La ce serveşte discuţia de cuvinte, cîrcota de vorbe seacă de miez? La nimica decît la pierdere zadarnică de vreme.
Poporul român, cu minte şi fatalist din fire, a avut totdeuna această credinţă.
Daca te apucai cu un român get-beget la vorbă pe la nămiez, cînd e soarele-n putere, şi-l întrebai: „Măi Muşate, ce e acuma, zi ori noapte?”, badea se scărpina sub căciulă, se gîndea cîtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor îi fi, şi-ţi răspundea: „Apoi de! domnule, zi este”. Dar daca, iubitor de cîrcotă, de cei cu sămînţă de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuţie din chiar senin numai de dragul discuţiei şi te apucai să-i zici: „Ce spui tu mă badeo! nu vezi că-i noapte?” Muşat îşi îndrepta căciula şi, fă ră să mai stea la gînduri, îţi răspundea scurt: „Apoi de! domnule, o fi şi cum zici dumneata”.
Aşa mergea lucrul cu badea Muşat al nostru pe cînd nu se ştia la noi ce fel de negustor să fie acela, avocatul.
Astăzi, mulţămită propăşirii şi civilizaţiei, fo ieşte în sînul poporului român un număr nenumărat de aceşti răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă şi mai vrednic a-ţi spune de la obraz că la nămiez e noapte. Cînd, în viaţa practică, advocatul are să ia de la badea Muşat, atunci două şi cu două fac nouă; cînd are să-i dea, patru şi cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! e vorba de dat şi de luat, şi după aceea, de cînd cu formele astea nouă, a trebuit să-şi mai piarză badea cîte ceva din rugina lui. S-a încărcat Muşat de Doamne-ajută, a intrat în cîrcotă cu avocatul, începe să spuie şi el una-două: „Măi neicu liţă-n sus, mai omule-n jos, aşa să trăieşti, mai socoteşte o dată că nu face atîta…” Şi cu cît badea nu se lasă, cu atît i se încarcă mai rău socoteala. În zadar ţipă dre ptatea în bietul om, geaba tot arată el răbojul şi face socoteală lămurită şi dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia la zor cu gură de Tîrgovişte şi bietul Muşat, dacă vede şi vede, ca să scape de tăcăi tura ceea de moară stricată, încheie cearta c u: Poate, domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”.
Muşat e tot fatalist; deşi uneori alunecă şi el pînă la un loc în cîrcotă de vorbe, tîrît de împrejurări şi de isteţimea avocaţilor, totuşi nu uită pînă în sfîrşit adevărurile moştenite de la părinţi:
Vorbă multă sărăcia omului.
Cu vorbe laptele nu se face brînză, nici apa de gîrlă, oţet de trandafiri, şi:
Dreptatea una, este sfîntă, ca şi adevărul adevărat unul,
*
Povestea lui Muşat cu cîrcotaşul: aşa o păţirăm şi noi cu „Presa” marelui bărbat de stat..
Nu ştim cum, mai zilele trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că „chelului despre chelie să nu-i spui vreo istorie” şi „cînd e chelul la masă de tigvă să nu te dai în vorbă” şi „nervoşi” cum sîntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem cititorilor basmul Băncii de Bucureşti. De ce? De hazul lucrului doară, nu ca vreo nouă descoperire a noastră, de vreme ce lucrul acesta este pîră veche şi basmul nostru îl ştiu de mult toate babele. Să te mai ţii după aceea cîrcotă de cuvinte cu foaia marelui om de stat!
Nu-i vorbă! avocatul nostru era de seamă, dar şi Muşat nu s-a lăsat, că dreptatea una este, sfîntă, ca şi adevărul- unul. Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una-ntr-alta veni şi întrebarea că ce-o fi aceea, Centrul? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într-o doară că Centrul este o nimica toată, un grupuşor, un grupuleţ, mic la stat mare la sfat, mai mare daraua decît ocaua, o nucă de jucărie cu coajă umflată şi lustruită dar fără miez, şi aşa mai departe cîte ştiam şi vedeam şi noi ca tot tîrgul.
La acestea marele bărbat de stat ne răspunde prin gazeta d-sale: „Nu-i adevărat ce spuneţi voi şi tot tîrgul; din contra,
Centrul este un mare partid”. Noi de colo: „Domnule avocat, ia răbojul şi să-ţi numărăm bobocii ca să vezi şi dumne ata”
„Nu-i adevărat, ne răspunde iar marele bărbat de stat, n-aveţi idee de ştiinţa modernă: două şi cu două fac nouă ;
Centrul este un mare partid”. „Ce-i de făcut cu advocatul ăsta?” ne întrebarăm noi atunci; şi ca să scăpăm de tăcăitură, ne hotărîrăm a-i spune astăzi ca Muşat: „De, domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”.
*
Acum, lăsînd de-o parte povestea înţeleptului Muşat, să vorbim mai puţin glumeţ. Punem o dată pentru totdeauna o întrebare organului marelui om de stat: la ce serveşte discuţ ia de cuvinte, şicana de vorbe fără fond?
Este Centrul un mare partid sau nu?
Daca ar fi mare, buzumflarea „Presei” n-ar avea înţeles ; vorbele noastre nu 1-ar micşora; orice am spune noi, el ar rămîne un mare partid. Nu e deloc firesc lucru ca cineva a vînd mintea întreagă să se mînie pentru că un alt cineva îi contestă o calitate vădită; în aşa caz, contestatorul întîmpină cel mult o glumă în treacăt. Cei de la organul marelui bărbat de stat trebuie să fi observat că, atunci cînd dumnealor fac în privin ţa noastră socoteala avocatului ce are să dea lui Muşat, adică că patru şi cu patru fac trei, atunci cînd din acea socoteală iese că partidul conservator este un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există deloc, noi nu ne zburlim, nu ne b uzumflăm; ba tocmai dinpotrivă, cu cît dumnealor ne asupresc mai mult la socoteală, cu atît noi facem mai mult haz, aceasta ne inspiră chiar cîte un articol vesel, ceea ce nu displace din cînd în cînd cititorilor unui ziar serios.
Dar să nu ne uităm vorba. dacă Centrul este un mare partid, de ce „Presa” se supără de vorbele noastre? dacă este Centrul un mic grupuşor, un mititel grupuleţ, de ce mai atîtea vorbe şi necaz? Ce folos? Cu toate panglicele de fraze turnate în coloanele „Presei”, el, Centrul aşa r ămîne- mic mititel.
Şi aşa şi este Centrul şi nici nu poate fi altfel. În zadar marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experienţă a acestui fel de îmbătare gratuită; astăzi, ca să înt rebuinţăm o expresie banală, un lieu comun, deşi încă tînăr în viaţa constituţională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, aşa că de-ar fi cineva meşterul meşterilor nu-l mai poate ameţi cu simple declamaţii.
*
În cîteva rînduri foarte uşurati ce ale „Presei” de alaltăieri, în cari se demonstră iarăşi că partidul conservator aproape nu există, sîntem somaţi de marele bărbat de stat ca, pentru a-i dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecît cine este şeful partidului nostru, „căci zice d-sa fără de un şef nu există partid”. Minunată logică! Această teorie modernă, foarte modernă, desigur este o invenţie proprie a marelui om de stat. Să vedem însă cum se potriveşte ingenioasa invenţie modernă la lucrurile vechi din lumea aceasta.
Mai întîi însă să lămurim un lucru. Existăm noi, partidul conservator, cîtuşi de puţin sau nu existăm deloc? Negreşit, de vreme ce marele om de stat este foarte mult necăjit pe noi, trebuie din parte-ne să fi existînd cîtuşi de puţin. Astfel dar, luînd faţă cu publicul drept certificat al existenţii noastre chiar supărarea marelui om de stat în privinţă-ne… dar gluma aceasta este prea veche, s-o lăsăm deci deoparte.
Partidul nostru conservator concedem că nu are de sef o anume persoană; acesta este un lucru firesc; acest partid are în
fruntea lui, ca şef, nu o persoana, ci mai multe, toate independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu privire la politica ţării înlăuntru şi-n afară. Aşa constituit, partidul conservator a guvernat ca atare şi va mai guverna iarăşi, tot ca atare, cînd jocul instituţiilor constituţionale îl va readuce la cîrmă, cum neapărat trebuie să prevază orice om cu judecată.
Acestea zise, somăm la rîndul nostru pe marele om de stat şi sperăm a nu fi aşa de modern teoretici cum fuse d-sa în somaţia ce ne-a făcut îl somăm să ne spună: Oare un şef în teorie este de ajuns pentru a avea în practică un partid? Noi sîntem un partid fără şef personal, fie; Centrul însă, ştie o lume, este un şef fără partid. De aceea acest partid, acest mare partid, Centrul, n-a guvernat, nici va guverna cîndva ca atare, precum experienţa ne-o arată cît pentru trecut, precum judecata ne-o explică cît pentru viitor. Şi încă ceva: marele om de stat ne-a somat să-i spunem numele şeiului par tidului conservator; îi spuserăm; noi îl somăm, la rîndul nostru, să ne spună nu numele şefului partidului Centru, căci acest strălucit nume s-a afişat cu acest titlu la toate răspîntiile într-un chip vrednic a face invidioşi pe cei mai vestiţi autori de r eclame americane: îl somăm să ne spună vreo cîteva nume mai de seamă d-ale membrilor Centrului.
*
Mare-mic, fie oricum ar fi, să vedem ce este în esenţa lui acest Centru. Să vorbim răspicat. Ce rol joacă în ţara noastră Centrul? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical, „dar totdeuna, zice marele om de stat, temperator”. Acesta este cuvîntul cel mare.
Care va să zică avem un număr de temperatori cari stau în slujbele statului şi cînd o partidă şi cînd cealaltă este la putere. Temperatorii constituiesc Centrul şi acesta are de şef pe un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jeţul ministerial tot aşa de comod şi cînd cabinetul este conservator şi cînd e radical. Această strînsură de temperatori se poate numi asociaţie, consorterie în scopuri individuale, în nici un caz însă nu se poate numi un partid politic, pentru că, fie- ne permis a da şi noi marelui om de stat o teorie pe cît de politică pe atît de morală, partid politic se numeşte o seamă de oameni a căror acţiune comună se înt emeiază pe nişte principii cu privire la viaţa publică, iar nicidecum pe vederi şi tendenţe de parvenire personală a respectivilor.
Aşa este Centrul; şi desigur este un mare om de stat acel ce a născocit acest mare partid. Bună negustorie, dar tristă morală!
*
În sfîrşit, ca să o luăm iar pe partea practică, cîţi, cîţi sînt aceşti temperatori pe tot pămîntul românesc? Să socotim constituţionaliceşte, pentru că Centrul este eminamente constituţional. Cîţi au fost trimişi de naţiune în Parlament, spre a o reprezenta în cestiunea cea mare a revizuirii? În Cameră, d.C. Boerescu, fratele mai mic al marelui om de stat însuşi şi dd
…(?). Şi, nu mai întrebăm dacă aceşti domni temperatori au căpătat mandatul lor ca fiind membri ai marelui partid Centru. Aşadar, nu prea sînt mulţi, cum vedem, şi astfel căta să fie. În faţa lumii, fie dînsa chiar demoralizată, nu poate căpăta cineva crezare şi ascendent adevărat decît prin consecuenţă şi tărie morală.
Ca să încheiem dar pentru astăzi cîrcota de cuvinte cu „Presa”, ne întoarcem iar la vorba răzăşească cu care am fost început. Coaja mare nu umple nuca seacă; şi oricît de viteaz la limbă ar fi avocatul care ne tăcăieşte mereu despre ce şi cum ar fi să fie marele partid temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Muşat: De-ai avea şi şapte limbi, adevărul n-ai să-l schimbi!”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X