Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Foile române din Ardeal s-au simţit asemenea impresionate de studiul din „Deutsche Revue”, mai cu seamă însă s-au găsit atinse de enunţarea că „românii din Austro-Ungaria prosperează „.
Şi noi credem că cuvântul „prosperare „ nu se poate lua aci în înţeles absolut şi că, precum starea nici unei părţi a poporului roman (şi vorbim aci de adevăratul popor, nu de plebe) nu e de natură a inspira cuiva invidie, tot astfel nici starea românilor de peste Carpaţi nu e astfel cum ar putea să fie în urma unei dezvoltări neîmpiedicate a unui popor cu atâtea calităţi.
Noi, din parte-ne, am cam evitat de a vorbi de românii de peste Carpaţi, din două cauze. Statul nostru nu e îndestul de puternic pentru ca oamenii politici să poată vorbi de starea românilor de peste Carpaţi făr’ a da motive de bănuială, neîntemeiată, nu mai e nici vorbă, dar bănuială. De-aci rezultă însă un al doilea pericol al unei asemenea discuţii: în loc de-a face bine consângenilor noştri le-am face rău am înăspri şi mai mult tratamentul nedrept căruia sunt supuşi.
Dar dacă pe de-o parte ne-am impus această rezervă pe care oricine lesne o va înţelege şi dacă ne-am feri de-a imita pe „românul” şi de-a exploata până şi nenorocirile naţionale în goana după popularitate ; pe de altă parte, oricâtă dreptate am face plângerilor confraţilor de peste munţi, i-am ruga a face, în interesul dreptei lor cauze, o deosebire esenţială între izvoarele cărora se datoresc suferinţele lor naţionale.
Sunt a se atribui suferinţele acestea politicei tradiţionale a Casei de Austria sau se datoresc unui episod incidental, unei piedici intervenite în dezvoltarea acelei politici tradiţionale?
Noi înclinăm a admite teza din urmă. Nu credem că dinastia – şi dinastia e Austria – doreşte a face deosebire între un popor şi celalt şi că n-ar voi deplina lor egalitate politică şi naţională, pe cât aceasta s-ar putea pune în acord cu unitatea monarhiei, cu cerinţele ei de putere înlăuntru şi în afară. Noi vedem din contra că dinastia a încurajat după vremuri legitimele aspiraţiuni de progres ale naţionalităţilor şi, dacă luăm îndeosebi pe români şi ne aducem aminte de starea înapoiată în care ei au încăput sub dinastia habsburgică, de progresele repezi făcute sub absolutism şi de starea esenţial alta în care se află astăzi, cată în adevăr să insistăm asupra deosebirii ce-am voit a o stabili mai sus, că nu principiul de stat al politicei tradiţionale se opune pe atâta dezvoltării lor pe cât se opun alţi factori, de-o natură cu totul deosebită. În adevăr nu dinastia e totul într-o împărăţie de aproape patruzeci de milioane de locuitori; dinastia ori capul ei nu sunt, ca Dumnezeu, atotputernici. Împărăţia e compusă din provincii în cari istoriceşte, de sute de ani, se află superpuse pături de popoare deosebite, ale căror relaţii din trecut n-au putut rămânea cu totul fără efect asupra stării actuale. Astfel găsim în Galiţia două elemente, poloni şi ruteni. Cei dendâi au fost istoriceşte stăpânitori, cei din urmă stăpâniţi. Găsim în Ungaria un element istoriceşte superpus, maghiarii, popor energic, dar de-o aptitudine politică contestabilă ; găsim în Boemia cehi şi germani, c-un cuvânt pretutindenea sunt elemente deosebite, cari ‘şi dispută dominaţiunea.
Casa de Austria nu i-a creat pe unguri; i-a găsit existând alături cu românii; ea n-a creat aspiraţiile, natura, abuzurile rasei dominante, ba pe aceste din urmă a căutat a le îngrădi chiar, după putinţă.
Aci însă ne apropiem de adevărata cauză a relelor ce bântuie dincolo. Această cauză e corupţia şi lipsa de aptitudini politice şi economice a elementelor dominante din Ungaria, mai cu seamă însă a demagogiei ungureşti.
La popoare pe jumătate culte cum sunt ungurii, cum suntem şi noi, interesele publice joacă rolul de pretexte pentru realizarea unor afaceri nu numai private, dar adeseori reprobate de legi. Precum la noi se exploatează fără omenie ţara sub pretextul libertăţilor publice, tot astfel demagogia maghiară, orice nume şi-ar fi dând, sub pretextul de-a înăbuşi pretinsele agitaţiuni ale naţionalităţilor, au monopolizat puterea publică şi stinge lumea prin arbitrariu şi malonestitate.
Mai lunile trecute ziarele aduseseră o descriere a stării de lucruri din ţinutul Caraşului şi acela al Severinului. Întreagă administraţia, averile orfanilor şi ale şcolilor, fondurile caselor de economii se împrumutau la patrioţi insolvabili, pentru a le cumpăra votul. Oameni cari sustrăgeau bani publici erau aleşi în funcţiuni, iar guvernul central răspundea la toate denunţările ce i se făceau că se calomniază nişte patrioţi cinstiţi din cauze politice; cam ceea ce ni s-a răspuns nouă când am relevat scabroasele afaceri. Mai mult. Prin in[i]chităţi făţişe se provocau până şi rebeliuni în sate, pentru a-şi crea un pretext mai mult de despoiare. Din întâmplare s-a numit şi un om cinstit prefect în acele ţinuturi şi atunci au încetat pretextarea marilor principii patriotice, pretextarea combaterii agitaţiunilor naţionale, şi s-a descoperit că fondul lucrului era hoţie goală.
Iată dar unde e izvorul răului, în incultura, în lipsa de aptitudini economice şi politice a elementelor dominante, cărora le-a dat vânt o împrejurare independentă de voinţa dinastiei: mişcarea maghiară din timpul războiului austro-german.
Noi susţinem că starea morală a Ungariei e aproape identică cu a noastră. Şi acolo există ca şi la noi un fel de populaţie flotantă, de origine în toate cazurile dubioasă, un fel de neomaghiari precum noi avem aici patrioţi neoromâni, oameni cari şi-au făcut o meserie din exploatarea principielor politice, au monopolizat pentru ei patriotismul şi naţionalismul, cu atât mai mult cu cât n-au nici patrie, nici naţionalitate certă. Ceea ce la noi se cheamă Giani, Mihălescu, Pişca, C.A. Rosetti dincolo de munţi se cheamă Pausz, Szende (Frummer ) ş.a.m.d.
E evident pentru oricine că nu principiile de stat sunt, în asemenea împrejurări, de vină la starea rea a românilor. Acestea se pretextează numai pentru ca o şleahtă incapabilă de muncă şi de cultură să aibă cu ce trăi de pe spatele altora. Acesta e sâmburul cestiunii şi, dacă n-ar fi acesta, teoriele de stat ar fi departe de-a se manifesta cu asprimea, cu spiritul de injustiţie cu care se manifestă. Şi oare la noi nu e tot astfel?
Puţin ne ajută bunul moral al neatârnării naţionale când pseudoromânii noştri opun piedici tot atât de esenţiale dezvoltării poporului nostru ca şi maghiarii dincolo. Încai dincolo a rămas din timpii trecuţi câteva temeiuri de dezvoltare sănătoasă: clerul, şcoala populară, ba chiar urme de-o adevărată autonomie comunală. La noi biserica e ca şi când n-ar fi; şcoala rurală creşte şi ea postulanţi şi patrioţi de meserie, iar autonomia comunală e reprezentată prin cenuşerii cari au deprins virtuţile patriotice pe la subprefecturi.Între aceste mii de oameni cari n-au nimic, n-au învăţat nimic, nu muncesc nimic şi cari cu toate acestea vor să trăiască bine şi de-a gata s-au stabilit o adevărată conspiraţie pentru a zădărnici orice progres real al poporului.
O asemenea conspiraţie tăcută, dar puternică şi solidară, există tot aşa de bine dincoace ca şi dincolo de Carpaţi. Din acelaşi lemn sunt ciopliţi patrioţii liberali din Buda şi cei din Bucureşti.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII