Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Alianţa electorală dintre fracţiune şi conservatorii din Iaşi pentru stabilirea unei majorităţi sigure de voturi, fără vro altă concesie pe terenul principiilor, deci şi mai puţin cu vro tendenţă de fuziune, au atras întregului partid conservator bănuieli de neconsecuenţă, mai întîi dintr-o parte cu totul neîndreptăţită de a releva o asemenea cestiune, din partea „Presei”. Cumcă despre organul marelui om de stat şi a prinţului Dimitrie Ghica o asemenea imputare nu putea fi decît comică şi foarte actual comică vede orişicine, încît ad hominem era îndeajuns de-a cere de la „Presa” o esplicare a purtării sale proprii pentru a-i închide gura; ceea ce s-a şi întîmplat.
Mărturisim că, deşi uşor, nu însă tot atît de simplu e răspunsul cînd „Steaua României” ne cere esplicaţii, întrebînd:
Oare conservatorii de azi să nu mai fie şi conservatorii de ieri şi botezul politic cu care se fălesc fracţioniştii că l-au operat în partidul conservator, infuzionînd sînge nou prin vinele conservatorilor, îl primesc oare conservatorii? Lăsăm gazetei „Timpul” să ne confirme ştirea despre un asemenea botez politic.
Această ştire nu numai că n-o confirmăm, din contra, o negăm.
Noi am ruga atît pe „Independenţa română” din Iaşi cît şi pe „Steaua României” de-a nu exagera importanţa, cu totul locală, a succesului practic de stabilire a unei majorităţi sigure de voturi, cu importanţa unei fuziuni de partid. Centrul, dacă a existat vrodată, s-au fuzionat cu partidul guvernamental; cel puţin persoanele acelea cari pretindeau că un Centru există constituiesc azi sîngele nou din vinele guvernamentalilor. Nou nu tînăr, căci şi antichităţi descoperite sînt, pentru omul ce le vede pentru prima oară, ceva nou.
Confraţii de la „Steaua României” ne vor concede desigur că direcţiunea centrală a partidului conservator nu e în posibilitatea de-a cunoaşte foarte amănunţit toate împrejurările locale sau toate perspectivele sub care se deschid alegerile.
Astfel, în Buzău de ex., partidul guvernamental a făcut propuneri de alianţă electorală partidului conservator, pe cari acest din urmă nu le-a primit şi cu drept cuvînt, pentru că guvernamentalii înainte de toate nu pot dori înlăturarea sistemului actual care ne stăpîneşte. Se poate însă deduce din aceasta cumcă roşii din Buzău s-ar fi convertit şi, din mari patrioţi, s-ar fi prefăcut în … reacţionari?
Sîntem siguri că în contra unei asemenea insinuaţiuni „Telegraful” ar fi cel dentîi care să proteste în termenii cei mai energici, nemaivorbind de „Democratul” din Ploieşti.
Nu e însă deloc identică situaţia din Buzău cu cea din Iaşi.
Fracţiunea, cînd a fost combătută, era guvernamentală, ceea ce azi nu mai este; ea face astăzi guvernului o opoziţie tot atît de accentuată ca şi dreapta conservatoare. Această unică deosebire între ceea ce fracţiunea era şi între ceea ce este schimbă foarte mult măsura lucrurilor. Adversari politici aruncaţi deopotrivă în opoziţie [î]şi unesc, de nu opiniile, adeseori însă voturile, şi, dacă nu sînt de acord în privinţa a ceea ce vor, sînt însă înţeleşi asupra celor ce nu vor. Faţă însă c-un adversar a cărui părere este identică, cel puţin întru ceea ce el nu voieşte, nu putem condamna în mod absolut o cooperare în alegeri dictată de împrejurări locale cînd acel adversar e prea slab pentru a te învinge, prea tare poate pentru a fi pe deplin învins. Nu vorbim aci de cazul special din Iaşi, ci în genere. Se prea poate în adevăr ca partidul conservator din Iaşi să fi comis o eroare, se poate asemenea ca alianţa în alegeri cu liberalii moderaţi să fi fost mai preferabilă decît cea cu fracţiunea. Dar asupra acestui „se poate” nu sîntem în stare a ne erige în judecători. Faţă cu atotputernicia guvernamentală, faţă cu greutatea cu care opoziţia poate cuceri la noi scaunele ce i se cuvin în orice ţară care se pretinde cîtuşi de puţin constituţională, noi credem că nu e practic ca în orice caz singular direcţia centrală a partidului să mărginească într-un mod prea absolut mişcările comitetelor electorale din judeţe, ba credem chiar că aceste comitete sînt singurele în stare de a apreţia după adevărata lor valoare asemenea alianţe electorale. În fine, nu trebuie să se uite că, din capul locului, am tăgăduit acestor alegeri o escesivă importanţă politică şi ca noi înşine am sfătuit pe alegători a nu se uita tocmai mult la nuanţa de partid a candidaţilor, ci de a considera mai cu seamă împrejurarea dacă asemenea candidaţi ar fi în stare de nu a înlătura, cel puţin a atenua actualul sistem de corupţiune administrativă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI