Dacă proiectul maiorităţii comisiei din Cameră n-ar avea alt merit, totuşi are pe acela de-a nu pripi soluţiunea unei cestiuni atît de grele şi de complicate cum e cea izraelită, complicate din cauze atît de varii încît coloanele unui ziar nu ajung pentru a le espune pe toate. Proteguiţi înainte de jurisdicţiunea consulară, introdusă prin tratatele directe cu Poarta fără nici un drept în ţara noastră, care în privinţa jurisdicţiunii avea deplină suveranitate, evreii s-au bucurat numai de drepturi timp îndelungat de ani fără a avea nici o altă datorie cătră stat şi cătră vechile clase privilegiate decît aceea de-a plăti o neînsemnată contribuţie la cîteva mii de lei vechi, a cărei repartiţie rămînea la libera voinţă a comunităţilor lor religioase. Dar poziţia aceasta privilegiată la adăpost de toate datoriile, destul de grele pentru clasele vechi ale societăţii române, căci erau datorii ce se prestau in natura, apoi spiritul de esclusivism al rasei evreieşti ca atare, abstracţie făcînd de la ritul ei religios, care a fost întotdeuna pe deplin liber în ţară la noi, caracteristica lipsă de interes a evreilor pentru tot ce constituie viaţa noastră naţională, sentimentul lor propriu că sînt o rasă străină, numirile despreţuitoare pe cari în limbagiul lor vulgar le dau creştinilor în genere, românilor în particular, toate acestea şi multe altele încă i-au făcut să rămîie un popor aparte, fără nici un fel de aplecare d-a împărtăşi vederile noastre naţionale. Primiţi în şcoalele noastre în mod cu totul egal cu românii, premiaţi şi distinşi dacă învăţau bine tocmai acei cari au învăţat carte de la noi, în şcoale nu întreţinute din dările lor, ci din veniturile bunurilor mănăstireşti creştine, tocmai elevii şcoalelor noastre sînt mai aprigi duşmani ai naţionalităţii române, tocmai ei fac parte din Alianţa izraelită, căreia nu-i întru nimic de-a pune cestiunea de existenţa unui stat format în mod istoric şi durînd de sute de ani numai dacă nu se vor da drepturi egale la o minoritate de imigranţi de-o dată foarte recentă.
Şi toată mişcarea aceasta se bazează pe teoria cu desăvîrşire neadevărată că există români izraeliţi, români de confesiune mozaică.
Dar aceşti români vorbesc româneşte în familiile lor? Nu.
Maghiarii admit această teorie, neplăcută naţionalităţilor, că există maghiari de grai român, sîrb, slovac, deşi teoria aceasta este o mistificaţiune. Nouă însă, care nu voim a o recunoaşte, de vreme ce e neadevărată, nouă ni se impune vederea aceasta anormală prin Tractatul de Berlin.
Nu există dar români de rit izraelit, pentru că nu există izraeliţi cari-n familie să vorbească româneşte, pentru că nu există izraeliţi cari să intre în relaţii de căsătorie cu românii, c-un cuvînt pentru că evreul e evreu, se simte evreu şi pîn-acuma nici n-a voit să fie altceva decît evreu.
Daca numărul lor ar fi neînsemnat sau daca, mare fiind, ar fi asimilabil, atunci cestiunea n-ar fi gravă. Dar a face loc în sînul nostru unei naţionalităţi străine, care se simte străină şi constituie prin organizarea ei un stat în stat ar fi a ne face jerfa unei mistificaţiuni, a unei minciuni etnologice. Înţelegem prea bine că art. 7 era o piedecă absolută, care oprea încetăţenirea chiar a evreilor ce au ferma voinţă de-a deveni români, înţelegem asemenea că o piedecă absolută, care nu permitea nici o concesie, trebuie înlăturată, cu sau fără art. 44, dar nu înţele gem a declara deodată de români sau de asimilabili o masă de oameni care înafară pretextează a fi română, iar înlăuntru continuă a cultiva un dialect barbar, care-n familii nu vorbeşte româneşte, care-n creştin şi-n român vede un duşman bun de esploatat şi nimic mai mult.
Ni se pare că lucrul e atît de evident încît nici nu merita discuţie. Dar se va zice că străinătatea e amăgită. Ei bine, străinătatea se poate informa cu cea mai mare uşurinţă. Puterile n-au decît să trimită o comisie care să meargă din oraş în oraş şi să se convingă că nu există nici umbră de român izraelit, afară doar de cîteva rare, foarte rare escepţii, pe care le-am putea cita anume.
Îndealtmintrelea statele mari ale Europei cugetă cu desăvîrşire tot în modul acesta cînd e vorba de evreii lor. Legile restrictive cari au existat pîn-acuma zece-cincisprezece ani în mai toate statele cele mai civilizate sînt dovezi clare că evreii au fost consideraţi pretutindenea ca străini neasimilabili, îngăduiţi într-adevăr, dar numai îngăduiţi. Admiterea evreilor în cetăţenia prusiană era pînă la 1869 foarte strict circumscrisă şi cu toate acestea nici această admitere nu era absolută: evreii totuşi rămîneau escluşi de la posturi cari cer încrederea publică.
Să vedem acuma cum cugetă Franţa republicană despre evreii ei proprii.
Reproducem deci din No. 225 al gazetei „Journal officiel de la République Française” proiectul dezbătut şi admis în şedinţa de la 21 iulie 1871, care a avut de obiect abrogarea decretului d-lui Créinieux din 24 octomvrie 1870 ce declara de cetăţeni franceji pe izraeliţii indigeni din Algeria, proiect prezentat de cătră d. Thiers şi de cătră ministrul de interne Lambrecht.
Iată espunerea de motive:
Numărul izraeliţilor s-au sporit în mod considerabil în regenţa Algeriei după cucerire: ei au venit din ţările vecine pentru a- şi pune bunurile şi persoanele lor sub garanţia unui guvern regular.
Îndealtmintrelea ei au păstrat obiceiurile şi instituţiile tradiţionale, cari au permis rasei lor, prin escepţie unică, de a trece prin veacuri fără a se confunda cu celealte rase, şi în genere ci nu se privesc ca făcînd parte din comunitatea politică. Interesele cu cari se ocupă le permit de a rămîne într-un chip străini de această comunitate şi nu-i leagă defel de pămîntul ţării în cari rezidează cu mai multă sau cu mai puţină fixitate. Această situaţie particulară face a se înţelege de ce evreii algerieni, cu tot numărul lor, n-au reclamat nicicînd naturalizaţiunea colectivă. Iniţiativa acestei măsuri a venit de la franceji chiar.
La începutul anului 1870 d. E. Ollivier, pe atunci ministru al justiţiei, au prezentat Consiliului de Stat, fără nici o instrucţie prealabilă, un proiect de lege cu scopul de a conferi naţionalitatea franceză izraeliţilor indigeni. Consiliul a provocat o anchetă locală, a cerut avizul mareşalului Mac-Mahon, guvernatorul general, pe al şefilor Curţii din Algeria, al prefecţilor, al generalilor comandanţi de divizie şi, după ce au constatat rezultatele, au amînat proiectul, care pe de altă0 parte fusese primit mai mult decît rece de către consistorii.
Cu toate astea cîteva luni după aceasta, sub domnia unor vederi cari e inutil a le mai preciza, delegaţiunea din Tours, printr- o măsură cu totul străină apărării naţionale a hotărît „ca evreii indigeni ai departamentelor din Algeria să fie declaraţi de cetăţeni franceji. Prin urmare adăoga decretul statul lor real şi statul lor personal vor fi regulate după legea franceză, de la promulgarea acestui decret începînd rămînînd inviolabile toate drepturile cîştigate.
Administraţia Algeriei nu fusese consultată; funcţionarii însărcinaţi cu aplicarea căutau a mărgini şi slăbi efectele unui act pe care-l dezaprobau, însă insurecţiunea arabilor n-a întîrziat de a dovedi neajunsul acestor paliative şi a demonstra cît era de periculos şi nepolitic acel decret. Abrogarea lui s-a cerut cu vioiciune pe acest îndoit motiv de cătră guvernămîntul general şi de cătră Ministeriul de Război.
Asimilaţiunea nu e susceptibilă de-a fi decretată, ea se realizează în puterea timpului şi încă a unui timp îndestul de scurt dacă este în voinţa şi în interesul populaţiunilor cărora li se acordă; dar aceea de care e vorba nici n-a fost dorită, nici a fost primită măcar cu toate consecuenţele ei.
Cînd a izbucnit insurecţiunea arabă, izraeliţii nu s-au dat la serviciul militar decît c-o estremă repugnantă. Toată lumea ştie că-n Algeria afară de cîteva escepţiuni foarte puţin numeroase temperamentul şi obiceiurile izraeliţilor se-mpotrivesc în mod absolut la încorporaţiunea folositoare în şirurile armatei noastre; aciia cari au intrat în armată, în mic număr, n-au voit a se acomoda cu ordinarul soldatului în campanie, pe motivul că legea lor religioasă se opune. A trebuit trimişi îndărăt şi aceasta cu atît mai repede cu cît tiraliorii musulmani, precum şi gumii (soldaţii triburilor arabe ) nu puteau primi ideea de-a trage focuri în contra coreligionarilor lor arabi văzînd evrei în rîndurile noastre.
Astfel, pentru cuvinte cari le sînt proprii lor sau cari ating raporturile lor cu alte rase, evreii sînt incapabili de serviciul militar.
Prezenţa lor ca juraţi în tribunale este asemenea imposibilă; căci afară de aceea cu cel mai mare număr al lor nici înţelege, nici vorbeşte franţuzeşte decît într-un mod foarte imperfect, mai cată a se ţine în samă că arabii nu vor suferi niciodată cu răbdare de a vedea izraeliţi indigeni şezînd între judecătorii lor. Insurecţiunea a izbucnit în momentul chiar în care populaţiunile musulmane pe la finele lui ianuarie 1870 au văzut izraeliţi împlinind funcţiunea de juraţi. Atunci abia populaţiunile acelea, care nu fuseseră izbite de declaraţia teoretică de la 24 octomvrie, au înţeles ca puteau deveni justiţiabilii evreilor indigeni şi, dacă această interpretaţie a faptelor s-ar contesta, aducem aminte că califul de la Medjana, Si-Mokhrani, retrimiţînd crucea sa de ofiţer al Legiunii de Onoare, ne-a dat de ştire că preferă a nuri cu armele-n mînă decît de a suferi afrontul adus rasei sale puindu-i pe izraeliţi deasupra ei. A li se atribui acestor din urmă dreptul de a fi juraţi e şi prematur şi periculos, şi a fost cel puţin una din cauzele insurecţiunii.
Din punctul de vedere al alegerilor inconvenienţele nu sînt mai mici; ele purced din cauze analoage celora pe cari le-am arătat mai sus.
Nu ne putem aştepta de la izraeliţi ca să dea voturi dictate, fie de consideraţiuni politice, fie prin apreciarea intereselor municipale văzute din punctul de vedere al generalităţii locuitorilor unei comune. Căci, precum am spus-o deja, ei formează şi vor forma un corp aparte, considerîndu-se ca înzestraţi c-o existenţă proprie şi, prin urmare, sub influenţa căpeteniilor religioase care-i conduc astăzi, ei vor îndrepta totdauna într-o singură parte toate puterile de cari ei dispun. Această stare de lucruri nu poate fi fără gravitate.
De exemplu: la Oran populaţiunea franceză e de 8958 suflete, populaţiunea izraelită e de 5653 suflete; la Constantina populaţiunea franceză e de 7887 suflete; populaţiunea izraelită e de 4396 suflete. La Flemcen populaţiunea franceză e de 3264 suflete, populaţiunea izraelită e de 3185 suflete.
E lesne de văzut că voturile izraeliţilor, ne-mprăştiindu-se nicicînd ca celea ale francejilor, consiliile municipale ar putea să nu conţie în realitate decît izraeliţi indigeni sub titlul de consilieri franceji. Alături cu aceştia ar veni apoi să se aşeze consilierii străini şi musulmani, pentru că arabii şi străinii vor păstra totdauna numărul candidaţilor cari li se cuvin, şi nu e cu neputinţă ca naturalii franceji să se vază cu totul escluşi dintr-un consiliu municipal francez.
Acelaşi rezultat se poate prevedea şi pentru consiliile generale, cari dispun de jumătatea impozitelor arabe, adică de unica resursă a bugetelor departamentale.
Privită din punct de vedere francez, situaţia aceasta e rea; dar ea e şi mai rea din puntul de vedere al tradiţiilor, datinelor şi antipatiilor populaţiunilor musulmane, cari nu vor pricepe nicicînd cum se relegă 2500000 de musulmani la rangul de simpli supuşi, pe cînd 35000 izraeliţi se ridică la demnitatea de cetăţeni franceji. Această inegalitate nu e tolerabilă; ea trebuie să dispară prin retragerea drepturilor politice, neînţelepţeşte acordate. Trebuie oare mănţinută, din contra, dispoziţia decretului de la 24 octomvrie, în virtutea căreia statul real şi statul personal al izraeliţilor indigeni sînt regulate. după legea franceză? Noi credem că decretul delegaţiunii din Tours trebuie abrogat în întregimea lui. Statul civil al izraeliţilor decurge din acelaşi izvor ca şi statul lor religios şi li se impune lor cu o autoritate aproape egală. Urmează de aci că a le lua acest stat prin o măsură generală însemnează a atenta pînă la un punct oarecare la libertatea conştiinţei. Se-nţelege că nu poate intra în mintea nimărui de-a prefera, sub raportul dreptului civil, legea rabinică legei franceze; însă, refuzînd izraeliţilor dreptul de cetăţeni, e just de-a le lăsa desigur ceea ce le place lor mai mult în condiţia actuală, şi anume dreptul de-a-şi regula după tradiţii tot ce se referă la căsătorie, despărţenie şi moştenire. Îndealtmintrelea putem spune înc-o dată că asimilarea nu se decretează şi că impunînd în privirea aceasta legi din capitală te espui de-a crea conflictul totdeuna primejdios între obiceiuri şi instituţiuni. Pentru a evita acest conflict e deajuns a şti să aştepţi ca timpul şi progresul învăţăturelor să facă pe evrei a dori naturalizarea, care trebuie a li se prezenta ca o favoare individuală.
Nu trebuie să uităm că în Algeria această favoare e încă mai lesne de obţinut decît în Franţa ; nu se cere admiterea la domiciliu, taxele de înregistrare sînt reduse la 1 franc şi oricine a rezidat 3 ani în colonie e în drept de-a obţine, fără dificultăţi şi cheltuieli, naturalizaţiunea, cu singura condiţie de a-şi justifica moralitatea. Aplicarea continuă şi raţională a acestei legislaţiuni liberale este acea care trebuie să discompuie rînduri-rînduri clasa izraeliţilor indigeni şi să confunde elementele ei în marea unitate franceză, pe cînd naturalizaţia în masă nu ţinteşte la alta decît de-a perpetua distincţiunile de origine şi pare a nu fi avut alt scop actual decît de-a crea un instrument în serviciul unor pasiuni şi interese contra cărora nu ne putem îngrădi îndestul de mult.
Această espunere de motive, clară ca toate lucrările de legislaţiune franceză, conţine, precum oricine vede, fotografia evreului nostru, care e întocmai cel algerian. Proiectul de lege care o însoţea e scurt şi coprinzător:
Articol unic. Se abrogă decretul dat la 24 octombrie 1870 de către delegaţiunea din Tours, care declara de cetăţeni franceji pe izraeliţii indigeni din Algeria.
Se vede dar că puterile judecă foarte drept cînd e vorba de evreii lor şi că numai noi sîntem chemaţi a fi jertfa unei mistificaţiuni.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X