[„CA SĂ CUNOASCĂ CINEVA”] – de Mihai Eminescu [2 martie 1882]

Ca să cunoască cineva din ce elemente nesănătoase e compusă majoritatea roşie din Dealul Mitropoliei cată să citească şedinţa Adunării de la 24 fevruarie, ocupată aproape toată de interpelarea d-lui Nicorescu.

În ziua de 15 fevruarie, pe când cei mai influenţi deputaţi lipseau, ocupaţi cu proiectul de lege al tocmelelor agricole, pe când în Cameră nu erau decât 58 deputaţi, în lipsa raportorului, se dă citire unui proiect de lege, compus dintr-un singur articol – ca să treacă mai repede – şi se votează cu 37 glasuri (adică c-o majoritate reglementară de un singur vot) o tranzacţiune între stat şi sindicatul Financiarei, substituit d-lui Eliade, prin care statul e păgubit cu 1780000 lei şi mai renunţă şi la o garanţie de 930000 lei ce o are în mână.

Şi să se observe bine următoarea împrejurare. În ziua de 15 fevruarie d. Nicorescu, fiind în comisia pentru tocmelele agricole, roagă împreună cu alţi deputaţi pe d. Ion Brătianu ca să propuie Camerei să lucreze în secţiuni, pentru că nu voia ca în lipsa sa să se voteze acea tranzacţie. D. Ion Brătianu face această invitare Camerei.

Dar abia pleacă şi – ca nişte conspiratori rămaşi singuri în visterie – banda Mărgăriteştilor şi Cârciumăreştilor s-aruncă asupra tranzacţiei, fără chiar ca raportorul să fie faţă şi o votează prin surprindere, cu majoritate de un vot, acel vot fiind desigur al d-lui Eliad însuşi. Fără ca actul să fi fost citit, fără discuţiune, în deplină necunoştinţă de cauză, se votează o tranzacţie care păgubeşte statul cu… 1780000 lei în favorul societăţii falite şi îndeosebi a unui fost negustor de spirtoase care, intrând în compania de esploatare „C. A. Rosetti” a adunat prin asemenea afaceri avere.

Dar să dăm pe scurt istoricul acestei afaceri.

În ianuarie 1873 primăria de Brăila încheie contract cu d-nii E. Rosenthal şi Gr. Eliad pentru construirea unui chei în port. (Acest contract rămâne în curând numai asupra d-lui Eliad, Rosenthal retrăgându – se, iar la 1876 Eliad cesionează întreprinderea aceasta Societăţii Financiare care – un an în urmă – cade în faliment.) Lucrările se urcau la valoarea de 2 850 204 lei; iar cheiul avea să înceapă a se lucra în martie 1873 şi să fie sfârşit cu totul în patru ani, adecă în ianuarie 1877. Primăria avea să plătească pe antreprenori, în proporţie cu înaintarea lucrărilor, în obligaţiuni înadins confecţionate ale oraşului Brăila, emise pe cursul de 85 la sută, purtând 8 la sută dobândă şi 4 la sută amortisment.

Lucrările deci încep în 1873.

Din mai încă, colonelul Peiu, care supraveghează lucrarea, propune modificări în construcţiune, recunoscute şi admise şi de consiliul tecnic de cari antreprenorii erau obligaţi a ţine seamă. Ei însă nu se supun şi se împrotivesc oricării ameliorări a construcţiunii. Colonelul Peiu respinge o cantitate însemnată de material prost şi nepotrivit cu condiţiile contractului. Cu toate astea antreprenorii nu ţin în seamă respingerea şi întrebuinţează acel material de proastă calitate.

La 1875 se constată că, din lungimea totală a cheiului, de 158 metri, o întindere de 30 metri trebuie considerată ca pierdută din cauza adâncelor crăpături, iar restul de 128 metri începuse a crăpa tare. O comisiune de ingineri constată că 50 metri de chei sunt atât de deterioraţi, încât trebuie făcuţi din nou şi… „această dezordine e a se atribui proastei calităţi de beton pe care stă zidăria”

În ianuarie 1877, când espiră termenul contractului şi cheiul trebuia să fie gata, s-a dresat o situaţie care constata lucrări pentru suma de 600722 lei.

În socoteala acestor lucrări antreprenorii luaseră: Avans, lei 735000 Anuităţi, conform tabelei de amortizare 1045040, Total 1780040. Aceasta dar este colosala sumă plătită de Brăila unor antreprenori cari au făcut o lucrare ce s-au surpat numaidecât şi care de nouă ani nămoleşte portul şi aduce cele mai mari pagube negoţului.

În ianuarie 1877 termenul contractului espiră, iar antreprenorul (substituit: Societatea Financiară) cade în faliment.

Construcţia cheiului însuşi, greşită ca plan, detestabilă ca executare, se prăvale frumos în Dunăre şi, împreună cu ea, 1780000 lei ai statului şi ai comunei!

Garanţia care se află actualmente în mâna Ministerului de Lucrări Publice şi din care s-ar putea despăgubi este astfel compusă: Numerar, lei 500, Obligaţiuni ale oraşului Brăila, cari au înlocuit pe cele domeniale 99000 Moşia Călugărenii a fraţilor Vartiadi, lei 838500, Total lei 938000. Moşia Călugărenii a fost pusă garanţie întâi o jumătate şi a doua oară cealaltă jumătate. Jumătatea cea dintâi a fost pusă de căpitanul P. Vartiadi pentru două treimi din valoarea estimaţiunii. Ea a fost estimată la 585 mii şi a afectat-o ca garanţie pentru 390000. Partea cealaltă a fost estimată la suma de 897000 şi a fost afectată pe la 1876 pentru 448500.

În ce consistă acum tranzacţiunea trecută cu un vot, cu al d-lui Eliad însuşi?

În rezumat tranzacţia cuprinde: reziliarea contractului; descărcarea masei falimentului Societăţii Financiare (substituită lui Gr. Eliad) de orice responsabilitate; ministerul devine proprietar pe toate grămezile de nomol şi imundicii de pe malul Dunării, botezate cu speciosul nume de lucrări efectuate şi materiale aprovizionate; garanţiile depuse de antreprenori (938000 lei) se desfiinţează; ministerul radiază ipoteca; eliberează 99 obligaţii (99000 lei) de la Casa de Depuneri; obligă Brăila să plătească obligaţiile în circulaţie; dezistă de la orice pretenţie şi… pentru toate acestea? Primeşte 300 000 lei.

Aşadar: Statul, păgubit cu 1 780 000 lei – asigurat însă pentru această sumă într-o garanţie de 930 000 lei -, renunţă la orice pretenţiuni şi se mulţumeşte cu 300 000 lei.

Dar la ce să se mai rezilieze oare un contract espirat deja, reziliat prin falimentul antreprenorului? Cari sunt motivele cari au îndemnat pe Ministerul Lucrărilor Publice de-a face pe placul a d-alde Gr. Eliad şi Mărgăritescu?

D. ministru şi-a spus aceste motive în sânul comitetului delegaţilor că întreprenorul putea să intenteze proces statului şi să ceară despăgubire.

Un râs homeric a cuprins adunarea la citarea acestui motiv. Antreprenorul face lucrări de 600000 – pe cari le preţuieşte cel mult cu 900000 -, primeşte pentru aceste lucrări putrede 1 780 000 lei şi… şi mai cere şi despăgubire? Că antreprenorul sau garantul ar putea cere să fie lăsat să continue lucrarea cheiului şi c-ar face astfel un chei rău proiectat…

Şi aci d. ministru se înşală. Art. 35 al contractului zice:

În caz de faliment al antreprenorului, contractul va fi asemenea reziliat fără judecată, rămânând ministrul liber a primi sau nu propunerile

creditorilor pentru continuarea antreprizei.

Alt argument e:

Antreprenorii ar putea invoca înaintea justiţiei evenimentele politice din timpul răzbelului ca cazuri de forţă majoră şi motive de scuză sau de uşurare a responsabilităţii lor.

Are haz!

Contractul espiră în… ianuarie 1877; războiul se declară în vara anului 1877. În ianuarie deja cheiul era surpat, Financiara în filament, iar câteva luni în urmă, vara, se dezgheaţă abia cazurile de forţă majoră, pentru a avea efecte retroactive.

Motivul principal al d-lui ministru e că garanţia n-ar fi valabilă pentru următoarele cuvinte. Întâi, garanţia de 830 000 lei n-ar fi sigură, pentru că unul din fraţii Vartiadi ar fi fost minor când celalt ar fi constituit întreaga moşie drept garanţie.

E inexact, după cum probează d. Nicorescu.

În adevăr se zice în dosar că garanţia s-a constituit de către cel mai mare din fraţi, însă acesta a angajat numai partea sa, adică numai o jumătate din moşie; iar cealaltă jumătate s-a constituit mai târziu de al doilea frate, când acesta era major.

E curios, observă d. Nicorescu ironic, că, ori de câte ori e vorba de o garanţie cu statul, totdauna iese înainte câte cu un minor. Şi cu toate acestea nici o garanţie nu se constituie fără să fie supusă şi încuviinţată de consiliul de advocaţi. Se vede că este o profesiune nouă, necunoscută de noi, care se exercită la Ministerul Lucrărilor Publice şi la Domenii: profesiunea minorilor.

O a doua obiecţiune a d-lui ministru în ceea ce priveşte moşia Călugăreni e că această moşie, evaluată la 800 000 lei, n-ar valora astăzi nici pe jumătate atât.

D. ministru se înşală asupra evaluaţiunii, căci moşia a fost evaluată la 1 400 000 şi afectată garanţie pentru 830 000. Asupra acestei garanţii sunt la dosar o mulţime de piese care dovedesc grija cu care s-a înscris ipoteca: deci nu se poate zice că s-a procedat cu uşurinţă şi că garanţia ar fi fictivă. Dar, presupunând pentru moment că este fictiv evaluată la 1 400 000 moşia Călugărenii şi n-ar valora decât 800 000, oare competinţa Camerii este să examineze asemenea afaceri? Ce precedent s-ar crea în Parlament când acesta s-ar substitui justiţiei şi ar judeca şi rezolva prin majoritate pretenţiunile şi contestaţiunile dintre stat şi particulari?

D. ministru a mai adaos că garanţia în moşia Călugărenii nu ar fi valabilă şi pentru cuvântul că acea moşie deşi ar fi fost evaluată 800 000 însă, când s-a luat inscripţiune, nu s-a arătat suma pentru care s-a înscris ipoteca.

Obiecţiunea aceasta ar fi gravă dacă ar fi exactă. Dar nu este exactă. Sunt în dosar dovezile cari statornicesc într-un mod clar şi perfect că moşia a fost evaluată la ţifra precisă de 1400000 lei şi înscrisă ca garanţie pentru suma de 838 500 lei.

Tranzacţiunea aceasta este atât de scabroasă încât a scandalizat până şi pe d. Fleva, care desigur nu e sfânt în cestiuni de antrepriză.

D-sa a cerut ca legea să nu se promulge :

Are aerul că această cestiune s-a tratat în Cameră, quasi de la antreprenor ia antreprenor… Legea s-a votat în majoritate de un vot şi acel vot s-a dat poate tocmai de acel deputat care este şi antreprenor.

Cu toate astea „Pseudo – românul „ a şi avut un articol prin care – în contra opiniei d-lui Fleva – cere promulgarea tranzacţiunii acesteia. În adevăr nu se mai cere decât semnătura M. Sale pentru ca această afacere bună, solidă ca betonul d-lui Gr. Eliad, trainică cum a fost cheiul său, să intre în rândul legilor cari guvernează fericitul popor românesc.

Băuturile pe cari d. Gr. Eliad le administra odinioară muştiriilor săi s-au metamorfozat cu vremea în antreprize, tranzacţiuni, societăţi financiare, beton, cheiuri, căi ferate şi… patria merge bine. Treabă nu se face, căci nu îngăduie Dunărea, dar parale ies.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.