Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Deşi termenul „mesaj”, cu înţelesul de comunicare făcută de puterea executivă către cea legiuitoare, e de origine americană şi, pînă la 1848, se aplica numai la comunicaţiunile prezidentului Statelor Unite, totuşi datina acestor comunicări, combinată în statele europene cu principiul monarhic, are aci un înţeles mai grav decît în republice.
În statele monarhice mesajele sînt asemenea comunicări pe cari puterea executivă le face celei legiuitoare şi se împart în două categorii: cele ordinare, consistînd din o formulă stereotipă, cu care se înaintează proiectele de legi sau se prelungesc sesiunile, şi cele estraordinare, cu care se deschid şi se închid sesiunile Corpurilor legiuitoare.
În mesajele de deschidere miniştrii pun în gura monarhului enumerarea proiectelor de legi cu cari or să vină, reformele ce au de gînd să propună; deci acestea privesc viitorul şi cuprind o listă de făgăduinţe; în mesajele de închidere însă se rezumă calea petrecută într-o sesiune a Adunărilor, se face pe scurt istoricul periodului legislativ şi guvernamental, prin urmare acestea privesc trecutul.
Aceste mesaje sînt un escelent mijloc de control pentru Coroană, căci se presupune cu drept cuvînt că mesajele de deschidere sînt promisiunile făcute ţării de către miniştri, în numele capului statului, iar cele de închidere, scurte dări de seamă asupra făgăduinţelor într-adevăr împlinite. Presupunerea de căpetenie însă a mesajelor de Coroană e că ele vor fi exacte, vor coprinde adevărul şi nimic decît adevărul. Din cauza aceasta mesajele din ţări apusene sînt foarte scurte şi foarte bine cumpănite, pentru a nu cuprinde nici promisiuni hazardate, nici inexactităţi. Cele republicane pot fi mai lungi, pentru că la urma urmelor prezidentul e răspunzător de actele sale, cel puţin în chipul că, dacă nu şi-ar ţinea promisiunile sau ar înainta inexactităţi, n-ar fi ales pentru a doua oară. Stabilitatea monarhiei esclude, se-nţelege, acest mijloc al naţiei de-a înlătura greşeli comise, cauză pentru care, o repetăm, mesajele din state apusene sînt scurte, adeseori vage şi concepute cu o extremă cumpănire a termenilor.
Mesajul de închidere citit la 12 aprilie înaintea Corpurilor noastre legiuitoare se distinge însă parte prin apreţieri unilaterale, parte prin inexactităţi pe cari miniştri nu s-au sfiit de-a le pune în gura Domnitorului.
Fie ca Adunări de revizuire a Constituţiunii, fie ca Adunări legiuitoare ordinare, Parlamentul Român a fost la înălţimea misiunei sale.
În orice caz cestiune de apreciaţie.
„Aţi introdus – zice mesajul – în liberala noastră Constituţiune principiul societăţilor moderne, acela al egalităţii politice fără deosebire de religiune, încunjurînd aplicarea acestui principiu cu garanţiile cerute de interesele noastre economice”.
La punctul acesta deja cată să observăm că înălţimea misiunii Parlamentului Român ar fi căzut foarte repede la trepta categoriilor Costinescu, convenite cu Alianţa izraelită, daca, pentru norocul acestei ţări, nu ieşea din alegeri o treime opoziţională şi dacă soarta ţării era fără îngrădire în mînile partidului roşu. N-avem nevoie a pomeni din nou că art. 44 al Tractatului de la Berlin, prin care ni s-a impus modificarea art. 7 din Constituţie, cuprinde un adevărat program al deznaţionalizării României şi sentenţa ei de moarte, pe lîngă împrejurarea că era cea mai grea lovire adusă suveranităţii dinlăuntru a ţării, restabilită cu atîtea grele lupte şi sacrificii de generaţia trecută. Putem zice că acea generaţie trecută era reprezentată mai cu seamă în opoziţie şi că ea a ştiut să înconjure primejdia vădită ce s-ar fi putut preveni printr-un act de lesgilaţiune anterior Tractatului de la Berlin.
Învingînd toate greutăţile – continuă mesajul – aţi pus ţara în stăpînirea marii sale artere de comunicaţiune; căile ferate.
Şi aici nu ne putem îndupleca a recunoaşte că Adunările au fost la înălţimea misiunii lor. Răscumpărarea, după chiar declaraţia d-lui Brătianu în Senat, era impusă din străinătate, ca şi concesia Strusberg; răscumpărarea era a treia condiţie ce ni se impunea pentru a ni se recunoaşte independenţa din partea Germaniei. Afirmaţiunea „Românului” că e
„cestiunea cea mai populară” n-a putut-o susţinea nici d. Brătianu, şeful partidului liberal, necum alţii. A învinge toate greutăţile ar fi însemnat a o respinge cu succes, nu a primi o răscumpărare şi oneroasă şi impusă din străinătate.
Dar să admitem, deşi nu concedem, că lăudarea actelor Adunării în aceste două priviri ar fi cestiune de apreciaţie. Să venim la alt punct al mesajului.
Fără a impune populaţiunilor nouă sarcine, aţi dat guvernului meu un buget echilibrat, votat la timp şi în stare de a putea face faţă la toate trebuinţele serviciului public.
Un buget echilibrat va să zică un buget fără deficit.
Această afirmaţiune e de-a dreptul inexactă şi miniştrii ar fi trebuit să se ferească de a o pune în gura Domnitorului.
Pentru ca un buget să fie echilibrat se cere ca, faţă cu toate condeiele cheltuielilor sale şi care se reproduc regulat în tot anul, să fie tot atîtea condeie de venituri reale cari se reproduc.
Bugetul anului 1880 însă are 1) un deficit mărturisit de 6 862 422 lei ce se acopere cu bilete ipotecare, adecă cu un împrumut care nu se mai reproduce; 2) cuprinde între venituri rămăşiţe de 7 500 000 l[ei] cari corespund cu bonuri de tezaur în circulaţie, deci nu reprezintă decît o datorie flotantă; 3) cuprinde venitul Monetăriei de 2 200 000 l[ei] n[oi] care nu e decît o emisiune de bilion fiduciar şi care nu se mai reproduce, deşi cheltuielele în dreptul cărora stă sînt cheltuieli constante. Deficitul real al bugetului aşa-zis echilibrat e prin urmare de 16-17 milioane.
E cu atît mai gravă afirmaţiunea că bugetul e echilibrat cu cît miniştrii ştiau din esperienţă că colosala datorie publică grămădită în aceşti din urmă patrusprezece ani s-au născut tocmai pe calea pe care o urmează acum, adecă din disproporţia între cheltuieli reale şi venituri fictive, o disproporţie care, în loc de a se controla, se ascundea fie prin îmflarea, fie prin admiterea de venituri fictive, fie în fine prin maniera de a boteza împrumuturi, deci datorii făcute pentru a plăti datorii, cu titlul uzurpat de venituri.
Germania, pe care am avea cuvînt de-a o invoca de model, are un buget anual de 900 de milioane mărci. Ei bine, îndată ce, la acest buget colosal, s-a ivit un deficit numai de 7 milioane mărci, ministrul şi Parlamentul n-au căutat a-l cocoloşi şi a-l ascunde prin emitere de bilete ipotecare, ci a-l acoperi în adevăr prin resurse create din nou, unicul mijloc pentru a acoperi deficite.
Lăsăm să judece orice cititor nepreocupat dacă este sau nu demn din partea consiliarilor tronului de a pune în gura Domnitorului inexactităţi de fapt, abstracţie făcînd de la inexactităţile cari, pînă la un grad oarecare, s-ar putea considera ca greşeli de apreciaţie.
După discutarea celor ce mesajul cuprinde vom reveni în numărul viitor asupra celora ce el ar fi trebuit să cuprindă, căci el are greşeli nu numai comiţînd, ci şi omiţînd.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI