Mare supărare am cauzat prin destăinuirile noastre asupra răposatei Bănci de Bucureşti organul marelui om de stat. Mărturisim că regretăm aceasta pen tru dînsul. Partizani ai preceptului filozofic că „adevărul, producă scandal chiar, trebuie să se zică” şi crezînd sincer că, în starea de disoluţie morală în care se zbate societatea noastră, adevărul spus fără încunjur rămîne singurul remediu ce i s-ar mai putea administra cu oarecare sorţi de reuşită, am făcut greşala de a aplica remediul acesta într-o doză prea mare, într-un chip prea pripit, fără să ne mai gîndim a pune mănuşi, adică am luat lucrul răzăşeşte sau mocăneşte, cum zice organul nobilului partid şi al marelui bărbat de stat. A fost o naivitate din partea noastră. Aşa este, adevărul trebuia să-l spunem, însă trebuia să-l spunem în altfel, mărturisim, nu cu naiva sinceritate, cum am făcut-o, ci cu
perfidia potrivită naturii acelui singur om în contra căruia ne simţim datori a ne ridica.
Astăzi voim, dacă se poate, să închidem regretabilul incident cu Banca de Bucureşti. Facem dar o întrebare. Abstrăgînd de la formă şi de la unele date amănunţite, era un fond adevărat în cele spuse de noi? Nu, Doamne fereşte! strigă organul marelui partid al Centrului. Dar, dacă nu era, organul marelui bărbat de stat n-avea decît să ne dezminţă negru pe alb, prin catastifele răposatei Bănci întru cît privea operaţiile ei, rămînînd ca insinuările noastre în privinţa persoanei marelui bărbat de stat să se cumpănească în opinia publică cu reputaţia de care d-sa se bucură. Noi am zis că d-sa s-a retras din ministerul Catargi pentru că colegii d-sale conservatori nu-i îngăduiau a fi în acelaşi timp şi ministru şi di rector al unei case private de bancă. Este adevărat, cît poate fi vreodată ceva adevărat pentru noi muritorii, adevărat ca lumina soarelui, că marele bărbat de stat a voit să fie şi una şi alta şi că colegii săi din cabinetul conservator i-au spus hotărît că aceasta nu se poate. Demisia şi-a dat-o marele bărbat de stat în urmă, după ce a primit acea lecţiune de corectitudine. Astfel dar a fost insinuare daca a fost numai cînd am zis că neputinţa de a fi totdeodată şi ministru şi director al Băncei de Bucureşti fusese motivul sau unul din motivele acelei demisii; această „insinuare” a noastră trebuia numai semnalată de organul Centrului şi apoi lăsată să fie cumpănită în opinia publică cu faptul că marele om de stat, care acum cîteva luni atîrna pe patri oţii liberali-naţionali de acelaş cui cu Höedel şi Nobiling, astăzi stă alături cu dînşii pe banca ministerială, şi- ciudată coincidenţă, mai ciudată decît chiar înperecherea ministerială aceasta se-ntîmplă cu ocazia aceleiaşi purdalnice de afaceri a r ăscumpărării, căreia, cum toată lumea ştie, cestiunea israelită i-a ţinut loc de introducţie.
Lucrul însă n-a mers aşa. Organul marelui bărbat de stat la lucruri cu miez pe cari noi le-am înaintat a răspuns prin vorbe mari. N-am văzut nimic care să ne lumi neze şi pe noi şi pe scepticul şi cu bun drept pesimistul public, pentru ce a închis prăvălia o bancă ale cărei socoteli se soldau cu excedent; şi nici nu ni s-a explicat cum patrioţii liberal naţionali, din nişte haimanale, socialişti şi criminali ca Hoed el şi Nobiling, cum erau acum cîteva luni, astăzi sînt buni de pus pe ranele ţării.
Şi apoi, dacă nu ni s-a arătat şi nu ni s-a spus toate acestea, pe cum era de cuviinţă a se face în interesul moralităţii publice, ce are drept să crează publicul, ce avem drept să zicem noi? Deaminteri ce însemnează, în lipsa arătărilor şi explicărilor ce ar fi trebuit să ni se dea, focul şi para „Presei”, cari de aproape zece zile nu se pot încă stinge. Aşa se dezmint neadevărurile? Aşa se spulberă insinuările? Uitat-a organul marelui bărbat de stat că necazul şi spumarea nu dezmint, ci confirmă în cazuri ca acel de faţă?
Acestea ne credeam datori a le spune ca ultimul nostru cuvînt în polemica dintre noi şi organul d-lui ministru de externe, dacă nu cumva, nevoind a lua o cale mai prudentă, acel organ ne-ar sili să urmăm lupta, pentru care s-ar putea, precum trebuie să ştie marele om de stat, să avem la mînă oarecari arme hotărîtoare.
Noi credem că nu în interesul nostru este a se lăsa lucrurile încurcate.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X, Pag. 369