Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Cu toate că d. Dimitrie Brătianu a ştiut să ne povestească atît de frumoase lucruri despre primirile gentile ce i s-a făcut de cătră împărăţiile Apusului, dînd chiar o importanţă exagerată împrejurării c-a fost primit la masă ,,fără uniformă”, totuşi, după cîte aflăm, misiunea d-sale – care-o fi fost, nu e timpul a o spune – n-a reuşit deloc. Îngăduitorul nostru cititor ştie că sau ne-am abţinut de-a da consilii guvernului în politica sa esterioară sau am pregătit opinia publică în senzul în care se putea presupune că guvernul însuşi o voieşte. A face – în opoziţie fiind – politică esterioară ni se pare un lucru prea gingaş în împrejurările complicate şi în calea spinoasă pe care are a o parcurge biata ţara noastră, atît de rău bîntuită fără vina ei de cîte ori alţii se ceartă peste capetele noastre şi peste noi. Departe de orice visuri aventuroase şi gîndind numai la păstrarea celora ce ne-au putut lăsa nişte strămoşi cari aveau multă minte şi puţină învăţătură, multă tărie de inimă dar foarte puţin talent de declamaţie patriotico-liberală, noi ne-am mărginit aproape escluziv la un singur sfat, dat părinteşte, fără ură contra cuiva, fără înclinare pentru altcineva. Acest sfat era: de a nu accentua simpatii făţişe pentru vro una din puterile mari, căci numai noi vom plăti-o. Nici una din puterile mari nu are gustul sau interesul de-a-şi strica sau încorda relaţiile de dragul ochilor celor frumoşi ai d-lui C. A. Rosetti, ba nici chiar de dragul ţării noastre. Întru cît serviciile pe cari puterile, în genere binevoitoare, ni le fac, nu le costă nimic pe ele, dar ne bucură pe noi, sîntem siguri că nici una nu ni le va refuza; dar îndată ce ne grămădim pentru a esploata rivalitatea ce-o presupunem că există între ele dispunem neapărat rău cel puţin pe una, fără ca iubirea celeilalte să fi aflat vreun spor considerabil.
Astfel, de la Tractatul din Berlin încoace, guvernul nostru, de unde mersese atît de în plin în apele politicei balcanice a uneia din puteri, s-au schimbat deodată la faţă, îndreptîndu-şi simpatiile tot atît de hotărîte înspre altă parte. Constelaţiunea anglo-germano-austriacă îi părea atît de fixă pe orizontul politic încît se încrezu ci cu o beatitudine nimic mai puţin decît prudentă. Deodată însă cu căderea lordului Beaconsfield se resimţi în toate părţile că acea constelaţiune nu fusese durabilă şi c-ar fi fost mai bine de-a nu i se-ncrede orbeşte şi de-a nu indispune, prin mărturisiri călduroase de înclinaţiune, pe alte puteri, de-a căror bunăvoinţă avem o egală necesitate.
Indispunerea aceasta s-a manifestat pîn-acuma în două insuccese cu grije cocoloşite, dar sigure: cestiunea Arab Tabiei şi neizbutirea misiunei d-lui Dim. Brătianu. Într-adevăr, după cît ştim, nici guvernul englez nici cel francez nu pot îngădui ca statul nostru să devie partizanul accentuat al politicei cutării sau cutării puteri şi guvernul actual li se pare fără nici o îndoială înclinat înspre o anume parte. E natural că cine se sapă însuşi prin politica sa externă să şi cază prin ea.
De aceea nu ne-am mirat nici de ştirea că d. Boerescu e pe calea de-a demisiona, nici de cea, şi mai importantă, că d. Ioan Brătianu are de gînd să-l urmeze. Ţara doreşte de mult retragerea d-lor şi le-o dovedeşte aceasta zilnic, acum în urmă prin alegerile judeţene, unde am văzut în centrele cele mai însemnate ale ţării: Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Craiova, Botoşani, Brăila, triumfînd opoziţia contra candidaţilor guvernamentali. Dar cît despre ţară, ar sta d-lui mult şi bine la putere; căci, inventor al sistemului falsificării alegerilor şi a corumperii prin aşa-numita „influenţă morală”, d-sa ar şti pururea a se manţinea. Greu e pentru partidul roşu de a ajunge la putere; căci niciodată n-au fost în stare de-a o cuceri cu puteri proprii, ci prin amăgirea opiniei publice, prin subrepţiune, prin suplantare, suindu-se pe spatele altora; dar a se manţine le e cu atît mai uşor cu cît sînt mai puţin scrupuloşi în alegerea mijloacelor lor politice.
Dacă, pe lîngă nemulţumirea manifestă a ţării se va adăoga şi repulziunea ce o inspiră un guvern aventuros la un grup de puteri străine, guvernul va fi silit să se retragă, nu prin influenţa acestor puteri, căci ele din principiu nu se amestecă în afacerile noastre, dar prin imposibilitatea de a face un singur pas înainte pe calea politicei noastre exterioare. Se ştie că orice succes au avut pînă acum în ridicarea poziţiei internaţionale a statului nostru [î]l datorim acordului deplin, unanim al tuturor puterilor mari. Îndată ce una sau mai multe ar fi indispuse prin faptul că ne-am fi prefăcut în partizani exclusivi ai altora, orice pas al guvernului nostru e paralizat din capul locului. Inaniţiunea dinlăuntru se dovedeşte deja prin imposibilitatea de a constitui un cabinet. Dacă pe lîngă aceasta se va adăoga paralizarea în afară, zilele guvernului d-lui Brătianu vor fi numărate.
Pentru a concentra asupra situaţiunii actuale amîndouă seriile de cauze cari contribuie a face guvernul d-lui Brătianu imposibil reproducem din „Le Nord” un articol care descrie cu multă fidelitate cauzele parlamentare şi constituţionale cari minează atotputernicia de pînă acum a guvernanţilor roşii.
„Le Nord” scrie:
Informaţiuni din Bucureşti îi atribuie d-lui Ioan Brătianu intenţia de-a-şi da demisia din prezidenţia consiliului. Dacă e să credem „Corespondenţei politice” din Viena, d. Ioan Brătianu ar fi şi esprimat principelui Carol dorinţa de-a resigna la funcţiunile sale. Noutatea nu e tocmai surprinzătoare; ba se poate zice că era lesne de a o prevedea. Situaţia parlamentară e într-adevăr de natura a descuraja pe şeful cabinetului. Iată două luni de cînd criza ministerială E deschisă în mod oficial prin demisia d-lui Cogălniceanu, dată în împrejurări cari imprimau remanierii cabinetului un caracter incontestabil de urgenţă Demisia aceasta era motivată într- adevăr prin o interpelaţie pe care unul din şefii majorităţii, d. Fleva, viceprezident al Camerei, o adresase prezidentului Consiliului pentru a exprima dorinţa acestei majorităţi de-a vedea cabinetul reconstituit cît de curînd, dar aşa încît să fie mult mai omogen, interpelare pe care-o dezvoltă în termeni ce implicau o neîncredere formală în d. Cogălniceanu şi în o seamă din colegii săi. În cursul celor dentîi zile cari urmară după închiderea sesiunii se făcură succesiv mai multe combinaţiuni; apoi se făcu tăcere împrejurul şi al unora şi al celorlalte iar criza deveni permanentă. Două luni după închiderea sesiunii ministeriul e tot încă necomplet. Două portofolii sînt fără titulari iar unul cel puţin dintre miniştri actuali poate fi considerat ca nepăstrînd decît în mod tranzitoriu funcţiunile sale. E evident aşadar că ministerul nu se poate nici completa nici reconstitui. Iată o situaţie ce s-ar părea că e greu de esplicat cînd e vorba de-un cabinet al cărui şef dispune de-o considerabilă majoritate în cele două Camere. Însă privind mai de aproape recunoaştem că dificultatea pentru d. Brătianu de-a recompune ministeriul e o urmare cu totul naturală a antagonismului şi a ambiţiei a o seamă de personaje, cari adulmecă portofoliele vacante şi a căror agitări zădărnicesc toate combinaţiile făcute în vederea remanierii cabinetului.
Majoritatea, unită şi compactă cînd e vorba de-a menţinea pe. d. Brătianu la prezidenţia Consiliului de vreme ce el e acela pe care ea-l crede mai bun pentru a întruni diversele elemente ale partidului, se dezbină şi cade în dezagregaţiune, îndată ce e vorba de-a da sprijin colaboratorilor săi. Noţiunea parlamentară a solidarităţii ministeriale e acolo o noutate cu care spiritele par a nu se putea deprinde; de unde rezultă că majoritatea ministerială e mai mult aparentă decît reală. D. Brătianu a şi simţit-o aceasta atît de bine încît a făcut propuneri grupului Vernescu-Ionescu; dar negoţierile n-au izbutit la nimica. Situaţia parlamentară e foarte deosebită de cea de acum patru ani. Sub numele de ,,partid liberal” se confundau pe atunci toate grupurile cîte făceau opoziţie administraţiei d-lui Lascar Catargiu. În această coaliţie intra: elementul înaintat pe care-l reprezintă, d. Brătianu; grupul liberalilor independenţi, ce se înseamnă de obicei prin numele celor doi şefi, d-nii Ionescu şi Vernescu; liberalii din Moldova avînd în capul lor pe d. Cogălniceanu; grupul dirijat de d. Ioan Ghica; conservatorii dizidenţi dintre cari cel mai marcant era d. Epureanu, care a prezidat cel dentîi minister format atunci. Între acest partid liberal, precum se găsea constituit prin coaliţia formată la Mazar Paşa şi între dreapta se aşeza grupul conservatorilor independenţi din numărul cărora sînt d-nii Dimitrie Ghica şi Boerescu.
Astăzi, în urma unor eliminări succesive a mai multora dintre elementele cari compuneau partidul liberal, partidul înaintat, condus de d-nii Chiţu, Giani şi Fleva, caută a deveni singur stăpîn pe putere. La sfîrşitul sesiunii părea a se crede îndestul de tare pentru a se dispensa de-a o împărtăşi, însă prelungirea indefinită a crizei îi învaţă că-şi făcuseră iluzii asupra propriei lor puteri sau că prea depreţuiseră puterile adversarilor. Nu ne pare neverisimil că aprehensiunea de-a vedea formîndu-se o coaliţie a diferitelor elemente ale opoziţiei care să cuprinză şi grupurile cari s-au dezlipit de coaliţia din 1876, să fie în mare parte cauza insuccesului demersurilor d-lui Brătianu precum şi cauza repugnanţei a o seamă de oameni politici de-a intra acum în minister. Oricum ar fi, o asemenea situaţie nu poate ţinea mult fără ca să sufere de ea prestigiul şi autoritatea guvernului; ne vine deci a zice că peste foarte puţin sau vom afla că d. Brătianu a izbutit în scopurile sale sau că a cerut principelui Carol ca să-i dea un succesor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI