Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Agenţia Havas ne notifică ştirea dată de „Daily News” că delegatul Germaniei din Comisia Dunăreană, precum şi cel al Italiei, şi-au dat votul lor delegatului Austriei pentru prezidenţia Comisiei acesteia. „Daily Telegraph” află că Franţa a consimţit asemenea la prezidenţia dată Austriei. Această alegere, asupra căreia numai două din marile puteri nu s-au esprimat încă, Anglia şi Rusia, poate servi de prognostic al sorţii probabile ce va avea-o avanproiectul austriac.
O depeşă venită din Galaţi ne vesteşte că astăzi se întruneşte Comisia şi că cestiunea Comisiei Mixte se va pune în discuţie în sesiunea aceasta încă, poate chiar în decursul a cinsprezece zile, nemafiind altă piedecă decît nevenirea delegatului sîrb şi a celui bulgar.
Despre opiniile Germaniei nu mai poate fi nici o îndoială. Aliată pe faţă a Imperiului habsburgic, neavînd alte interese la Dunăre decît aceleaşi pe cari le are şi monarhia vecină, deşi în proporţii mai mici, e de mai nainte sigur că avanproiectul va avea un puternic sprijin de la Berlin.
Votul Italiei, deşi mai puţin clar decît cel al Germaniei, poate c-a fost cîştigat prin concesii acordate cu privire la transformări viitoare. Mai greu decît toate cade în cumpănă votul Franţei. Pentru a-l esplica poate oficiosul „Le Temps” publică un articol, propriu a ne dovedi de ce natură sînt vederile guvernului francez nu numai în privirea aceasta, ci în întreaga cestiune orientală.
Austria, – zice „Le Temps” – urmăreşte, deodată pe toate punctele şi c-o remarcabilă vigilenţă, realizarea scopurilor ei asupra Orientului. Gata, dacă desfăşurarea evenimentelor ar obliga-o, de-a disputa Rusiei partea pe care aceasta şi-o adjudecă in petto din moştenirea sultanului, ea nu crede c-ar fi în interesul ei de-a precipita acest moment; ea caută, dimpotrivă, de-a mănţinea statu quo în contra veleităţilor revoluţionare ale politicei engleze şi ea profită de răgazul ce i s-a acordat pentru a-şi statornici influenţa asupra micilor state de cari s-a apropiat prin ocuparea Bosniei. Se ştie ce presiune exercită în acest moment asupra Serbiei pentru a obţinea de la ea construirea de drumuri de fier şi avantaje comerciale. Cu România e în luptă asupra unei alte cestiuni, asupra navigaţiei pe Dunăre. Memoriile cîte se succed pentru a sprijini împrotrivirea Principatului român la pretenţiile Austriei dovedesc îndestul că aci nu sînt numai nişte simple interese economice la mijloc. Acesta e un cuvînt pentru noi de-a espune cititorilor stadiul discuţiunii chiar dacă nu ne-ar fi îndemnînd la aceasta încurînda deschidere a Comisiei Europene. În luna aceasta se întruneşte Comisia şi va hotărî diferendul. Adăogăm că Franţa, neavînd nici un interes în dezbatere sau neavînd decît interese foarte generale şi foarte depărtate, ne va fi uşor de-a ne restrînge la rolul de raportori ai procesului.
Tractatul de la Paris din 1856 a instituit o Comisie Europeană, însărcinată de-a face să se execute lucrările necesare pentru a înlesni navigaţia pe Dunărea de Jos. Conferenţa de Ia Londra din 1871 a sporit atribuţiile acestei Comisii şi a prelungit durata puterilor ei pînă la anul 1883. În fine Tractatul de la Berlin din 1878 mănţine Comisia în funcţiile ei. Precum le precizează însă articolul 53 al Tractatului, aceste funcţii nu priveau decît partea rîului de la Galaţi pîn’ la mare. Întrucît priveşte cursul Dunării de la Porţile de Fier pînă la Galaţi, Tractatul de la Berlin îl supune unui reglement de navigaţie şi însărcinează cu redijarea acestui reglement pe Comisia Europeană, astăzi în fiinţă, asistată de delegaţii statelor ţărmurene. Congresul adaose că acest reglement cată a fi pus în armonie cu cele ce există pentru cursul din sus de Galaţi şi însărcină, în acelaşi timp pe Austro-Ungaria cu lucrările costisitoare şi grele menite a face să, dispară stîncile Dunării cunoscute sub numele Porţilor de Fier.
Iată acum nodul litigiului. Românii, ţinîndu-se de litera Tractatului, cer ca Comisia Europeană să facă reglementul cu care e însărcinată, ca acest reglement să proclame libertatea navigaţiei maritime, rezervînd ţărmurenilor navigaţia fluvială sau cabotajul (negoţul şi plutirea pe lîngă ţărmuri) şi apoi, ca executarea reglementului să fie lăsată pe seama lor dintre statele ţărmurene pe toată întinderea teritoriului fiecăruia1 Austria, pe de altă parte, a prezentat Comisiei Europene un avanproiect asupra căruia aceasta va avea a se pronunţa şi a cărui dispoziţie de căpetenie remite executarea reglementului, decum va fi redijat, în mînile unei comisii compuse numai din statele ţărmurene. Aceste state ar fi Serbia, România, Bulgaria, deşi principat vasal, şi Austro-Ungaria, deşi ea nu atinge cu teritoriul ei cursul rîului decît la un singur punct, adecă la Porţile de Fier. Austria stipulează între altele că ea va exercita prezidenţia în această comisie şi va avea vot precumpănitor în caz de împărţeală a voturilor. Se adaugă, deşi nu ştim cu ce drept, că Austria îşi rezervă de-a întinde mai tîrziu acţiunea acestei Comisii de ţărmureni pînă la gurile Dunării cînd, la 1883, puterile Comisiei Europene vor fi espirat.
Cititorul vede din acestea ce întîmpinări a fost în stare să ridice avanproiectul austriac. Se întîmpină că formarea unei comisii executive n-a fost nici stabilită, nici prevăzută prin tractate. I se contestă Austro-Ungariei calitatea de stat ţărmurean. Se pretinde că, mulţumită votului precumpănitor pe care şi-l atribuie această putere, îi va fi de-ajuns de-a-şi cîştiga un singur alt vot în Comisie pentru a-şi asigura supremaţia şi a o pune în serviciul scopurilor ei. Scopurile ei, se adaugă, nu tind la nimic alt decît la stabilirea precumpănirii pe tot cursul Dunării orientale, punînd astfel în primejdie libertatea navigaţiei pe acest rîu, deci un interes european. Ba merg şi mai departe şi le place a demonstra că dictatura pe Dunăre aduce după sine dictatura asupra statelor din Peninsula Balcanică.
Aceste întîmpinări sînt departe de-a avea toate aceeaşi valoare. Se pot înlătura ca puerile cele ce s-ating de constituirea chiar a unei comisii de ţărmureni sau cele cari dispută Austriei dreptul de-a fi reprezentată în ea şi, fiind reprezentată, dreptul de-a exercita o preponderanţă. O putere de seama Austriei, situată cum este, nici poate rămînea indiferentă la navigaţia Dunării de Jos, nici se poate lăsa maiorizată într-o comisie de nişte state de seama Serbiei or a României. Nici consideraţii de drept abstract, nici interpretările iudaice ale textelor nu pot nimic contra realităţii politicei pozitive. Argumentul tras din libertatea Dunării ca interes general al Europei e mult mai serios; dar cade înaintea declaraţiilor din urmă ale baronului de Haymerle. Se ştie astăzi că, prin propunerile ei, Austria nu are în vedere decît poliţia fluvială a Dunării şi că e gata a trece în avanproiectul ei o clauză specială care va garanta libertatea navigaţiei maritime.
Rămîne acum ascendentul pe care poziţia ce-o revendică guvernul austriac cată să i-l asigure în bazinul oriental al Dunării şi dictatura asupra statelor dunărene care va decurge neapărat din acest ascendent. Drept vorbind nu foloseşte nimic să, mai tăgăduim urmările acestea ale revendicaţiunilor cabinetului din Viena, pentru că ele constituie evident motivul, chiar şi raţiunea principală şi ultimă a lor. Credem, din contra, că tocmai asupra punctului acestuia cei interesaţi ar trebui să stăruiască cu întrebarea. Pretenţiile Austriei asupra cursului oriental al Dunării nu sînt decît un epizod al rivalităţii între această putere şi Rusia în privirea Turciei. Deci, în afacerea aceasta, întrebarea e pentru România ca şi pentru Serbia în discuţiile comerciale de-a şti în partea cui vor să se dea dintre cele două mari state cari-şi dispută influenţa, în regiunile balcanice pînă cînd ele se vor încăiera pentru posesiunea rămăşiţelor Imperiului otoman. Nu ştim dacă România în împrotivirile ei la cererile Austriei e încurajată or nu de sfaturile Rusiei şi nu-i putem refuza dreptul de-a-şi căuta unde-i place patronajul care-i pare mai propriu de a-i garanta independenţa. Singura observare ce ne permitem a-i face este că această independenţă nu poate fi în nici un caz decît relativă,, că micile state ţărmurene de la Dunăre sînt destinate după toate aparenţele să graviteze spre unul sau cellalt din cele două mari imperii slave şi în fine că ele sînt chemate de pe-acum a-şi face alegerea, întemeind-o nu pe cestiuni secundare de interes, ci pe consideraţii, cu maturitate cumpănite, de politică generală.
Admirabila perspectivă a alegerii între doi stăpîni e deajuns, credem, pentru a caracteriza soiul de independenţă la care-am ajuns şi care-a format aspiraţia politicei d-lui Brătianu. Ne mirăm încă cum de ni se îngăduie dreptul de-a alege între stăpîni şi cum jurnalul francez nu înlătură puerila noastră nehotărîre recomandîndu-ne cutare ori cutare stăpîn, după cum se potriveşte mai bine cu interesele foarte depărtate şi foarte generale ale Franţei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI