi evrei, e evident pentru oricine. Moldova, care are deplina conştiinţă a pericolului imediat, este aceea care nu-l crede pe d. Brătianu, şi Moldova cată să aibă pasul întîi în cestiune. E o dovadă de înalt patriotism din partea deputaţilor din Ţara Românească că, măcar în această una cestiune, se lasă conduşi de opinia moldovenilor.
Cel mai practic mijloc pentru ca deputaţii din Tara Românească să vază cu ochii proprii pericolul ce ameninţă Moldova întîi, apoi ţara întreagă, ar fi ca cu un tren espres să plece toţi in corpore în Moldova, să vază odată de aproape Botoşanii, Bacăul, Tîrgul Frumos, Iaşii şi să treacă apoi în cîteva sate ca să vază halul la care a ajuns populaţia rurală. Atunci abia ar putea vorbi şi vota în cunoştinţă de cauză. Acest argument ad oculos e şi ieften şi lesne de avut şi ar lecui pe mulţi de boala teoriilor umanitare.
Iar cît despre situaţie, ea ni se pare destul de simplă. Cabinetul care ar primi-o astfel cum ea se prezintă prin proiectul majorităţii comisiei Camerei va fi susţinut de toţi, încît d. Brătianu îşi poate da demisia în toată liniştea ; nici un pericol pentru ţară n-ar rezulta din aceasta. Din contra, cele existente ar dispărea.
Iar pericolele care ar ameninţa nuanţa Mărgăritescu-Pătărlăgeanu ni se par de prea puţină importanţă pentru ca să mai vorbim despre ele.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X