Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Alaltăieri a apărut o broşură care, cu tot odiul ce cuprind multe pasaje, e inspirată dintr-o sferă familiarizată cu jocul caleidoscopic al partidelor din ţară. Broşura e intitulată cam inestetic Lascar Catargiu şi partidul conservator şi Ion Brătianu şi partidul liberal. Cu toată repetarea de trei ori a interesantei particule, broşura are un stil al ei propriu, încât se suportă citirea ei până ‘n capăt. Sub o aparentă imparţialitate şi conform cu regula „laudă pe adversarul pe care vrei să-l critici”, broşura face o revistă repede a guvernelor de la 1866 până astăzi. Ca specimen al manierei de-a vedea, reproducem aci începutul ei:
Toţi aceia care examină cele ce se petrec în Societatea noastră de vro câţiva ani văd că această societate este divizată în două partituri, unul conservator şi altul liberal. Acest din urmă, deşi foarte mare şi numeros, este însă fracţionat în mai multe grupuri, purtând diferite denominaţiuni.
Ceea ce mai văd încă este că ceea ce mai susţine pe dl. Brătianu la cârma ţării este numai şi numai accidentul că se află la putere şi dispune de ea într-un mod vizirial. Orice reazăm moral din partea societăţii l-a pierdut şi nu i-a mai rămas decât reazămul material ce-l dă forţa. Nimeni nu se mai poate îndoi că, dacă aceste Camere, în cari dl. Brătianu a izbutit acum doi am a introduce pe cei devotaţi personalmente d-sale şi a forma cu ei o maioritate servilă, un instrument docil, s-ar dizolva, nimeni, zic, nu se mai poate îndoi că, chiar de-ar uza dl. Brătianu de cele mai mari violinţe, tot nu ar putea reuşi a avea o maioritate care să-l susţie la viziriat.
Iată până aci lucruri ce toţi văd şi pe care nimeni nu le poate nega.
Un lucru asupra căruia se poate ridica o îndoinţă este de-a se şti dacă dl. Brătianu va putea să se mai mănţină încă la putere cu majorităţile ce posedă în ambele Camere. Asupra acestui punct cei ce-l înconjoară cred că, cu forţa materială va putea încă dura până la expirarea mandatului acestei legislative, iar alţii, văzându-l redus a se menţine la putere prin expediente şi având mai multă încredere în forţa morală, cred că se va vedea nevoit a abandona frânele guvernului în scurt timp.
Revista jurnalului „Românul” din 13 decemvrie, ce este ieşită din peana d-lui Rosetti, prezintă acest deznodământ.
La întrebarea dar ce-şi fac astăzi mulţi oameni: „Ce se va întâmpla după căderea d-lui Brătianu? Veni-va un minister conservator sau un minister liberal?” zicem că este destul a ne arunca vederile într-un trecut recent pentru a prevedea viitorul.
Istoria faptelor trecute şi consecinţele lor bine studiate sunt cartea în care poate vedea cineva viitorul. Cauze identice dau rezultate iarăşi identice.
Aceasta ne conduce a face paralelismul între d-l Lascar Catargiu, care a fost conducătorul partidului conservator, şi domnul Brătianu, şeful unuia din grupurile sau fracţiunile partidului liberal, numit roşu.
D. Lascar Catargiu a venit în anul 1870 la putere, sub cele mai favorabile auspicii pentru d-sa. Greşalele ce comisese domnul Brătianu de a căuta reazemul său în afară, unite cu greşalele unei administraţiuni interne incapabilă şi neonestă, îl precipitară de la putere. D-sa fu smuls de pe băncile ministeriale din chiar mijlocul unei maiorităţi ce avea în ambele Camere, mult mai numeroasă decât este aceea ce o are astăzi.
Acea maioritate, compusă din oameni aduşi de d-sa prin faimoasa şi proverbiala sa influenţă morală, văzu într-o bună dimineaţă, cu stupefacţiunea proprie ignorantului, pe stăpânul său ridicat de un vârtej, fără măcar a putea şti din care parte venea vârtejul. Nimeni din oamenii d-lui Brătianu nu ştiau de ce s-a restras. Nici bănuiau, sărmanii, că puternicul Bismarck, voind a face curte împăratului Napoleon pentru a-i face o mică plăcere sau a-i da un mic semn de amiciţie, a ordonat depărtarea ministrului Brătianu tocmai pentru că-i era devotat şi prin acest devotament displăcuse guvernului imperial francez. D. Brătianu căzând de la putere, efectele administraţiunii sale incapabile şi neoneste puteau să apese rău asupra sa; se sili dar a-şi da nişte succesori care să-l poată menaja; fu nevoit însă a-i căuta afară din partizanii săi, căci cei ce compuneau pe atunci grupul său erau unii ignoranţi, alţii prea tineri (ciutaci), în fine, oameni de a treia şi a patra mână. Vro doi sau trei ce se contau de întâia mână erau nişte oameni foarte onorabili, purtând nume istorice, dar nişte automaţi.
Astfel dar marea maioritate din Camere văzu pe băncile ministeriale pe d-alde d-nii beizadea Dimitrie Ghica, M. Cogălniceanu şi alţii, ieşiţi din opoziţiune, şi auziră cu stupefacţiune declaraţiile de dragoste ce adresau d-lui Brătianu; iar pe d. Brătianu [î]l văzură pe băncile deputaţilor îndemnând pe devotata sa maioritate la supunere către noii stăpâni.
În zadar se sili d. Brătianu a mănţine maioritatea sub ordinele noilor miniştri. Toţi câţi au văzut acel tablou şi aduc aminte cu dezgust de cele ce s-au petrecut. Cum reprezintaţiunea naţională era un obiect de dispreţ din cauza acelei maiorităţi, cum miniştri d-alde d. Cogălniceanu şi d-alde V. Boerescu căutau să se dea unul pe altul din minister afară, prin diferite intrigi care de care mai meschine, prin adulaţiuni care de care mai base la Palat şi prin fapte aşa de mişeleşti încât de am cita unul singur ar fi suficient pentru a pune pe acei miniştri în rândul lacheilor ce-şi dispută pe ascuns unul de altul favorile stăpânului. Un ministru, pentru a linguşi palatul, pregăteşte un proiect de lege de dotaţiune pentru Doamna, [î]l ţine însă secret de colegul său. Acesta află lucrul şi într-o zi, fiind pe băncile ministeriale, [î]l zăreşte în buzunarul vestmântului lui, [î]l trage din buzunar pe nesimţite şi-l aruncă în Cameră pe jos; se găseşte de un deputat şi se divulgă, de aci o ceartă între d. Cogălniceanu şi d. Boerescu, adevărat ceartă de lachei.
Partidul d-lui Brătianu fu atunci aşa de discreditat în ţară, dezordinea ajunsese la un astfel de grad încât miniştrii ajunseseră a fi efemeri. Se dizolvă Camera de către d. Manolache Costache şi alegătorii, neavând înaintea lor două partiduri spre a opta, ci mai multe fracţiuni sau grupuri ostile unul altuia, compuse de oameni ce nu erau grupaţi în jurul unor principie, noile Camere ce înlocuiră Camerile d-lui Brătianu nu putură susţine nici un minister. Anarhia, dezordinea în finanţe şi administraţie ajunseră într-un aşa grad că însuşi Domnitorul fu cuprins de o astfel de descurajare de-a vedea ţara pusă pe-o cale de propăşire încât cugetă a abdica. Toate pasiunile, până şi cele mai meschine, se dezlănţuiră cu cea mai mare nepăsare de pericolul în care puneau ţara. Toate intrigile se formară şi până şi aspiraţiunile la domnie reapărură. „între ţară şi Domnitor este un abis!” striga de la tribuna Camerii un adept şi nepot al d-lui Ioan Ghica, care astăzi s-a adăpostit la Banca Naţională, după ce d. Brătianu l-a trecut prin două – trei ministere, ca consilier credincios al tronului şi ca cel mai devotat dinastic.
Ministerul Epureanu căzând, diferitele grupuri ale partidului, liberali roşii, fracţionişti, liberali moderaţi şi altele, d-abia se putură pune în acord pentru a indica pe d. Ioan Ghica ca reprezentant al lor spre a compune cabinetul: nu fură însă în stare, din cauza disidenţilor, nici a-i da colegi, nici a-l susţine. Şi, pentru a aduce anarhia şi dezordinea la culme şi a precipita deznodământul dramei prin abdicarea la care se arăta predispus suveranul, se urzi acel act infam şi mişelesc: insulta brutală făcută reprezentantului Germaniei.
Acestea fură rezultatele guvernului d-lui Ioan Ghica, fiul adoptiv al roşiilor.
În această tristă stare a lucrurilor toţi oamenii de bine, toţi românii ce n-au făcut din politică un mijloc de existenţă sau de îmbogăţire în detrimentul ţării, văzând pericolul, se grupară cu toţii împrejurul Constituţiunii şi a tronului şi căutară pe omul onest şi energic ce ar putea salva situaţiunea, şi în unanimitate indicară pe d. Lascar Catargiu. Iată cum greşelile d-lui Brătianu aduseră pe d. Catargiu la putere, sub cele mai bune auspicii pentru d-lui, pentru că fu aclamat, ridicat la putere şi susţinut de toţi aceia ce nu speculează asupra intereselor ţării.
Până aci începutul broşurii.
Se ‘nţelege că cu aceeaşi manieră riguroasă cu care se critică primul viziriat al d-lui Brătianu se critică apoi guvernul d-lui Lascar Catargiu şi viziriatul al doilea al d-lui Brătianu. Toate acestea pentru a ajunge la concluzia că d. Brătianu a nimicit partidul roşu precum d. Catargiu a nimicit pe cel conservator şi că amândouă partidele ca atari sunt de azi înainte imposibile. Ascuţişul este îndreptat mai cu seamă în contra dreptei conservatoare.
Conservatorii – zice autorul – sunt un mic număr de boieri mari cari formau clasa privilegiată în ţară. Aceste familii de boieri mari sunt toate strâns legate între ele prin legături de rudenie sau cuscrenie. Ei se consideră ca tovarăşi de-o nenorocire comună, pierderea privilegiilor lor, şi nenorocirea comună aduce totdeuna o strînsă, legătură între cei ce-o suferă… Partidul conservator, [în] starea [în] care se află, ar fi spulberat din primele zile ale reapariţiunii sale pe arena luptei. Nu noi îl vom descuraja de a se sili să se reformeze şi să se organizeze. O ţară constituţională are trebuinţă de două partide ca să, poată alterna, ca să poată face asolmentul politic. În prezent însă, România pare condamnată a suferi această lipsă. Desigur că, într-un viitor puţin depărtat, un partid conservator în adevăratul înţeles al cuvântului o să se nască dar va naşte din sânul burgheziei”.
Cu tot tonul adesea nedrept al broşurei, cu toate epitetele nemeritate cari se adresează unora din cei mai însemnaţi membri ai partidului conservator, renunţăm la întrebarea: „Cine să fie acel geniu, acel personaj fenomenal care crede a putea critica pe toţi de-a rândul?” Nici vom zice fecit cui prodest, au făcut-o acel căruia-i foloseşte, căci conservatorii lăudaţi în acea broşură sunt, după cât ştim, străini inspirării ei. Ne-am impus demult rezerva de-a tăcea cu totul asupra criticelor ce ne vin din vreo parte a opoziţiei şi a releva numai atacurile ce ne vin de la guvernamentali. Ne mărginim aşadar a releva tendenţa broşurii şi raţiunea ei de-a fi: principiul unei reîmprospătări a partidului conservator prin elemente burgeze.
Ei bine, acele elemente n-au decât să vie. Departe de-a fi un partid esclusiv, compus din boieri mari, nu ne aducem aminte ca un cetăţean onest, oricare ar fi acela, fie industriaş, fie literat, fie artist, să fi fost împiedecat de-a intra în rândurile conservatorilor, nici ne aducem aminte ca să i se fi contestat meritele sale, de orice natură ar fi ele.
Întreaga ipoteză a existenţei unui partid de boieri e eronată şi ne pare rău că, după atâtea dovezi în contrariu pe cari „Timpul” le-a adus în atâtea rânduri, o asemenea ipoteză imposibilă istoriceşte tot mai cutează a se ivi. A li se face oamenilor o vină din naşterea lor nu e nici modern, nici generos. Nouă, o repetăm pentru nu ştim a câta oară, ne sunt indiferente numele proprii cari ar fi purtătoare tradiţiilor politice ale acestei ţări. Dar or fi învăţaţi, dar or fi burgeji, dar or fi coborâtori din familii istorice, e indiferent. Ceea ce se cere numai e ca o asemenea tradiţie să existe, să nu ce creeze un abiz din ce în ce mai mare între fiinţa istorică, a neamului nostru şi între oamenii ce guvernează.
Dar se vor naşte din sânul burgeziei elemente cari să, ia în mod firesc moştenirea ideilor conservatoare? Cu atât mai bine. Nimeni nu se va opune, precum nimeni nu s-a opus la o asemenea suplantare.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI