[„CAM ÎN AJUNUL…”] – de Mihai Eminescu [23 martie, 1883]

Cam în ajunul războiului oriental un român vorbea la Berlin c-un tânăr diplomat asupra roditoarei ţări de lângă Dunăre, pe care o numea patria sa, înşirând străinului fel de fel de cai verzi pe pereţi despre toate câte i se păreau bune în valea de jos a clasicului râu.

România? – răspunse diplomatul zâmbind. lată o vacă bună de muls. Cât despre români, îmi vine a repeta vorba generalului

Jaltuchin: „Cel mai bun dintre ei e tot bun de spânzurat fără judecată”.

Cuvintele acestea ne-au rămas în minte, căci în adevăr vacă de muls pentru toată lumea, pentru coţcarii străini, pentru cei indigeni fie de un sex ori de altul, vacă cum e ţara noastră rar se va mai găsi. Rău o fi fost şi ‘nainte, dar de când politicianul venetic, C. A. Rosetti, şi-a ridicat adunăturile, cioclovinele de câte patru clase primare în sus, starea de lucruri de la noi nu-şi mai poate găsi pereche.

Se vede că nu le mai ajung roşiilor furtişagurile făcute cu ocazia răscumpărării liniilor Stroussberg şi Cernavoda chiustenge; iar le-a venit gust de gheşefturi cu milioanele şi de giumbuş economico – financiar. Conform regulii din Machiavelli că cine vrea să se ţie la putere cată să distreze opinia publică cu întreprinderi nouă, pretinse pline de viitor, înaintea alegerilor vin cu fel de fel de iscodituri cari au un scop îndoit: întâi de-a face pe gurile căscate să li se ia vederile, apoi pentru a crea ocazii de afaceri scabroase.

Uneori oameni de-o exemplară bună credinţă şi patrioţi cum se cuvine ne zic din convingere: „Ce folos au luptele aceste politice între partide? De ce nu ‘ncetează odată? De ce românii nu-şi dau mâna pentru a asigura prosperitatea ţării lor?”

Sinceri or fi asemenea oameni, pătrunzători nu sunt.

Apoi oare cu oameni politici avem noi a face? Stupidul de Serurie, gheşeftarul Carada, paraliticul şi ramolitul Cariagdis, camardinerul Chiriţopol sunt oameni politici?

Apoi oare lupte politice sunt cele de la noi?Politică e că o cioclovină ca actualul redactor de la „Românul”, comun, ignorant şi impertinent, cu patru clase primare, din nimic, adecă din coate goale a poliţiei din Iaşi şi din vivandieră a regimentului de muschetari, ajunge răscumpărător de drumuri de fier şi milionar? Politică e cu linia Cernavoda chiustenge, care s-a plătit bob numărat c-un preţ întreit de ceea ce făcea, de s-au înţolit o sumă de golani roşii? Politică este spoliarea sistematică pe care-o practică această plebe nesăţioasă de şapte ani de zile, fără ca să se afle în ţara asta un procuror, un judecător de instrucţie care să puie mâna în piept acestor oameni de nimic, să-i întrebe de unde s-a îmbogăţit?

Aceasta nu mai e politică; e pur şi simplu lupta a o mână de oameni în contra unor bande fără trecut şi pudoare, fără scrupul, cari s-au constituit în guvern şi Parlament.

Altora iar le vine a ne zice să moderăm expresiunile pe cari le adresăm acestor oameni; ni s-ar cere să fim mai înmănuşaţi faţă cu cefele groase de sceleraţi, bune numai să le pipăie mâna călăului. Parecă această tagmă de oameni pricepe cuvânt bun şi creştinesc, parec’ ar fi capabilă a înţelege exact un adevăr cât de simplu. Incapabilă de adevăr, incapabilă de-o scânteie de onestitate şi de dezinteresare, numai dându-i cu boldul, ca bivolilor, această carne cu ochi, neruşinată şi nesimţitoare, mai e în stare a da urme de pricepere.

Acest exordiu ni s-a părut necesar pentru a indica cititorilor noua tentativă de spoliare a acestor oameni.

Dunărea e o cale de apă gata, care n-are nevoie de nici o cheltuială de construcţiune, o cale cum numai Dumnezeu a putut-o face. Pe trei guri puternice ea se varsă în mare. Două din acele guri sunt cu totul pe teritoriu român; pe una lucrează Comisia Europeană pentru a o ţine în stare de navigabilitate. Dar ceea ce Dumnezeu dă gratis plebea noastră roşie vrea să ne puie să plătim de-a doua oară. Nu gurile pe cari şi le-a creat Dunărea singură după capul ei sunt bune pentru colosala marină română, care nu mai încape în apele noastre; Dunărea trebuie învăţată minte de d-alde musiu Costinescu, [î]i trebuie altă cale de la Cernavoda la Chiustenge. Acesta-i moftul cel mai nou al patrioţilor.

În vremea lui Herodot, 484 înainte de Hristos, acum două mii patru sute de ani – de la Anadan babadan, cum s-ar zice -, o albie a gurilor Dunării curgea între Cernavoda şi Chiustenge. De această albie s-a folosit o societate engleză pentru ca să construiască – fără terasament – acel mizerabil drum de fier care i-a costat 6 milioane şi pentru care noi, graţie împrejurării că suntem nişte gură – cască, iar roşii nişte gheşeftari, l-am plătit cu 16 milioane, adecă zece milioane peste preţul cu care-l oferise societatea engleză din capul locului.

De cum s-a operat acea scandaloasă afacere am văzut pe samsarii ei mofluji ridicând magazii luxoase în capitală, de unde ‘nainte n-aveau de pe ce bea apă.

Dară aceasta nu-i de ajuns.

Nu ajunge că s-a îmbogăţit toate rubedeniile veneticului bizantin pân’ într-a şaptea spiţă; nu sunt de ajuns bacşişurile cu care s-a cumpărat voturile majorităţii Adunării; acum cele şaisprezece milioane trebuiesc aruncate în apă, drumul de fier mutat din albie alături, iar în locul lui… canal la Chiustenge !

Un simplu cap de pod n-avem precum [î]i cer cele mai elementare exigenţe strategice şi economice spre acea pustietate, abia bună ca o mână de mocani să-şi pască oile pe ea, lăsaţi în ştirea lui Dumnezeu şi în toiul lor de voinici, şi acum… canal trebuie, care să coste zeci de milioane din spinarea aceluiaşi ţăran săcătuit care abia trăieşte de la mână la gură, a aceluiaşi proprietar care nu mai poate vinde nimic, pentru că nu capătă nici un preţ pe grâne faţă cu concurenţa americană şi rusească.

Şi fără a fi publicat studii, fără a se fi ales măcar Parlamentul, fără ca aceşti samsari să aibă autorizarea cuiva ne spun că convingerea dumnealor, luminată prin bacşişuri, este că acest canal se va face, că noua gură a Dunării se va crea; când, nu pot spune, dar se va face negreşit; natura-l arată, interesul României precum şi interesul întregului comerţ european [î]l impune.

Interesul României! Cele două – trei vaporaşe ale statului şi câteva luntri pescăreşti, cari se pot mişca foarte bine pe gurile ce ni le-a dăruit Dumnezeu, au nevoie de-o nouă gură, pe care să n-aibă ce transporta şi ale cărei venituri să fie pururea inferioare cheltuielelor de amortizare, ca la toate întreprinderile lor patriotice, ca la calea Stroussberg, ca la Offenheim, ca la toate cu-n cuvânt.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.