Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Asupra scopului, până azi nelimpezit, a vizitei făcute de contele Andrassy la Curtea regelui mai citim în oficiosul „Pesther Lloyd” următoarele:
Călătoria făcută de contele Andrassy la Sinaia au reaprins interesul pentru România, care cam adormise de la cestiunea Dunării încoace. Nu doar că România ar fi chemată de-a interveni în mod mai activ în împrejurări Din contra, supoziţiunea unei semnificări politice mai mari a României în Orient nu este liniştea, ci conflictul oriental. Pe cât timp nu există un contrast acut între Rusia şi Austro-Ungaria, regatul încleştat între ele nu va ocupa în cosmosul lucrurilor orientale o poziţie mai însemnată decât oricare alta din micile existenţe de stat din cari se compune triangulul Balcanilor. Din contra, orice diferenţă între cele două imperii măreşte în mod natural însemnătatea României. Căci e foarte îndoielnic dacă ea va juca pur şi simplu rolul unei mingi între puterile ce se vor lovi, precum admit unii cu bonomie. A existat din contra totdeuna un partid în România şi va exista pururea unul care e de părere că tocmai atunci va fi sosit momentul pentru noul regat de a-şi da sprijinul unei puteri sau celeilalte când va fi vorba de-a pune un preţ cât se poate de mare pe neutralitate faţă cu amândouă puterile rivale. Până la conflict, politica mânei libere; în timpul conflictului, încheiarea de convenţiuni, pentru preţul cel mai mare ce se poate căpăta, iată formula politică a acestui partid. Acesta este partidul oportuniştilor politici şi credem că această politică abia va fi având mai puţini aderenţi între partizanii roşiilor decât între naturile mai predispuse pentru viaţa de stat ale albilor.
Nu mai e îndoială că contele Andrassy va fi avut în vedere împrejurarea aceasta când a întreprins călătoria la Sinaia. Am fi nedrepţi cu politica practică dacă am crede că interesele materiale precumpănesc pe cele ideale ; am fi nedrepţi cu ea în România mai mult decât oriunde. Cu toate acestea înclinarea cu care e întâmpinată în România persoana contelui Andrassy are ceva deosebit şi interesant. Contele Andrassy a fost, între oamenii de stat austriaci şi maghiari, cel dendâi care-a arătat oarecare bunăvoinţă şi prevenienţă faţă cu naţiunea română. N-a încurajat-o de-a dreptul la rezistenţă în contra puterii suzerane, dar nici n-a contribuit câtuşi de puţin de-a lăsa să se continue târâş grăpiş nişte raporturi cari scăzuseră din ce în ce la rangul unei goale formalităţi. În cestiunea drepturilor României de-a încheia tractate de comerţ autonome, în cestiunea unui jus paciscendi autonom, contele Andrassy luă pentru prima oară o atitudine cu totul clară în cestiunea Orientului şi lăsă să se cunoască că el nu vedea ţintele dezvoltării într-o reconstruire a dominaţiunii turceşti peste ţările doritoare de neatârnare, ci în realizarea independenţei lor. Asta nu era nimic pozitiv încă şi nu coprindea decât o lature a concepţiunilor andrassyane în politica orientală. Dar era nemărginit de departe de acel conservatism care o împingea pe Austro- Ungaria odinioară de-a face servicii de jandarmerie pentru, Turcia în acele locuri şi de-a jertfi milioane pentru o politică care-i aducea ura celui tare fără a-i asigura măcar gratitudinea celui slab. Tăria politicei orientale se putea contesta deja; asupra tăriei politicei şcoalei sale nu mai putea fi nici o îndoială. Contele Andrassy nu era elev al lui Metternich. Bătrînului cancelar chiar cele moarte-i păreau conservatoare, pentru că liniştea-i părea conservatoare. Contele Andrassy simţi, cu instinctul unei politice realiste, că a ţine în picioare ficţiunile de care era plină cestiunea orientală nu însemna decât a mănţine încurcăturile ei şi a cultiva în mod artificial germenii unor nouă complicaţii.
Daca cele ce contele Andrassy au făcut pentru România nu erau tocmai conforme cu litera Tractatului de la Paris erau cu atât mai mult în spiritul şi condiţiile de dezvoltare ale Orientului şi îndeosebi în condiţiile dezvoltării suzeranităţii Porţii. El a fost cel dendâi care a arătat că o stare de lucruri hibridă precum se dezvoltase în România şi-n Serbia nu mai era compatibilă cu interesele şi cu problemele naţionale ale acestor ţări; ba incompatibilă chiar cu interesele bine înţelese şi înainte de toate cu demnitatea Porţii chiar. În aceste margini contele Andrassy poate fi privit în adevăr ca persoana conducătoare în acea luptă de idei care şi-a găsit încheiarea formală în Congresul de la Berlin, prin declararea independenţei statelor vasale de lîngă Dunăre. Ne-ar părea bine dacă nu s-ar fi pierdut în România orice amintire a acestui fapt. Căci daca, pe de o parte, contele Andrassy a fost omul de încredere al regelui Carol, pe de altă parte [î]l şi credem capabil de-a corespunde unei asemenea încrederi cu o deplină şi necondiţionată sinceritate şi nu ne îndoim că va fi supus unei discuţii anume relaţiile României cu Austro-Ungaria şi va fi arătat cu toată sinceritatea erorile ce le-a comis politica română tocmai în direcţiunea aceasta.
Înţelegem pe deplin de ce politica perfectei neutralităţi a României faţă cu Austro-Ungaria şi cu Rusia numără, cei mai mulţi aderenţi în regat şi că e lăudată pururea în Camere ca adevăratul panaceu al viitorului României. E politica cea mai comodă, cea care cere o mai mică sumă de idei politice de sine stătătoare, cea mai plauzibilă, cea mai lesne de înţeles de toţi.
Afară de asta ea mai lasă loc şi pentru rezervaţiunea mentală că, în momentul pericolului, tot te mai poţi arunca în braţele celui mai puternic sau celui care oferă mai mult. Dar acest calcul se-ntemeiază numai pe ipoteza unei încordări între Austro-Ungaria şi Rusia, care poate exista, dar nu trebuie să existe în mod necesar. Dacă Rusia şi Austro-Ungaria ar fi dispuse de-a se înţelege asupra unei împărţeli a României neutrale, garanţia în contra împărţelii de fapt ar sta poate în Tractatul de la Berlin, în dreptul public european, pretutindenea, numai în neutralitatea României nu. Dacă e vorba de-a se afla o garanţie a integrităţii teritoriului României în politica proprie a regatului, atunci ea ar consista nu în neutralitate, ci cu atît mai mult în alipirea făţisă cătră o monarhie sau cătră cealaltă, cătră Rusia sau cătră Austro-Ungaria, căci numai o asemenea alipire scade pericolele unei înţelegeri pe deasupra corpului şi existenţei României, care nu oferă nimic niciunuia din vecinii ei, ci caută a ţinea în eşec pe unul prin celalt.
Dacă s-ar fi recunoscut aceste în România, conform cu situaţia reală a lucrurilor, relaţiile cu Austro-Ungaria s-ar fi pus demult pe o bază mai solidă şi mai sănătoasă. Căci, din punctul de vedere al intereselor române, alegerea între Rusia şi Austro-Ungaria nu poate fi dubioasă. Austro-Ungaria nu ameninţă nici dezvoltarea naţională, nici cea politică, nici cea liberală a României. S-a făcut modă în presa română de-a vorbi despre siluirea elementului roman din Transilvania, despre terorismul naţiunii maghiare. Provocăm însă presa română de-a-face paralele cu Basarabia. Se va vedea atunci dacă poate fi vorba de deznaţionalizare în Transilvania, unde românii se-ntăresc pe zi ce merge, sau în provinţia mărginaşă rusească, unde şcoalele lor se rusifică, unde preoţi şi mireni sînt traşi cu toţii pe acelasi calapod rusesc. Maghiarismul nu e propagandist, slavismul da. Şi dacă în Ungaria am şi voi să facem propagandă, am începe-o oriunde mai nainte de-a o începe la români, în care nu putem ignora pe aliatul în contra inamicului comun, panslavist.
Se pare chiar că în Ungaria s-a avut prea mult în vedere aceste consideraţiuni politice. Cu greu s-ar fi îngăduit îndealtmintrelea actele numeroase de prezumpţiune politică şi de suprapreţuire naţională, precum le au manifestat România în raporturile ei cu Austro-Ungaria. Multe i s-au trecut cu vederea României, bineştindu-se că, într-o situaţie în adevăr serioasă şi primejduită, înrudirea şi conexitatea intereselor ei cu acele ale Austro-Ungariei vor aduce-o totuşi în sfîrşit în partea acestei din urmă. Dar să nu prea păcătuiască în Bucureşti în direcţia aceasta. dacă vor insista asupra neutralităţii, atunci putem insista şi noi în Austro-Ungaria asupra înţelegerii escelente cu Rusia, care ne lasă loc liber pentru orice represalii şi, dacă e necesar, chiar pentru mijloace mai energetice în contra României. Se poate că România, într-o mare cestiune internaţională ca a Dunării, să fi putut dispune de alianţe pe cari monarhia să nu le fi putut paraliza, dar în amănuntele relaţiunilor de toate zilele nu poate aştepta asemenea ajutor şi, dacă e vorba de şicane şi vexaţiuni, Austro-Ungaria le poate exercita mult mai bine şi mai cu greutate decît micul vecin. Că am pierdut din respectul ce ni se cuvine, de la campania Dunării încoace, nu se poate tăgădui şi trebuie să se facă ceva pentru restabilirea acestui respect.
Poate că reprezentaţiunile contelui Andrassy sînt suficiente. dacă nu – şi contele Andrassy nu mai e azi ministru de esterne, autoritatea sa, oricît de mare, nu e decît aceea a unui om privat – dacă nu, atunci credem că e foarte cu cale de-a se repeta procedarea pe care baronul Haymerle au aplicat-o Serbiei. Tocmai pentru că Austro- Ungaria nu vrea nimic pentru sine în Orient şi nu urmăreşte nici politica cuceririi de fapt, nici acea a subjugării morale a cuiva, trebuie să caute cu atît mai mult ca numele ei să fie respectat, ca dezinteresarea ei să nu fie confundată cu lipsa de voinţă, lealitatea şi corectitudinea politicei ei c-o neglorioasă slăbiciune.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII