Sîntem în ajunul redeschiderii Adunărilor, deci a înregistrării p ur şi simplu a răscumpărării căilor ferate. Poate că din opoziţie se vor mai ridica unii oratori, nu spre a convinge majoritatea de votatori, ci spre a împăca conştiinţa lor proprie; rezultatul final va fi însă încheierea catastifului de fără-de-legi ale anului 1879 prin votarea mecanicească a proiectului în forma în care-a ieşit din Senat, deci: emisiunea de 250 milioane împrumut direct al statului, preta cerea statului român în acţionar german justiţiabil înaintea tribunalelor din Berlin, punerea lui pe p icior egal cu oricare alt acţionar, primirea din parte-ne a tuturor îndatoririlor Societăţii
Acest din urmă punct e mai grav decum s-ar crede. Prin admiterea noii convenţiuni primim contractul cu societatea Staatsbahn contract care pînă acum a fost declara t din parte-ne ca nul ai neavenit. Din momentul însă ce devenim societari şi părăsim rolul distinct ce ni creease convenţia de la 1872, se-nţelege că, în calitate de societari, ne ridicăm noi înşine îi contra noastră, recunoaştem noi toate contractele şi î ndatoririle Societăţii de obligatorii pentru noi şi, chiar dacă n-am voi s-o facem aceasta, societarii din minoritate ne vor sili, chemînd la caz de nevoie, pe statul român înaintea judecăţii nu numai civile ci chiar penale, pentru neglijare de interese şi pentru rea-credinţă.
Odată aceste frumoase perspective deschise pentru cursul anului de la mîntuire 1880 mai rămîne o altă cestiune de lămurit în orice caz toate elementele cari nu sînt curat roşu şi-a terminat rolul lor înlăuntrul cabinetului Brătianu. D ar de-ar fi
D. Sturza, care a dus 1a bun capăt întreaga întreprindere, de-ar fi d. Creţulescu, care s-a distins prin tăcere în toat cestiunile pendente, de ar fi d. Cogălniceanu, care din energic om de stat de odinioară a deveni astăzi profesor de stilisti că în materia circularelor, toţi aceştia nu-i mai sînt trebuitori d-lui Brătianu şi credem că nici unul din dumnealor nu-şi vor fi făcînd iluzia că d. Brătianu, di pură gratitudine, [î]i va ţinea mai mult decum i-au trebuit. Deja se împart posturile diplomatice din străinătate între diferiţii membri ai cabinetului, pentru a-i mîngîia pe cîtva timp măcar de stingerea sumară a aureolei ministeriale. Ba unul e destinat pentru Roma, ba altul pentru Berlin, ba unul dintre toţi fără îndoială cel mai inteligent
va rămînea cu totul pe jos.
Urmaşii? Indiferent lucru.
Fiecare roşu e bun de ministru. Dar de-o fi d. Pătărlăgeanu sau d. Fleva, d. Fundescu sau d. Costinescu, tot una. Egali în cunoştinţe, egali în putere intelectuală, în caracter şi prin origine adică din popor, numai nu din cel românesc oricare din aceşti domni ar şedea pe banca ministerială înaintea unui Senat de Mihăleşti sau a unei Camere de Serurii, spirit public, dispus spre ironie, dezgustat de trebile politice şi avînd pierdută orice speranţă într-un viitor mai sănătos, va înregistra cu acel rîs caracteristic şi cam sceptic al românului noile nume ridicate la rangurile cele mai- nalte pe cari ţara noastră le poate da. Va zice publicul de pildă că studiile filologice ale d-lui dr. Barbu Constantinescu a început a se lega in spice şi că e speranţă că eventualul ministru al învăţăturilor publice care-o fi bazat pe acele studii apreţuite în congresul filologilor de la Florenţa, va introduce în şcoli limba şi literatura unui neam cam oacheş car e pe noul ministru eventual îl interesează din cauze cu totul altele decît cele filologice; va zice un alt glumeţ că evreii din Galiţia au mare talent pentru finanţe chiar cînd n-au învăţat decît patru clase primare şi cursul de pişicherlic de la redacţia Românului”; va zice unul una, altul alta … dar toate acestea nu vor folosi la nimic. Neamul românesc- rîzător de feliul lui îşi va îneca în jocuri de cuvinte neputinţa de a fi guvernat de altcineva decît de nişte veniture, şi lucrul îşi va urma cale a lui naturală.
*
D. Dr. Barbu Constantinescu merită deosebite laude. Dumneasa e singurul român care s-a ocupat mai profund cu limba şi literatura acelei rase cam negre care cutreieră ţările Dunării de Jos şi ai cării unii din descendenţi promit a ajunge d eparte. Ca lăutari [î]i cunoaştem, ca geambaşi asemenea, apoi cînd ca bucatari, cînd ca jurnalişti, cînd ca deputaţi deci şi la mai mare poate s-avem norocire a-i vedea şi ca miniştri, chiar dacă n-ar fi la altceva decît la trebile bisericeşti şi a înv ăţăturilor publice.
Noi sîntem fără îndoială cei mai liberali şi mai egalitari oameni din Europa. Un singur stat nu ne întrecea, dar era egal cu noi: Statele Unite ale Americei. Ei bine, le vom întrece. În America, de pildă, negrii n-au ajuns încă miniştri, rasa anglo- saxonă fiind prea susceptibilă. România ajunsă astăzi la culmea gloriei şi prosperităţei va întrece chiar pe acel stat rămas în urmă întru ale democraţiunii.
E într-adevăr barbar şi demn cel mult de timpii lui Matei Basarab şi ai lui Vasil ie Lupul ca coloarea pielei oricît de neagră ar fi şi deosebirea de origine să mai fie o cauză de deosebire între cetăţenii unui stat democratic ca al nostru. Acei doi voievozi opreau de ex. prin legiuirile lor pe neamul studiat de d. dr. B. Constantinescu de-a ajunge la popie, necum la deputăţie sau ministeriu. Cauza acelei opriri era că asemenea cuvioşi părinţi, brodindu-se cam buzaţi şi negri, s-ar fi stricat evlavia şi se făcea biserica de rîs şi de ocară căci erau ciudaţi şi răi românii din vreme a lui Matei Basarab. Halima numai cîte vorbeau; ba de biserici de urdă de le suflă vîntul şi le curge untul, ba de părintele Porgaţie făcător de predicaţie, ba de părintele Mătrăgună cel de viţă bună, c-un comanac care cînd îl punea în cap cădea pe umeri, încît, de nu era arhiereul şolduros, mergea comanacul pînă jos, ba de mantia părintelui care cîtu-i ţara românească nu e aţă s-o cîrpească, ba de cizmele lui cele încăputate, care cînd fugea în potloage se oprea, şi cîte altele de toate. Românii dracului l e scosese ţiganilor alt crez, alt Tatăl nostru, ba chiar o anume slujbă de Paşte, toate acestea păstrate încă în memoria poporului în nişte recitative vechi.
Ei, au trecut vremile acelea.
Astăzi poate chiar trebile bisericeşti să intre sub oblăduirea vreun ui strănepot a vestitului părinte Porgaţie, făcător de predicaţie, despre care vorbesc acele recitative de mai sus şi mai ştii să modificăm chiar ritul după indicaţiunile acelor minunate rămăşiţe de satiră populară. Sub auspiciile ideilor nouă şi a oame nilor noi cam negri se poate ca Sf. Sinod să hotărască într-un avînt de progres ca să ne facem Paştele în loc de cu ouă roşii cu „buruiană în frunză lată, la rădăcină răsfoiată, căreia rumânii-i zic hrean”.
Acestea sînt deci auspiciile noii ere de progres şi de mărire care ne aşteaptă, conduşi fiind spre acest frumos viitor de mînile părinteşti ale d-lui S. Mihălescu şi a altor personaje pe cît de ilustre pe atît de vrednice de ilustraţiune. Nu ştim de ce, de cîte ori gîndim la acest măreţ viitor şi la marii oameni cari-l inaugurează, ni se pare totdauna că România care produce de toate, ca ţară bogată şi liberală ce este numai cînepă prea puţină produce.
Idiosincrazie!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X