Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Am văzut din articolul precedent 1 cum noul proiect de organizare al d-lui ministru de culte şi instrucţiune publică urmăreşte ca direcţiune de cultură pentru viitoarea societate română două scopuri: 1) slăbirea şi în parte răsturnarea învăţământului clasic (latin şi grec) din şcoalele secundare şi 2) emanciparea femeilor în universitate.
În faţa acestei îndoite tendinţe a organizării propuse de d. Conta ne-am oprit la întrebarea: Este locul şi este timpul venit pentru statul nostru de-a lua în considerare prin organele sale de legislaţiune un asemenea proiect de lege?
La această întrebare răspundem: Nu, Camera şi Senatul României nu pot fi chemate a se ocupa astăzi de dezlegarea acestor probleme.
Admitem că problemele sunt de cel mai mare interes. Susţinem însă că acest interes nu poate să fie la noi decât teoretic şi că va trebui să treacă cel puţin o jumătate de secol înainte de-a fi vorba de legiferare practică în această direcţiune.
Să începem întâi cu instrucţiunea clasică.
Şcoalele noastre secundare, îndeosebi învăţământul numit gimnazial-liceal, sunt întocmite în esenţă după modele luate din Franţa şi din Germania. Esenţa acestui învăţământ este la noi, ca şi în Franţa şi Germania, clasicitatea şi cultura literară şi istorică pe temeiul clasicităţii, adecă humanitatis studia în înţelesul celor vechi. Pe acest temei, susţinut în Germania şi în Franţa prin tradiţiunea unei culturi de multe secole, ne-am organizat şi noi şcoalele mai înalte şi ne-am pus astfel în comunitate de cultură cu Europa apuseană.
Această comunitate de cultură cu Europa civilizată este pentru români de-o necesitate aşa de absolută încât încercarea de-a o slăbi ar însemna astăzi paralizarea oricărui progres al şcoalelor noastre şi, în genere, al statului român. Toţi bărbaţii noştri publici sunt crescuţi în ideile şi mulţi chiar în şcoalele Europei apusene, toate cărţile noastre de şcoală sunt traduse sau imitate după modeluri franceze şi germane, întreaga noastră legislaţiune este inspirată de legislaţiunea franceză şi (în mică parte) germană. Mulţi din tinerii noştri [î ]şi fac studiile liceale în ţară, iar cele universitare în străinătate, se întorc cu studiile completate la acele universităţi străine şi-şi revarsă cunoştinţele lor asupra şcoalelor române. Sistema de studii fiind egală în trăsurile fundamentale, această străbatere a firelor de cultură de la noi la Europa apuseană şi de la Europa apuseană la noi a fost cu putinţă şi a contribuit puternic a face din noi ceea ce suntem astăzi: un popor de ginte latină cu conştiinţa misiunii sale de a fi un purtător de cultură la pragul Orientului şi cu dorinţa vie de-a-i asimila tot mai mult rezultatele experienţelor
Europei apusene fără a trece prin crudele încercări prin cari s-a văzut ea adeseori pedepsită pentru orice pricipitare şi tendenţă exagerată.
Întrebarea se rezumă dar aci: în ce raport ne-ar pune reforma d-lui Conta cu şcoalele din Franţa şi din Germania? Răspunsul este că reforma d-lui Conta ne-ar scoate afară din comunitatea de studii cu aceste ţări şi prin urmare conchidem că: proiectul acestei reforme este indiscutabil în Camerele române.
De agitat se-nţelege că s-au agitat aceste probleme şi în Franţa şi în Germania prin discuţiuni teoretice sau, după expresiunea cam ironică a principelui Bismarck, „în mod academic”. N-avem decît a arunca ochii în filozofia lui Auguste Comte pentru a vedea izvorul ideilor d-lui Conta. Dar nici o legislaţiune practică nu le-a pus în lucrare.
În Germania limbele latină şi greacă sînt şi rămîn fundamentul învăţămîntului gimnazial; chiar în şcoalele lor reale se învaţă latineşte; dar, fiindcă în aceste şcoale reale se învaţă mai puţin latineşte şi nu se învaţă greceşte, tendinţa cercurilor universitare din Berlin de ex. este astăzi de-a nu admite şcolarii absolvenţi ai gimnazielor reale la frecventarea tuturor cursurilor universitare ca fiind prea puţin înaintaţi în cultura generală.
În Austria aceeaşi sistemă, cu deosebire că şcoalele reale nu au limba latină, dar nici nu se obicinuieşte a se da absolvenţilor din aceste şcoale altă direcţiune de studii decît pentru comerţ sau şcoala politecnică.
În Franţa cestiunea este mai mult în mişcare. În lacuna simţitoare lăsată prin lipsa totală de şcoale reale ministrul Duruy a introdus ceea ce numea el l’ enseignement special, care este din ce în ce mai frecuentat, deşi nu poate îndeplini golul şcoalelor reale. Cît pentru gimnaziele şi liceele propriu-zise, astăzi ca în vechime, limba latină şi limba greacă, în genere humanitatis studia, sînt temelie învăţămîntului. Asupra a mai mult sau mai puţin au fost variaţiuni: s-au scos compoziţiunile în versuri latine, s-au menţinut compoziţiunile în proză latină, s-au împuţinat orele de latineşte şi greceşte, s-a hotărît începerea studiului latin şi a celui grecesc cu doi ani mai tîrziu decît era pînă acum; dar nu s-a surpat temelia clasicităţii prin alungarea limbei greceşti cu totul şi prin reducerea limbei latine la 4 ani de liceu şi scoaterea ei din cei 4 ani de gimnaziu, cum propune d. Conta.
Iacă o tabelă a numărului de ore de studiu, adunate pentru o săptămînă în toate clasele unui liceu, după ultimul program elaborat de noul Consiliu Superior de Instrucţiune Publică din Paris (instituit prin legea de la 27 fevruarie 1880), în comparare cu acelaşi număr de ore într-un liceu german şi în liceul român din Braşov:
LICEUL FRANCEZ LICEUL GERMAN
limba franceză 51 ore limba germană 20 ore
„ latină 39 „ „ latină 86 „
„ greacă 20 „ „ greacă 42 „ istoria şi geogr. 36 „ istoria şi geogr. 25 „ ştiinţe exacte 38 „ ştiinţe exacte 38 „ germ. sau engl. 33 „ franc. Sau engl. 17
LICEUL ROMÂN DIN BRAŞOV
limba română 20 ore
„ latină 46 ore
„ greacă 24 ore
istoria şi geogr. 28 ore
ştiinţe exacte 62 ore
ger. şi magh. 35 ore
Se vede marea deosebire ce, după ultimul program francez, există între liceele germane şi cele franceze. Germanii concentrează cea mai mare parte a învăţămîntului asupra clasicităţii, mai ales asupra latinităţii. Dar, alăturea cu liceele clasice şi deosebit de ele, ei au învăţămîntul real şi de meserii pe o scară întinsă, şi astfel este tinerimei dat prilejul de a se dezvolta fie în ramura clasică, fie în ramura practică, dar în fiecare cu temei.
Francezii, neavînd şcoale reale, s-au văzut siliţi la un compromis între clasicism şi realism. Erau multe plîngeri că bacalaureaţii francezi au prea puţină ştiinţă reală şi prea multă ştiinţă curat clasică. Înainte de a introduce ca o nouă creaţiune şcoalele reale, cari să corespundă pe deplin cerinţelor exacte şi să permită totodată alăturea cu ele funcţionarea liceelor esenţial clasice, francezii au încercat în anul trecut menţinerea acestor două direcţiuni în unul şi acelaşi liceu şi au sporit orele limbelor moderne şi geografiei, împuţinând orele limbei latine şi mai ales greceşti.
Au sporit, au împuţinat, dar nicăieri nu au desfiinţat cu desăvârşire. Ca oameni cu minte, vor să aştepte mai întâi experienţa nouăi combinaţiuni şi apoi, cel puţin după 10 sau 20 de ani, să decidă dacă să rămână această împreunare sau să se introducă şcoli deosebite pentru clasicism şi pentru realism, ca în Germania. Dar a prevedea, ca în proiectul d-lui Conta, şcoli reale deosebite (deşi fără nici o organizare mai detaiată ) şi gimnazii şi liceea deosebite şi a scoate totuşi şi din aceste gimnazii şi licee partea principală a învăţământului clasic (ca şi când s-ar fi plâns cineva la noi că şcolarii noştri au prea multă ştiinţă clasică!) – această stranie concepţiune nu există până acum în nici o singură organizare de şcoală în Germania, Austria sau Franţa.
Noi dar, cu proiectul de lege al d-lui Conta, am coborî nivelul de cultură al bacalaureaţilor noştri şi i-am face incapabili de-a urma un curs universitar în Franţa şi în Germania, unde se presupune la toţi studenţii cunoaşterea limbei greceşti şi o mult mai întinsă cunoaştere a latinităţii.
Până când aceste idei de reformă ale d-lui Conta nu vor fi deja puse în lucrare şi experimentate în şcoalele secundare din Franţa sau din Germania, ele nici nu pot să fie luate în considerare de o Adunare legiuitoare română. Capitalul nostru intelectual este încă cu mult prea mic pentru a-l risca noi în asemenea întreprinderi, despre rezultatul cărora nu avem de nicăieri date culese din experienţă.
Trecem acum la observările de făcut în contra celeilalte inovaţiuni din proiectul d-lui Conta, adecă a emancipării femeilor la universitate. După noul proiect femeile sunt admise la toate gradele academice; o Şcoală superioară şi o Facultate de Medicină să fie exclusiv destinat pentru ele; este dar vorba să avem doctoare sau doctoriţe în litere, în ştiinţe şi în medicină, prin urmare şi medice femei. Până aici proiectul de lege tinde direct la ajungerea acestui scop. Indirect însă, şi ca o urmare neapărată din aceleaşi premise, va rezulta: crearea de doctoriţe în drept şi în ştiinţele politice, căci examenele se propun a fi deschise femeilor şi în aceste specialităţi. Dar, odată ce doctoriţei medice i-ai dat dreptul de a fi medică practică, poţi refuza doctoriţei în legi dreptul de a fi advocată practică? Presupui că femeia va avea curajul de-a conduce o operaţiune de chirurgie şi nu presupui că va fi destul de bună vorbitoare pentru a pleda un proces?
Şi, odată femeile numite doctoriţe în legi, în medicină, în litere, în ştiinţe, exercitând în practică aceste profesiuni liberale, le vei putea depărta de la votul politic?
Dar să trecem cu vederea această din urmă consecinţă şi să ne mărginim la consecinţele prevăzute în proiectul d-lui Conta: care va fi rezultatul lor social?
Aceste studente vor contribui oare la consolidarea vieţei de familie? Sau vor întinde boala funcţionarismului şi la femei? Şi, dacă lovim clasicismul şi voim direcţiune practică la băieţi, să nu o voim mai ales şi la fete?
Nu cumva am găsit prea multă activitate practică la fetele române, încât să fie trebuinţă de-a le abate spre o cultură teoretică la universitate? Sunt d.e. în Bucureşti prea multe croitorese, prea multe menajere, prea multe „bonne „ de copii românce?
Toată lumea ştie că e tocmai dimpotrivă. Evreice, unguroaice, germane şi franceze susţin mai toată activitatea în aceste părţi ale vieţei casnice şi noi, în loc să încurajăm fetele române în această direcţiune şi să facem să-şi agonisească ele sumele foarte mari ce le dăm până acum pentru aceste trebuinţe în mânele străinilor, voim să le facem zbor la universitate pentru a le înzestra cu diplome de doctor.
Este agitată în Europa cultă şi cestiunea emancipării femeilor la universitate. Dar nici în Germania, nici în Austria, nici în Franţa nu a încercat încă nimeni să o rezolve ; creaţiunile propuse de d. Conta nu au semenele lor în Europa. În Franţa femeile nu sunt admise la examenele de facultăţi; în Austria asemenea nu. La Universitatea din Berlin, după o încercare de câteva săptămâni la cursul profesorului Werder, s-a oprit direct chiar intrarea femeilor pentru a asista numai la prelecţiunile universitare.
Universitatea din Zürich a încercat tolerarea de studente la cursurile facultăţilor. Cei ce se ocupă de aceste cestiuni cunosc polemica violentă ce s-a născut între acea universitate şi profesorul Bischoff şi rezistenţa celorlalte universităţi germane în contra încercării de la Zürich.
Aşa stă cestiunea astăzi în Europa. Experienţa nu este încă făcută, mai nici nu este încă încercată. Toate silinţele sunt încă puse întru îndreptarea învăţământului secundar la femei; nu este timpul venit acolo pentru deschiderea de facultăţi femeieşti.
Numai noi, acum în anul 1881, să avem timpul liber pentru a legifera în această materie! Toate celelalte le avem: şcoalele de meserii pentru fete sunt excelente, viaţa familiară este din ce în ce mai solidă, numărul populaţiunii este în spor; universitatea femeiască ne mai lipseşte!
Dar ce să ne ocupăm de asemenea construcţiuni cam juvenile ! Societatea română, în totalitatea ei are prea multă prudenţă pentru a se risca în aventuri legislative de felul celor propuse, şi impresiunea ce proiectul de lege al d- lui Conta a produs-o pintre deputaţi şi pintre profesori a învederat încă o dată ce distanţă mare deosebeşte o concepţiune curat teoretică de o bună lege practică.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII