Am avut adeseori ocazia de-a spune în ziarul nostru că valoarea întregei activităţi omeneşti nu atîrnă de la ceea ce face omul, ci de la cum o face. Ce, adică substratul acţiunii poate fi combătut, însă dacă modul de aplicaţiune e în toate părţile sale complet, consecuent şi puternic atunci el poartă tiparul onestităţii. Ideea poate fi greşită, dar e respectabilă, şi-n orice caz discuţia asupră-i rămîne teoretică şi rezervată, precum e orice discuţie asupra unor principii generale. În acest cum, în modul aplicaţiunii unei idei se reflectă totdauna caracterul oamenilor cari o aplică, şi cînd acest caracter e hotărît şi mare, fie cineva chiar duşmanul ideei, totuşi impresia ce-o face asupra lui aplicarea este binefăcătoare.
Din nefericire tocmai esenţialul acţiunii omeneşti, caracterul statornic şi hotărît lipseşte multora din oamenii noştri de stat, iar axioma generală pe care un român trebuie să şi-o puie cînd judecă asupra oamenilor ţării sale este că vor face tocmai contrariul de ceea ce-au făgăduit să facă. Altfel, luîndu-se după vorbele lor, va greşi în totdauna.
N-am admis nicicînd convenţia cu Rusia, nici trecerea Dunării, pentru că n-am susţinut niciodată că naţia românească e moleşită şi trebuie să i se lase sînge, precum zicea „Românul”. Dar, neadmiţînd-o ca idee, ne puteam aştepta că, dacă guvernul va trimite armata, o va îmbrăca, o va hrăni, o va comanda cum se cuvine. În locul acestora ce a făcut guvernul? A trimis-o ca o jertfă pentru care ţara n-are dreptul de a cere nici o compensaţie, căci n-au iscălit nici două linii cu împărăţia Rusiei, a trimis-o îmbrăcată în zdrenţe pentru că comisese deja crima de a vinde mantalele şi căciulele cumpărate de ministrul Florescu; au lăsat-o fără provizii, încît era silită de a se hrăni cu porumbii cruzi de pe cîmp, în fine a purtat-o cîmpiile, fiind în parte rău comandată, şi dacă această armată n-ar fi avut curagiul personal şi sîngele rece moştenit de la străbunii ei, adecă de la nişte rase mult mai nobile decît guvernanţii noştri, campania ar fi fost o mare ruşine.
Să judecăm în analogie ocuparea Dobrogei. Ministrul nostru de esterne a promis că nu va face mari cheltuieli, că ele se vor acoperi din chiar venitul provinciei.
Permită-mi-se a crede tocmai contrariul.
Anexarea Dobrogei poate să fie pentru mulţi o idee admisibilă, a căreia combatere nu va trece dincolo de marginele unei discuţii teoretice. Prevedem însă de pe acuma- să dea D-zeu să nu avem dreptate- cumcă aplicaţia are să fie revoltătoare.
Deja ni se spune despre lefile mari pe cari au de gînd să şi le croiască patrioţii; deja a început a se ivi prin ziare planuri de poduri peste Dunăre, canaluri între Dunăre şi Marea Neagră, deja, cu ficţiunea şi sub pretextul de a crea un Eldorado, se fac încercări de a îndupleca opinia publică în favorul unor cheltuieli cari vor fi enorme, Vom vedea în curînd cum partidul roşu va umplea provincia cu ciracii d-lui C. A. Rosetti, cu netrebnicii cari nu se pot hrăni şi îmbogăţi altfel decît pe spinarea şi în paguba statului român. Apoi vor urma întreprinderi de milioane pentru poduri pe uscat şi şosele pe apă şi cîte comedii toate.
De aceea revenim la ideea noastră emisă de a se consulta populaţia şi de a vedea sub ce condiţii voieşte să se ţină de statul român. Să fie o învoială, nu o cucerire. Departe de a voi să deznaţionalizăm deosebitele elemente de acolo, noi sîntem din contra, de părere că şcoala elementară trebuie să fie confesională şi că în ea turcii să înveţe turceşte, tătarii tătăreşte; căci aceasta e singura cale pe care pot înainta. Să nu repetăm noi, popor mic şi necuceritor, nedreptăţile ce se fac naţionalităţii noastre chiar în ţările învecinate, să nu impunem nimănui limba şi instituţiile noastre.
Nu exista o Românie transdanubiană, ci o provincie populată mare parte cu elemente străine cari, alipite de ţara noastră, trebuie să se simtă, în patria lor străveche, nesupăraţi întru ale religiei, limbei, dreptului. A face însă din Dobrogea o colonie de netrebnici, în care să trimitem o pletoră de funcţionari fără ştiinţă de carte şi lipsiţi de omenie, precum împlusem la rîndul ei Basarabia cu tot ce avea România mai inept şi mai corupt, ar fi un dezastru pentru acea provincie şi cel mai nimerit mijloc de a o pierde cît se poate de curînd.
Sînt relaţii de drept acolo ce trebuiesc cunoscute bine şi mănţinute; sînt relaţii economice care trebuiesc cruţate. Administraţia din România e tot ce se poate mai rău pe pămînt. Voim s-o dăm şi acelei provincii? Voim să sărăcească şi [să] scadă populaţia de acolo precum sărăceşte şi scade la număr populaţia agricolă din România? Ne îngrozim la ideea că s-ar introduce şi acolo acele mii de lipitori şi de cenuşeri cari umplu ţara noastră, acei vandali cari nu ştiu nici abecedarul şi aspiră de-a deveni prefecţi, acele lăcuste ale visteriei şi ale averii ţăranului cari ne-au înfundat ţara în datorii şi au adus pe sătean la sapă de lemn.
Ştim că vorbele noastre sînt ca celea ale prorocului din pustii. Contra instinctelor de rapacitate a unei societăţi putrede şi corupte, contra Bizanţului modern cuvintele nu ajută nimic, ci numai biciul şi baioneta; dar ne îndeplinim datoria, deşi ştim bine că, în loc ca Dobrogea să devie un Eldorado al unei bune şi părinteşti administraţii, al dreptăţii şi muncii regulate, va deveni din contra un Eldorado al tuturor cavalerilor de industrie, al diurnaşilor şi cumularzilor pe cari patrioţii nu i-au căpătuit încă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X