Organul marelui om de stat, în numărul său de azi, dă poveţe de purtare opoziţiei atît ca presă cît şi ca reprezintaţie naţională.
„Presa” spune mai întîi că la noi nu există decît opoziţie sistematică, care vede toate lucrurile numai prin prisma unei pasiuni oarbe şi e totdauna n edreaptă, veninoasă, absurdă şcl.
Opoziţia zice organul marelui om de stat pentru ca Corpul electoral să se poată pro nunţa între partidul guvernului şi dînsa, cată să arate cum trebuie să se urmeze în toate cestiunile ce sînt la ordinea zilii.
Ne vom permite să vorbim puţin în privinţa acestor două puncte cu organul marelui om de stat şi o vom face aceasta cu sîngele cel mai rece, pentru că, atunci cînd adversarii noştri bat cîmpii sau înşiră la platitudini şi banalităţi în coloanele foilor lor, nouă nu ne inspiră cîtuşi de puţină supărare.
Este adevărat că sînt în foile guvernamentale, şi încă adeseaori, nişte blagomanii aşa de nesăbuite încît e peste putinţă să le citim fără să ne cauzeze un fel de nervozitate, dar în toate cazurile nervozitatea acea sta nu se numeşte necaz, ci haz. Bunioară citim în „Românul” o lungă tartină, cum se zice franţuzeşte, presărată din destul cu teorii, cu aforisme şi cu sentinţe politico-filozofice cam de felul acesta: „Reacţiunea la noi nu are nici partidă nici drapel”, sau:
„Numai la naţiunile libere şi liberale se pot naşte oameni mari”. Acest fel de producţii literare a adversarilor noştri, departe de a ne supăra, ne inspiră uneori cîte un articol vesel.
Organul marelui om de stat zice dar că opoziţia de astăzi este sistematică, şicanatoare şi veninoasă. Să stăm strîmb şi să judecăm drept. Nu s-a împlinit încă anul de cînd din această opoziţie sistematică, şicanatoare şi veninoasă făcea parte şi marele om de stat în capul marelui partid al Centrului. Între organele cari au luptat cu multă energie contra politicii guvernului d-lui Brătianu, cel mai energic, ce-i drept, era organul marelui om de stat şi al marelui partid. Dar ce e şi mai drept este că, îndată ce marele om de stat a făcut la dreapta-mprejur şi a trecut la stînga, bugetul a primit cu căldură în braţele sale părinteşti pe marele partid şi agurida s-a făcut miere. A încetat dar şi marele om de stat şi marele partid şi organul respectiv d- a mai face opoziţie sistematică, şicanatoare şi veninoasă. De unde acum cîteva luni cei de la putere erau nişte Hoedeli şi nişte
Nobilingi, nişte apilpisiţi, buni de atîrnat în furci, astăzi sînt nişte patriotisimi buni de pus pe rană. Aşa e lumea, aşa sînt şi roşii, partidul de la putere: cînd sînt răi sînt răi, cînd sînt bu ni sînt buni, şi astfel „Presa” şi marele partid al cărui organ dînsa este nu face opoziţie sistematică. dacă s-ar mulţumi însă să păstreze numai pentru sineşi această onestă linie de purtare în viaţa publică n-am avea nimica de zis, fiecine îşi are obraz ul său. Fiindcă însă ne dă poveţe să urmăm şi noi esemplul marelui partid, îi răspundem cu destulă părere de rău că nu toate obrazele duc deopotrivă la tăvăleală.
Pentru ca naţiunea zice „Presa” sau mai bine Corpul electoral să se poată pronunţa între partida guvernului şi aceea a opoziţiunii, este indispensabil ca membrii opoziţiunii să nu se mărginească în polemice sterile, în logomahii obositoare, în injurii şi invective necuviincioase pentru oameni cumsecade ; să nu se ţină în regiuni nebuloase, în generalităţi vagi şi neprecise, ci să aibă simţul practic al unei partide ce aspiră a lua puterea şi să arate cum crede ea că trebuie să se urmeze în toate cestiunile ce sînt la ordinea zilei. Numai astfel opoziţiunea va fi ascultată, stimată şi va putea să-şi pregătească calea puterii.
Cuvintele organului marelui om de stat le găsim minunate ; facem însă oarecari rezerve, întru cît ne priveşte, în privinţa simţului practic al unei partide ce aspiră a lua puterea, pentru că, oricît de legitime ar fi aspira ţiile unui partid d-a lua puterea, sînt, precum spuserăm mai sus, în această lume obraze şi obraze; „practicitatea simţului” dusă prea departe ar ustura unele obraze mai subţiri din firea lor. Dar să revenim la vorba începută.
Facem o întrebare Presei”. Dacă e să turnăm la teorii şi la sentinţe politico-filozofice, atunci să ştim de ce e vorba, de glume nu ne dăm în lături; dar dacă e vorba să vorbim serios, ce însemnează cuvintele: „polemice sterile”, „logomahii obositoare”, „generalităţi vagi şi ne pre cise”? Şi apoi ce va să zică „a arăta opoziţia cum crede ea că trebuie să se urmeze în toate cestiunile ce sînt la ordinea zilii”?
Să luăm, de pildă, cestiunea la ordinea zilei, o cestiune în adevăr foarte mare, pretinsa răscumpărare a căilor ferate. Ce atitudine a avut, în general, opoziţia faţă cu această cestiune? Polemice sterile au fost studiile publicate prin Binele public” şi prin „Timpul”? Logomahii obositoare, generalităţi vagi şi neprecise au fost publicaţia onor. d. Manolache Costache şi discursu rile membrilor opoziţiei din Corpurile legiuitoare asupra acestei cestiuni?
În toată lupta aceasta privitoare la cestiunea căilor ferate, opoziţia a spus limpede şi răspicat: tranzacţia este o pretinsă, o falsă răscumpărare, printr-însa statul păgubeşte cifră exactă atîtea milioane, afară de aceasta se umileşte într-un chip nemaipomenit punîndu-se de bunăvoie sub jurisdicţia tribunalelor ordinare germane; prin urmare votăm contra ei. Acestea sînt oare „generalităţi vagi şi neprecise”, cum zice organul marelui om de stat? Dar ceva mai mult; opoziţia a dovedit chiar că cestiunea a fost aţîţată de guvernul român care, printr-o tactică începută de mult şi susţinută cu încăpăţinare faţă cu Societatea acţionarilor, a provocat o stare de lucruri ce nu mai pute a continua. Cînd opoziţia a cerut guvernului, în secţiile Senatului, să-i comunice corespondenţa cu Berlinul privitoare la cestiunea căilor ferate, spre a şti cum şi ce fel ni se impune rezolvarea acestei cestiuni şi de ce gravitate este această impunere şi cari sînt cauzele ei, guvernul a refuzat să comunice vrun act. Cum ar fi voit organul marelui partid ca opoziţia, atît în Camere cît şi prin presă, să se pronunţe mai puţin vag şi mai precis în cestiunea pretinsei răscumpărări
În privinţa şicanei, absurdităţii şi relei-credinţe în polemica de toate zilele a partidelor, iarăşi am dori să-şi amintească organul marelui partid de şicana, absurditatea şi reaua-credinţă a organelor partidului cu care se află azi la putere marele om de stat, pe cînd acest mare om de stat se afla instalat destul de confortabil în domiciliul partidului conservator, atunci la guvern. Pe atunci s-a întîmplat ca tocmai marele om de stat să înfigă un cuţit în sînul României, iar cadavrul ei sîngerînd să-l arunce la picioarele contelui Andrassy; şi cu ocazia acestei grozave întîmplări monitorul patrioţilor de industrie a apărut în chenar negru, chemînd fulgerile cerului asupra vînduţilor la austro-maghiari şi îndeosebi asupra marelui om de stat. Noroc numai că „Hoedelii” şi „Nobilingii „, cam neduşi pe la biserică, neavînd multă trecere înaintea cerului, blestemele acelea nu au fost ascultate şi capul marelui om de stat a scăpat teafăr; altfel n-am fi avut fericirea de a-l vedea astăzi că ne-a uitat domiciliul îl credem pe cuvînt nici plăcerea de a primi lecţiuni de corectitudine şi onestitate politică de la organul d- sale.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X