Am zis în numărul nostru penultim că unitatea fenomenelor din viaţa noastră publică ne mînă condeiul adeseori la deosebită asprime şi într-adins punem consideraţia aceasta înainte pentru ca cele ce vom povesti să nu ne împingă la espresii, pe cari am voi să le evităm, nu d in cauză că cei cărora le-am adresa asemenea cuvinte nu le-ar merita, ci pentru a mănţinea o atitudine rece în discuţie.
Fiindcă era un sîmbure de adevăr în articolul nostru asupra Băncei de Bucureşti, organul personal al d-lui Boerescu,
„Presa”, ajunge pînă la a nega existenţa partidului conservator şi a afirma, se înţelege, „Centrul”, care, precum ştie lumea şi vileagul, nici nu există, căci nu credem că d. Boerescu împreună cu fratele d-sale şi încă vrun prieten din copilărie să fie de ajuns pentru a constitui un partid.
Dar poate că tăria marelui partid al Centrului să fie în principii, şi nu s-a văzut aceasta pînă acum. „Nu ştim de ce, gîndind la d. Boerescu, nu la Centru, care în cazul cel mai bun era o superfetaţiune, iar azi a rămas o idee, ne aduc em aminte de povestea drumului ce l-au făcut împreună un turc, un călugăr şi un popă. Cînd era soarele la prînzul cel mare s-aşezară cîteşitrei călătorii la umbra unui copaci şi-şi puseră dinaintea lor merindele, turcul un arm de miel, călugărul peşte şi v in, popa pasărea cea mai bună a ţiganului, căci acesta, fiind întrebat de naşu-său ce păsăre să-i gătească de mîncare, răspunse că „aşa pasăre de bună ca purcelul nu-i alta”. Cîteşitrei se poftiră reciproc d-a mînca şi din merindele celorlalţi. Călugărul postea, deci nu putea să ia nici din miel, nici din pasărea cea mai bună. Turcul era oprit prin lege de-a bea din vinul călugărului şi de a atinge chiar din pasărea popii. Numai părintele s-apucă şi de peştele şi de vinul călugărului şi de mielul turcului , încît acest din urmă observă cu bunomie: „Hai popo hai, bună lege ai”.
Aşadar cînd conservatorii sînt la putere taica părinte poate fi ministru, căci nu-l împiedică principiile; cînd sînt roşii pe scaune idem. În orice caz chiar dacă am admite că ase menea principii pot esista ele cată să fie foarte elastice.
*
Unul din aceste cazuri de elasticitate al principiilor îl relevăm numaidecît.
Ziarul „Presa”, sau mai bine zis d. Boerescu, marele om de stat precum singur se califică, se plînge acum cîteva zile în urma pretinsei demisiuni a d-lui Brătianu, îndemnîndu-l „a învinge chiar zdrobirile inimei sale şi a merge înainte”. Noi întrebăm la rîndul nostru pe constituţionalul redactor şi proprietar al „Presei” pînă unde crede că e patriotic şi constituţi onal pentru un ministru de a merge înainte”?
Cînd d. Boerescu ca ministru de externe în cabinetul Catargiu încheie un tractat de comerciu cu Austro-Ungaria colegii săi de astăzi îl tratau de vîndut lui Andrassy. Noi nu ne vom servi de asemenea expresiuni la adresa d-lui Brătianu, ci vom spune pur şi simplu că, prin politica sa nefastă, a pierdut Basarabia; a sacrificat viaţa a vreo 15000 de români fără ca mai întîi să se fi gîndit de a lua garanţiele cerute contra rezultatelor negative ce a obţinut.
Apoi d-sa a umilit armata cu ocuparea Arab-Tabiei, pe cînd nu era păzită decît de vreo zece soldaţi ruşi şi, mai tîrziu, cînd ruşii înaintau cu un regiment de cazaci, d-sa a ordonat soldaţilor noştri să se retragă, care s-au retras ruşinaţi şi indignaţi de nedibăcia guvernului d-lui Brătianu.
Comisia europeană de delimitare s-a întrunit în sfîrşit şi, fiindcă d. Brătianu, prin pripirea sa simulată sau adevărată, a prejudecat cestiunea punctului Arab-Tabiei, acea comisiune, după cît auzim, nici nu s-ar fi ocupat de acest punct, ci a stabilit discuţia formală numai asupra podului de peste Dunăre, indiferent care ar fi punctul unde se va aşeza, numai potrivit să fie.
Toate acestea pentru că d. Brătianu n-a ştiut să adaste hotărîrea Europei mai înainte de a face un ac t prin care să pierdem simpatiile chiar ale acelei puteri pentru care făcusem atîtea sacrificii.
Dar chestiunea ovreilor, dar pretinsa răscumpărare a căilor ferate cu perspectiva de a rămînea sub juridicţiunea străină; dar demoralizarea dinăuntru şi scepti cismul care se întinde asupra ţării întregi prin cutezarea cu care se dispune de averea statului, de munca şi sudoarea contribuabililor în interesul esclusiv al clienţilor săi, toate acestea, după „Presa”, sînt nimicuri şi d-nu[l] Brătianu trebuie „să meargă înainte, neascultînd decît vocea raţiunei ca să ducă pînă la capăt împlinirea misiunei sale”.
Frumoasă raţiune! Felicităm pe d. Boerescu pentru înaltele şi patrioticele sale aspi raţiuni. D-sa e liber negreşit de a se face astăzi solidar cu aberaţiunil e politice ale colegului său de la Lucrările Publice şi cap al ortalei roşii. Noi însă, care nu avem pretenţiunea de a fi iluştri oameni de stat, credem cu nestrămutare că una singură din faptele ce enumarărăm mai sus ar fi de ajuns ca să facă pe un ministru conştiincios a nu mai ţine în mînă un minut măcar cîrma ţării. Dar diapazonul pudoarei d-lui Brătianu este ridicat la o aşa înălţime că d-sa nu va consimţi niciodată a părăsi puterea din mînă şi va merge înainte precum îl îndeamnă d. Boerescu, spre a ad uce negreşit şi alte fatalităţi pe capul acestei nenorocite şi mult răbdătoare ţări. Cel puţin, dacă organele guvernamentale scuteau persoana domnitorului de orice amestec în comedia ce s-a jucat şi de astă dată cu demisiunea simulată a d-lui Brătianu, dar nici acest tact NU au avut, ci au împins cutezarea pînă a imputa domnitorului faptele d-lui Brătianu şi astfel au pus pe gînduri pe orice român care se îngrijaşte de viitorul ţării sale.
*
Dar să lăsăm „Presa”, care mai ieri-alaltăieri compara pe roşii c u Hödel şi Nobiling şi azi îi tămîiază, şi să venim la un lucru care mărturisim că ne-a adus multă veselie. În numărul de ieri „Românul” face paralelă între istoria partidului roşu şi istoria partidului conservator din România.
Istoria partidului roşu „Ro mânul”, foaia d-lui C. A. Rosetti, o începe cu Tudor, cu domnul Tudor de la Mehedinţi.
Se vede că onor[aţii] confraţi uită că Tudor s-a ridicat cu Mehedinţul în contra grecilor, iar nu în contra boierilor. Rolul d-lui Brătianu de liberator al Orientului cr eştin, însă pe pămînt românesc şi cu banul românului, îl juca pe atunci nu Domnul Tudor, ci Alexandru Ipsilante, un agent al Rusiei, iar Tudor se ridicase contra acestui membru al partidului naţionale liberale.
Domnia fanarioţilor, după acte autentice atî t din Moldova cît şi din Ţara Românească, au căzut prin boieri, cari, îndată ce le-a dat mîna, au înlăturat prin mijlocirea puterii turceşti şi pe Cârjalîii lui Pasvantoglu şi risipiturile de haiduci ale lui Cara George şi pe eterişti şi au reînfiinţat domnia naţională.
Dar să-i lăsăm pe boieri în pace. Nici sînt faţă să ne răspunză, nici partidul conservator de astăzi nu are a face nimic cu ei, precum nici d-nii Giani, Fleva, Carada n-au a face cu liberalismul lui Tudor, care era român numai prin statul personal, ci şi prin origine, titlu la care nu pot aspira nici membrii partidului roşu, nici şeful lor d. C. A. Rosetti. dacă în timpul lui Tudor am fi văzut cine răspunde la numele citate mai sus, cine ştie ce Cîrjalîi de ai lui Pasvantoglu ne-ar fi ieşit înainte!
Partidul conservator de astăzi are cu totul altă ţintă. Pe cînd boierii cei vechi căutau a-şi întări prerogativele lor mai cu seamă, întru cît erau conservatori, partidul conservator de astăzi, faţă cu generala lipsă de caracter a vănătorilor de f uncţii şi de portofolii, faţă cu spiritul minciunii, duplicităţii şi pişicherlicului care ameninţă a dizolva societatea română, a căutat şi va căuta ca în marginile Constituţiei şi prin legi organice să dea o mai mare tărie autorităţii statului. Ideea statului, ca a unei instituţii neapărate pentru ca tendinţile egoismului personal şi de partid să nu facă imposibil traiul la un loc a cîtorva milioane de români, ideea statului faţă cu corupţiunea şi tendinţele rele ale societăţii moderne, iată ceea ce partid ul conservator şi-a propus a apăra şi ceea ce apără.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X