Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Are haz „Românul”.
Pe cât timp d. C.A. Rosetti se mărginea a-şi arunca în lume logosurile apocaliptice sau d. Costinescu apărarea celei mai populare cestiuni, a răscumpărării, lucrul era mai puţin glumeţ; ba fondul discuţiunii: îmbogăţirea patrioţilor prin pensii reversibile şi prin speculă la bursa asupra hârtiilor ce făceau 18 şi aveau a se cumpăra cu 60 la sută, fondul zicem, era chiar foarte trist şi dezgustător.
Acum însă „Românul” face istorie, şi istorie naţională.
E tocmai ca şi când Offenbach ar scrie mitologie greacă, şi d-ra Louise Michel Vieţile Sfinţilor.
Iată dar ce ne zice „Românul”:
Uşor este a zice: d-nii Brătianu şi Rosetti aştearnă în socoteala trecutului tot ce le doreşte inima. Dar pentru a putea zice aceasta ar trebui ca protivnicii noştri să nu se declare drept coborâtori şi apărători ai acelora cari, făcând toate relele, au înnegrit pe toţi cei cari se încercau de a face binele în contra lor.
Partita naţională există de când există ţara şi de atunci ea se luptă împrotiva boierilor reacţionari şi antinaţionali, partitei care s-a fost pus, cum ziserăm adesea, punctul de razem al pârghiei sale afară de naţiune; partidă care n-a avut alte arme decât intriga înăuntru şi în afară, răzvrătirile, denunţările la străini şi omorul.
Cunoscută e de toţi anarhia ce domnea în ţară după moartea lui Mircea I şi lupta îngrozitoare ce se deschise între boieri, împărţiţi în două tabere, aceia care cereau stabilirea feudalismului şi aceia cari susţineau emanciparea ţăranului.
Aceşti din urmă (cari susţineau emanciparea ţăranului) izbutiră, şi puseră pe tron pe Vlad Dracul, care lăsă, domnia fiului său Vlad al V… Boieri [î ]l numesc Vlad Ţepeş, Vlad cel Cumplit, şi-l înfăţişează lumii ca un monstru.
Pentru ce dar? Fiindcă acest Domn, a cărui memorie trebuie reabilitată în faţa naţiunii, a pus în ţeapă pe boieri, cei mişei şi trădători, a făcut noi boieri, dând dregătorie ostaşilor pentru fapte vitejeşti, ceea ce supăra foarte mult pe boierii cei antinaţionali, şi pentru că-i fu milă de soarta norodului.
Până astăzi Vlad Ţepeş rămâne pentru toate spiritele supraficiale, după mărturisile boierilor, un călău, un monstru, un duşman al neamului său.
Nemulţumiţi de Vlad Ţepeş, boierii reacţionari trec în partea turcilor… partida acestor boieri pune pe tron pe un favorit al turcilor. Ce nume-i dă istoria? Radu cel Frumos.
Pentru ce?
Pentru că-i fu milă de aceşti boieri şi se arătă cumplit pentru popor, întărind privilegiile şi sporind birurile, reînfiinţând şi cele desfiinţate.
Pentru că se uni cu turcii în contra lui Ştefan cel Mare.
Pentru că dete ţara în mâinile turcilor şi primi să plătească un tribut anual de 20 000 galbeni. Pentru c-a dăruit Giurgiu sultanului…
Vlad Ţepeş se urcă iarăşi pe tronul Munteniei… Ce fac acei boieri? Fug la turci, le vând ţara, pun de ucid pe Vlad…
Ce nume poartă în istoria noastră acela pe care boierii ‘l pun cu ajutorul turcilor pe tronul Munteniei, acel fiu denaturat care primeşte o coroană scăldată în sângele tatălui său etc. etc.
Istoria ‘l numeşte Radu cel Mare.
Mare în adevăr căci de la dânsul începe decadenţa Ţărei Româneşti.
Boierii sunt mulţumiţi: Radu le-a mărit privilegiile.
Unde foc a citit venerabilul redactor al „Românului” toate poveştile acestea? Sau şi le închipuieşte singur, îşi bagă degetul în gură şi le inventează? Dar să admitem pentru un moment că aceste lucruri ar fi scrise undeva, să admitem aşadar:
Că o partidă naţională exista din timpul lui Mircea cel Mare;
Că ea susţinea emanciparea ţăranului;
Că şef de partid era Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş.
Iar pe de altă parte exista un partid reacţionar, care se răzima pe străini şi voia întărirea privilegiilor. Să întrebăm aşadar istoria cine era acel Vlad Dracul, şeful partidului naţional liberal de pe atunci?
Mircea I a domnit de la 1387 – 1419, adecă treizeci şi doi de ani. În timpul său Casa Lancaster a ajuns pe tronul Angliei, au trăit Ioan Huss şi Ieronim din Praga, au primit burggravul Friederich de Nürnberg marchionatul Brandenburg, s-a-ntemeiat actuala Casă imperială a Germaniei; s-au lăţit puterea turcilor în Europa: o vreme peste tot foarte turburată şi politiceşte şi bisericeşte, căci tot atunci au fost Conciliul de la Constanţa ; în zilele lui erau războaiele între Franţa şi Anglia, trei împăraţi îşi disputau sceptrul Germaniei şi trei papi scaunul Sfântului Petru, atunci trăia Tamerlan şi Baiazid-fulgerul, c-un cuvânt şi Asia şi Europa erau în foc.
Mircea avea un fiu din flori, un bastard, anume Vlad, naţionalul liberal al „Românului”.
Tată-său fiind pe tron încă, şi anume fiind aliat al Europei întregi şi ocupat cu pregătirile bătăliei de la Nicopole, Vlad, fiul naţional liberal, nu găseşte atunci un lucru mai bun de făcut decât să închine ţara Poloniei printr-un hrisov datat din Argeş 22 mai 1396.
Tată-său, întors acasă, pune mâna pe el şi-l trimite la Buda, la regele Ungariei.
Tânărul naţional liberal fuge de acolo şi intră în garda împăratului bizantin, unde face intrigi contra bătrînului său părinte. Mai târziu îl aflăm la Curtea împăratului turcesc din Adrianopole, unde se ocupa cu aceeaşi treabă.
Va să zică boierii din partidul naţional cari voiau emanciparea ţăranului au izbutit a-l pune pe acest Vlad Dracul, ca şef de partid, pe tron? Iar boierii reacţionari cari voiau privilegii ţineau la linia legitimă a Basarabilor?
Dar ceea ce-i mai ciudat în toate acestea e aiurarea desăvârşită în privinţa motivelor cari se substituie oamenilor de pe atunci pentru faptele lor.
Naţionali şi reacţionari? Democraţi şi boieri?
Cearta care se naşte în urma lui Mircea e o ceartă dinastică. Mircea avusese un frate care a domnit înaintea lui, Dan I, un fiu legitim Mihail, şi un fiu nelegitim, Vlad Dracul. După moarte-i veni imediat fiul său Mihail. După acesta, care trebuie să fi fost şi el bătrân, veni Dan II, fiul fratelui lui Mircea, Dan I. După Dan II veni în sfârşit fiul nelegitim, Vlad Dracul. Deci între urmaşii lui Dan I şi urmaşii lui Vlad Dracul se’ncinse acea luptă dinastică care împărţi ţara în Dănuleşti şi Drăculeşti, căutând unii razim la turci, alţii la unguri, toţi în afară.
Dar Radul cel Frumos a declarat război lui Ştefan cel Mare?
Dar Vlad Ţepeş nu l-a declarat? N-a avut Ştefan cel Mare a se bate tot atât cu Ţepeluş ca şi cu Radu cel Frumos? Şi cu cine a intrat Ţepeş în Moldova? Cu turci şi cu tătari, cu neamuri străine.
Dar cine erau acei boieri reacţionari despre cari vorbeşte „Românul”? Unde sunt documentele din cari să se vază tendenţele lor reacţionare, unde sunt privilegiile lor întărite de Radu cel Frumos sau de Radu cel Mare?
Toate acestea sunt mofturi, sunt scornituri gratuite în socoteala unei istorii abia cunoscute, în care luptele dinastice jucau, din nefericire, cel mai mare rol în viaţa tuturor popoarelor. Căci nu numai la noi era aşa, ci ‘n toată Europa. Minunea consistă tocmai într-asta că, într-un timp în care Europa toată se bătea în capete, noi am avut norocirea de-a avea dup-olaltă, o dată în Muntenia pe-un Mircea, apoi în Moldova pe Ştefan cel Mare. Acest din urmă era fiul de suflet al lui Mircea; el copilărise la Curtea de Argeş şi la Tîrgovişte, el avea aceeaşi tendinţă de a uni creştinătatea în contra Semilunei; c-un cuvânt avea o idee superioară individualităţii sale. Ceilalţi toţi sunt contagiaţi de spiritul ambiţios al veacului lor.
Dar cât de falsă e toată înfăţişarea „Românului”, cu boierii lui reacţionari şi liberali din vremea aceea, se vede de-acolo că tocmai documentele lui Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş conţin numirea a mulţime de boieri, cu rangurile lor, pe când în documentele anterioare, ale lui Mircea, vedem vro 5 – 6 nume de botez, neavând însemnată alăturea nici o demnitate de Curte, ba’n unele hrisoave nu figurează chiar nici un nume de boier. Se pare dar că demnităţile de Curte au luat naştere, după model bizantin, în urma morţii lui Mircea. Tocmai sub Vlad Dracul găsim logofeţi, spătari, stolnici, paharnici, comişi etc. Se ‘nţelege, Vodă trăise la Curtea polonă, la cea ungurească, la cea bizantină, la cea turcească, la toate pe rând, pe când bătrânul Mircea nu fusese nicăiri din ţară afară decât o dată la Braşov, la încheiarea unui tractat de alianţă cu regele Ungariei.
Dar a numi pe Vlad Ţepeş emancipatorul poporului, naţional liberal etc. e curată copilărie. Noi, nu-i vorbă, le-am dori naţionalilor liberali, d-lor Giani, Cariagdi, Carada, Pişca, C.A. Rosetti, tot români de cea mai veche origine, un Vlad Ţepeş, căci i-ar lecui pentru totdeuna şi [de] prieteşug cu Rochefort şi de multe alte suferinţe. Ar vedea dumnealor ce liberal era Vlad V. Dar ce glume sunt acestea din partea „Românului”? De la Radu cel Mare datează de ex. decadenţa ţării? Serios e asta? Radu era om pacinic, după mărturisirea tuturor: a împăcat pe turci cu ungurii, s-a împăcat cu Moldova, a înfiinţat două episcopii, a chemat pe Sf. Nifon în ţară, e predecesorul lui Neagoe Basarab, iubitorul de arte şi, în fine, predecesorul înţeleptului Matei Basarab. Dar poate că zilele lui Matei Basarab, considerate de toţi ca zile de înflorire, să fie în ochii „Românului” o epocă de decadenţă? Mai ştii? Şi iată cum scrie „Românul” istoria în secolul nostru, al pozitivismului, în care fiece teorie trebuie să fie întemeiată pe date exacte şi incontestabile! Pentru ce? Pentru a dovedi că strămoşii d-lor Giani, Cariagdi, Carada erau amicii politici ai lui Vlad Ţepeş. Nu se potriveşte. Veţi găsi între boierii lui Vlad Ţepeş pe-un Dragomir al lui Manea Udrişte, veţi găsi pe-un Vintilă Florescul, dar de Caradale nici urmă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI