[„ACUZAŢIUNEA RIDICATĂ…”] – de Mihai Eminescu [26 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Acuzaţiunea ridicată în contra cabinetului Catargiu avea de scop a înlătura sau a neutraliza influenţa partidului tocmai în momentele critice ale războiului ruso-turc. Ea a avut însă şi un rezultat: dezgustul multora pentru viaţa publică, abţinerea lor de la politica militantă.

E prea adevărat că în partidul conservator n-a fost niciodată acea disciplină slugarnică care se observă la roşii. Oameni în cea mai mare parte independenţi prin avere sau prin poziţie socială, conservatorii au fost uniţi mult mai mult prin principii comune decît prin interese ca acelea care fac pe roşii a goli bugetul şi a exploata resursele statului.

O dovadă despre aceasta este faptul cunoscut de toţi că nici unul dintre miniştrii partidului conservator n-a făcut avere, că toţi au ieşit din cabinet desigur mai săraci de cum intraseră. Scandalul înavuţirii din ban public, din întreprinderi publice, din pensii reversibile, din păsuieli pe moşiile statului, din creaţiuni bugetare ad-hoc nu s-au întâmplat, nu s-au putut întâmpla sub conservatori. Chiar dacă s-ar fi ivit unele înclinări de înavuţire pe calea aceasta, şeful cabinetului le simţea cu instinctele sale de onestitate şi de demnitate: cel care ar fi avut asemenea înclinări căta să aleagă între portofoliu sau între jeţul de deputat şi afacerea privată pe care-o urmărea.

Din cele ce preced e evident că legăturile dintre conservatori nu puteau fi acelea ale unei companii de esploataţie, ale unei societăţi pe acţii, precum e la roşii. Comunitatea de idei abstracte, când ele nu au o origine religioasă, nu va fi însă nicicând atât de coerentă ca cea de interese.

Roşii, capi şi caracudă, au interes de-a veni la putere sau cel puţin [î]l aveau până mai alaltăieri. La conservatori elementul silei, al constrângerii prin nevoi şi sărăcie, a lipsit.

Ei erau, dacă nu oameni avuţi, cel puţin cu stări modeste sau cu deplină capacitate de-a munci.

Ce era Serurie, ce d. C.A. Rosetti, ce toţi creştinii aceştia fără buget? Nimic. Pleavă şi umbră, oameni fără avere, fără însemnătate, adesea fără căpătâi. Când şi – aduce cineva aminte de mutrele pe cari le vedea odinioară populând iarna cafenelele de răul intemperiilor, rău îmbrăcaţi, rău hrăniţi, şi astăzi vede acele fiziognomii binişor rotunzate prin ferestrele zidirilor marilor ramuri de administraţie ale statului, pe la drumuri de fier, pe la regie, pretutindenea, acela va înţelege de ce pentru roşii politica nu este o afacere publică, ci privatisimă, urgentă, o cestiune de viaţă şi de moarte. Degetul şi l-ar fi lăsat un roşu să i se muşte, mâna să i se taie, numai în pita lui Vodă să încapă. Politica era deci pentru ei ceea ce n-a putut fi pentru conservatori, o cestiune de stomac.

Pe de altă parte e lesne de lămurit de ce lupta conservatorilor în contra partidului roşu este ingrată.

A lupta cu idei contrarie e uşor dacă eşti cu adevărul; a lupta însă cu corupţia, cu apucăturile, e mult mai greu.

Precum nu poţi răspunde cu acte diplomatice la bătăi de tun şi de puşcă, astfel nu există argumente în contra apetiturilor. Ce argumente din filozofia morală îl poate opri pe Carada, Costinescu, Stolojan de-a face averi cu răscumpărarea, ce teorii se pot opune lefurilor ad-hoc ce şi le-au creat roşii în serviciile publice? Dicţionarul nu cuprinde cuvinte magice a căror rostire să poată determina acţiunea oamenilor spre bine.

Acele cuvinte erau magice numai întemeiate pe frica lui Dumnezeu, pe iubirea de ţară şi popor, pe sentimente mai adânci, mai mari, mai nobile, decât apetiturile de avere şi de bun trai fără de muncă.

La aceste apetituri însă apelează roşii. Politiciani înainte de toate practici, neurmărind nici un ideal politic sau naţional, ei se servesc numai de expediente momentane pentru mănţinerea la putere, chiar renunţând la demnitate, chiar compromiţând interesele statului. Ei trezesc şi în alţii instinctele lor proprii, exploatează slăbiciunile, nevoile momentane, mâna de pământ din care omul este zidit. Mecanismul statului, favorile de care el dispune, persecuţiunile şi presiunile ce le poate exercita sunt prea puternice faţă cu o societate discompusă ca a noastră, unde voinţa politicianilor nu se sfarmă nici de stânca unei aristocraţii istorice, nici de organizări puternice ale ramurilor de muncă industrială; unde statul este un institut de întreţinere pentru oameni cari n-au nici o ocupaţie, ba adesea nici capacitatea unei ocupaţii serioase.

Faţă cu aceste varii nevoi sociale, lupta ideilor conservatoare este desigur mai ingrată decât la naţiile istoric închegate, cu tradiţii, cu datine, cu un puternic şi pururea întineritor geniu naţional. De veninul inoculat al unor culturi străine, a căror forme goale le-am adoptat fără a le fi pătruns spiritul, s-a discompus organizaţia veche, biserică, familie, corporaţii ş.a. şi în locul lor n-a venit nimic acătării.

În asemenea stare de lucruri, unde pentru reconstruirea edificiului dărâmat încap o mulţime de păreri diverse, e cu putinţă ca diversitatea să fie mai mare într-un partid ţinut la un loc prin comunitate de principii decât în unul bazat pe interesul comunal venirii la putere.

Această diversitate de păreri, îndreptăţite desigur, dar numai unele potrivite cu situaţia şi cu interesele naţionale ale ţării, au fost nu numai sorgintea fantaziilor despre constituirea unui nou partid, ci totodată, obiectul oarecăror manopere diplomatice din partea bizantinilor de la putere.

De cîte ori un conservator s-ar fi părut a avea opinii deosebite în cutare sau cutare cestiune el era încurajat, i se ataşau ambasadori anume cari să-l întărească în dizidenţa lui, i se propunea un portofoliu pentru realizarea ideilor lui. Astfel demagogul d. C.A. Rosetti se arăta gata a oferi, în aparenţă, sprijinul său proiectelor de reformă ale d-lui Carp, deşi ele, naţionale îndealtmintrelea, nu sînt liberale în sensul roşu al cuvîntului. Totdeuna au încurajat în conservatori ideea că cu roşii se poate face treabă, cu ei se poate aşeza statul român pe temelii mai solide, se poate reîntineri prin o sănătoasă organizare a muncii şi a culturii.

Succesul acestor încurajări nu e deloc mare; a avut însă drept rezultat de-a izola o seamă de oameni eminenţi, a steriliza activitatea lor în viaţa publică, deşi mulţi din ei aveau tocmai calităţile necesare pentru a o determina în folosul ţării.

Dar să admitem că în adevăr dezgustul de ceea ce se petrece în ţară la noi, scîrba de politica apetiturilor, expedientelor, vicleniilor pe care o practică partidul roşu ar face pe conservatori să renunţe la opoziţie ori la vro activitate în viaţa publică.

Înceta-va opoziţia în genere prin aceasta?

Nu, ea n-ar înceta, dar departe de-a fi legală ca pînă acum, departe de-a se mişca pe terenul reformelor posibile sau practice, va începe a se recruta din alte elemente şi va aluneca pe căi greşite, poate chiar mai mult decît greşite. Cine ştie dacă spiritele vor putea suporta darea în întreprindere a unei ţări întregi pe mîna unei companii de exploataţie? Cine garantează că meritul nedreptăţit, că ştiinţa înlăturată, că caracterul energic înlăturat nu vor devia pe căi periculoase, cu atît mai periculoase cu cît vor fi sfinţite prin spirit de sacrificiu, sfinţite de fanatismul naţional? dacă pentru omul ce voieşte îndreptarea stărilor de lucruri din patria sa pe cale legală, liniştită, nu va mai rămînea mijloc de-a o face nu va pune oare binele, fie chiar rău înţeles, al ţării mai presus de legi, de instituţii, de tot?

Oare spiritul timpului nu e destul de turbure, destul de încărcat cu idei socialiste şi nihiliste, cu demagogie internaţională pentru a găsi şi la noi adepţi şi a constitui o opoziţie şi mai roşie a unui guvern roşu?

Şi, de vreme ce nimic nu e etern în lume şi orice partid trebuie să cază odată, în faţa cui ar rămînea coroana în momentul în care împrejurările ar sili pe roşii să se retragă?

Iată împrejurări cari ar trebui să facă pe guvernamentali să nu se bucure de ştirile, îndealtmintrelea false, despre constituirea unui nou partid al „Junei drepte”, împrejurări cari ar trebui să preocupe şi Coroana, al cărei interes bineînţeles e de-a avea în opoziţie un partid cu instincte legale şi capabil de-a guverna.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.