[„ASUPRA CONFLICTULUI DE GRANIŢĂ…”] – de Mihai Eminescu [21 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Asupra conflictului de graniţă „Nemere”, foaie ce apare în Sepsi Szent Gyorgy scrie cu data de 28 c. următoarele:

Comisia mixtă trimisă în comitatul Trei Scaune în afacerea împresurării de graniţă a ajuns la capătul lucrării ei. Din partea Ungariei au luat parte în comisie prefecţii Grigorie Beldi şi Iosif Pocia, precum şi proprietarul din comitatul Trei scaune baronul Gavril Apor. Comisia a constatat o împresurare de graniţă, de vreme ce românii au ridicat pichetul dincoace de linia stabilită la 1792 între turci şi austriaci. Delegaţii români aduseseră cu ei un document de graniţă confecţionat în laşi la anul 1792, şi care-a fost comunicat tuturor subprefecţilor; dar acest document nu e ‘n acord cu cel adus din partea ungară, conceput turceşte şi nemţeşte şi datat din acelaşi an, subscris de către membrii unei comisiuni de hotărnicie de atunci. Soldaţii români n-au împresurat aşadar graniţa cu intenţie, ci au ridicat pichetul lor pe baza unui document vechi de graniţă.

Tot în privirea aceasta „Pesther-Lloyd” constată că comunicatele oficiale ale guvernului nostru trec cu deplină tăcere peste faptul că ridicarea unei staţiuni de graniţă, şi anume lucrarea uvrajelor de pământ a soldaţilor de geniu români, a fost întreruptă cu arma de către trupele austro-ungare.

Iată ceea ce se tăgăduieşte de către oficioşii noştri, ceea ce-a tăgăduit un articol foarte nespălat al

„Observatorului „, pe cuvântul că onoarea armatei române n-ar fi tolerat un asemenea atac fără răspuns. Despre armată nu e vorba: ea se ‘nţelege că răspunde. Însă ea nu poate face decât ce i se comandează şi i se comandează de către guvern. A crede însă că guvernul din Bucureşti, compus din străini fără de patrie, e capabil de-o scânteie de sentiment de onoare şi că s-ar ridica la înălţimea demnităţii ce i-o impune poziţia ce-au uzurpat-o ar fi egal cu a crede că orbii pot fi pictori.

Pretinsele agitaţii ale unei „Românii irredente „ dau lui „Le Nord” ocazia de-a observa următoarele:

Ziarele austro-ungare n-au pierdut obiceiul de-a exagera cele mai mici incidente pentru a face din ele pretextul speculaţiunilor cu pierdere de vedere pe terenul politicei internaţionale. Astfel mai multe organe maghiare au întreprins o campanie în contra României apropos de propaganda care s-ar fi făcând în Transilvania de pretinşi irredentişti români, pentru a isca o mişcare în favoarea anexiunii acestei provincii la noul regat de pe Dunărea de Jos. Jurnalele în cestiune ar fi foarte încurcate, fără îndoială, dacă li s-ar cere să sprijine cu probe acuzaţiunile ce le ridică în contra României. Dar de asta nici grijă n-au. În lipsă de argumente plauzibile, ele invocă un fapt de puţină importanţă care s-a produs de curând la graniţa dintre cele două ţări.

Nu e ridicol – urmează foaia – de-a considera asemenea fapte minime ca un indiciu de ameninţări anexioniste române în Transilvania? Unele foi austro-ungare citează, spre a sprijini acuzaţiile lor, limbajul ostil monarhiei Habsburgilor a o seamă de organe ale presei române.

Dar acestea n-ar putea răspunde reamintind ameninţările de cari gemeau foile austriace şi ungureşti cu ocazia cestiunii Dunării? Dacă presa română respinge cu viociune pretenţiile ce le crede de natură a compromite interesele legitime ale ţării în această cestiune, e un cuvânt de-a acuza România că voieşte să-şi anexeze Transilvania?

O acuzaţie şi mai fantastică încă a fost închipuită de unele gazete din Pesta, cari au pretins că generalul Ignatief ar cheltui sume considerabile pentru a întreţine agitaţie între populaţiunile nemaghiare din Ungaria şi că guvernul unguresc au adresat prefecţilor o circulară chemând atenţia lor asupra acestui fapt şi obligându-i de-a încunoştiinţa administraţia superioară îndată ce vor descoperi urmele unei asemenea agitaţii.

„Daily Telegraph” în fine consacră asemenea câteva observaţiuni activităţii unei pretinse „Românii irredente”. Foaia engleză zice că agitaţia „Irredentei” e în adevăr de natură a produce nelinişte şi a cauza supărări autorităţilor imperiale şi regale, dar că ea nu află simpatie deosebită nici între românii de dincoace nici între cei de dincolo de Carpaţi şi că nici au fost învrednicită de aprobare sau sprijin din partea regelui Carol sau a consiliarilor pe care-i onorează cu încrederea sa. Frica cronică şi fantastică de ţăranii români că într-o zi s-ar ridica şi s-ar răzbuna sângeros de toate suferinţele şi de apăsarea ce-a avut a o suporta sub domnia maghiară, o frică care, de la memorabilul an 1848, împle mica minoritate de maghiari în Transilvania cu spaimă şi îngijire şi a introdus o duşmănie şi oţărâre nenaturală între cele două rase, ar fi încetat demult dacă în Pesta nu s-ar da ascultare ştirilor neroade iscate din când în când despre introducerea pe ascuns de arme din Ţara Românească în Transilvania şi despre pretinse încercări a unor agenţi români de-a isca o insurecţiune pentru scuturarea jugului maghiar. Guvernul maghiar însă dă o serioasă atenţie zgomotului van al unor intriganţi obscuri, cari în ţara lor proprie nu au nici o însemnătate, precum şi intrigilor unei partide din România compuse din patrioţi sanguinici şi din democraţi vicleni în serviciul Rusiei, al cărora scop constant e de-a împiedica o apropiere francă şi sinceră între cel mai tânăr dintre regatele europene şi puternicul său vecin austro-ungar. Guvernul din Pesta manifestă în privirea aceasta o nervozitate care, în împrejurările de azi, nu e la locul ei.

Ungaria s-ar fi pus pe un punct de vedere mult mai demn dacă ar fi primit sincer şi fără preocupare amenda onorabilă oferită de România pentr-o neînsemnată împresurare de graniţă de care s-a făcut atâta zgomot în Pesta decât de-a insista ca această afacere meschină să fie dată în seama unei comisii formale româno – ungare.

În unul din articolele sale polemice „Pesther-Lloyd” întreba ce-ar zice Anglia în cazul unei împresurări de graniţă?

Iată ce zice Anglia: Că ungurii şi presa neroadă redijată de jidani fac zgomot pentru nişte gogoriţe inventate de ei înşii.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.