Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Introducţie – Aristotel – Retorica – Emoţia – Argumentul -Logica – Metoda
Materia, obiectul logicii, este de domeniul gîndirii curate. Pentru această ştiinţă dar nu există un substrat sensibil; obiectul ei nu se poate expune a fi controlat cu sensurile. Aci stă deosebirea fundamentală dintre ştiinţa aceasta şi celelalte. În istorie este drept că obiectul nu este aci de faţă, dar el îşi are sprijinirea că a fost odată o realitate palpabilă şi astfel nu rămîne de controlat decît veracitatea martorilor ce-l atestează. Estetica se ocupă cu impresia frumosului, dar întru cît această impresie e produsă printr-un obiect sensibil, un obiect de artă. Obiectul logicii stă în gîndirea omenească. Astfel întru cît auditorul n-ar urmări cu atenţie expunerea ştiinţei sau această expunere nu i s-ar face limpede întru atît obiectul ei ar dispărea. De aci greutatea expunerii. O nenorocire a multor lucrări asupra materiei ce ne ocupă este lipsa de claritate, întrebuinţarea de cuvinte obscure, cu două şi adesea cu trei înţelesuri. Cînd dăm peste o carte rea, obscură, confuză, cînd ascultăm o prelegere rea asupra unei ştiinţe care cere în expunerea ei un model de limpezime, să ştim că vina nu e a ştiinţei, ci a expunătorului, nu obiectul strică, ci nepriceperea aceluia ce-l tratează. Rezultatul acestei confuzii şi obscurităţi este nespus de rău: este discreditul filozofiei aproape general; acest rezultat ne explică oarecum lipsa de propăşire ce se constată în istoria acestei ştiinţe. El se datoreşte uşurinţei cu care multe capete nechemate s-au crezut şi se cred cu atît mai savante cu cît sînt mai obscure. Cu cît ele s-au cufundat în forme încurcate şi în formule şi fraze învăţate pe de rost, cu atît s-au pretins mai filozofi şi în fond cu atît mai mult le-a scăpat obiectul ştiinţei, obiect care nu poate exista decît în claritate.
D. Maiorescu nu voieşte a începe prin definiţie; metoda genetică este preferabilă pentru expunerea acestei ştiinţe. Astfel începe prin istoria logicii.
Logica propriu-zisă a luat naştere de la Aristotel, care trăia în secolul al 4-lea înaintea erei noastre. Este adevărat că în scrierile lui Platon, cu deosebire în Prothagoras, se găsesc fragmente asupra logicii, dar ele sînt aşa de desprinse între ele, aşa de în treacăt atinse încît nu pot fi considerate ca tratări ştiinţifice. Aristotel este cel dîntîi care tratează logica metodiceşte şi cu temei. El era de fel din Stagyra; la curtea lui Filip al II-[lea] al Macedoniei el dedese lecţii de ştiinţele fizice; întorcîndu-se în ţara lui, înfiinţă şcoala de filozofie numită a „peripateticilor” şi doctrinele lui începură a se lăţi în toată Grecia. Tocmai atunci însă cînd numele şi doctrinele lui pătrundeau în toate unghiurile el fu silit să fugă de acolo; el muri la anul 322 înainte de Hristos. Cine sau ce l-a silit să fugă în momentul cînd tocmai triumfa? Ce l-a făcut să părăsească locul unde se lăţeau ideile şi filozofia lui?
Faptele şi lucrurile pe cari în şcoală ni le-nşiră istoria par a se împăca între ele; mai tîrziu însă, cînd le cercetăm, le vedem în contrazicere unele cu altele. Pe vremea aceea domnea în Grecia, în Atena mai cu deosebire, aşa-numita
„democraţie”, sistemă politică „liberală şi populară”. Pe vremea aceea însă Socrat, cel mai curat, cel mai inofensiv, cel mai etic filozof, a fost condamnat la moarte şi a trebuit să-şi bea paharul de otravă. Era republică liberală aceea! Lui Aristotel i s- ar fi putut întîmpla acelaşi sfîrşit dacă n-ar fi părăsit la vreme teritoriul minunatei republice. Ne-am depărta prea mult de obiectul nostru dacă am sta să expunem mai amănunţit cauzele exilului de bunăvoie al lui Aristotel şi ar trebui un studiu nu de şcoală, un studiu special pentru a înţelege faptul enorm al osîndii unui om la moarte pentru ideile lui.
Aristotel dar moare la anul 322. De la el rămîn cinci tractate complecte (Organon) asupra logicii. Şcolarii, urmaşii şi comentatorii au împrumutat acele cinci tractate şi le-au intitulat Logica lui Aristoteles. Cele cinci tractate sînt:
1. Categoriile – o singură carte a cărei autenticitate este controversată, dar a cărei teorie este desigur aristotelică;
2. Despre interpretare – tot o singură carte, ca şi precedenta, controversată ca autenticitate de formă, dar ca teorie desigur aristotelică;
3. Analiticele – opt cărţi, autentice, opul principal, împărţit în două părţi, pars prior, pars posterior; (de obicinuit opera aristotelică se citează în latineşte).
4. Topicele – opt cărţi şi
5. Despre falsitatea sofismelor.
Toate aceste lucrări răspundeau unei trebuinţe de educaţie locală şi, ca astfel de element, ele au fost păstrate pînă în suta XVI a erei noastre. Pe vremea lui Aristotel tiparul nu exista; viul grai păstra ştiinţa şi tradiţia, viul grai era agentul de comunicare al ideii. Astfel se înţelege cît de înaltă importanţă avea pe atunci arta vorbirii, aşa numita retorică. Retorica era, este, arta de a convinge auditoriul. Dar pentru a convinge sînt multe mijloace, unele pericoloase pentru adevăr. Sînt două feluri de mijloace în genere, mijloacele emoţionale şi cele raţionale. Ştiinţa nu are a face cu cele dîntîi. Două elemente are cuvîntarea omenească, cel estetic, în a cărui sferă intră căldura şi emoţia, partea sentimentală a oratorului, şi cel logic, în a cărui sferă nu intră decît înşirarea argumentelor.
Era dar de neapărată trebuinţă, atunci cînd retorica juca un aşa de important rol în societate, să apară Analiticele lui Aristotel, în cari să se facă deosebirea celor două elemente ale convingerii. Convingerea pe ce se poate stabili cu temei? Pe argumente, adică pe legătura ce trebuie să existe între cuvintele oratorului şi gîndirile auditorului. Argumentul logic este trăsura de unire care leagă astfel ideea relativ noua a oratorului cu ceea ce a gîndit auditorul, încît acesta să o primească neapărat dacă nu voieşte a se pune în contrazicere cu tot şirul ideilor sale proprii, anterioare, adică cu el însuşi. Astfel orice operaţie a gîndirii, chiar proprie, se stabileşte prin argumentare.
Sînt două feluri de adevăruri, cele intuitive sau concrete, adică acele ce se impun prin directă percepere, prin sensuri, prin conştiinţa actuală şi cari sînt mai presus de nevoia oricărei demonstrări abstracte, şi adevărurile argumentate sau abstracte, în privinţa cărora întru cît ies din sfera actualităţii palpabile întru atît se poate ivi controversa. Chipul firesc şi neapărat al înlănţuirii argumentelor, acesta e obiectul logicii.
Cu privire la ceea ce numim argument, adică înlănţuirea unei idei relativ nouă a noastră cu ideile pe cari le au mai dinainte alţii, nu se poate cineva opri a cugeta la chipul cu care, din veacul de mijloc şi pînă mai anii trecuţi, s-a făcut cultura generaţiilor tinere. Ca exemple de absurditatea metodei de a procede prin definiţie şi prin teză dată, profesorul citează un pasaj dintr-un curs de filozofie oficial francez, introducţia textului în gramatica română, predat pînă mai deunăzi în şcoalele noastre, care începe cu faimoasa frază: „Gramatica este arta de a vorbi şi a scrie corect”, şi introducţia unui curs de literatură, admis de Ministerul Instrucţiei ca manual şcolar. E de mirare cum cu astfel de metodă au fost capete cari au mai ieşit sănătoase din şcoală.
Potrivită minţii omeneşti, folositoare şi practică e desigur metoda genetică; aceasta este metoda după care d.
Maiorescu va urma prelegerile d-sale.
Se înţelege că dărilor de seamă pe scurt pe care le facem aci nu le putem da cîtuşi de puţin din farmecul ce profesorul ştie a da prelegerilor sale, cu talentul său de cuvîntare, prin o completă stăpînire a obiectului său şi prin o dezvoltare bogată şi ilustrată la fiece pas cu exemple interesante. Vom fi mulţumiţi dacă vom putea înşira fără lipsă de fond ori greşală de ordine, ca un fel de sumar exact şi clar, propoziţiile fundamentale ale fiecărei din aceste prelegeri.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI