Camera a primit cu mare majoritate proiectul de lege al gradaţiunii salariilor profesorale, un deziderat pe care corpul nostru didactic [î]l manifestase demult şi în deosebite rânduri.
Principiul gradaţiunii e just nu numai pentru această ramură, ci pentru toate serviciile publice de la îndeplinitorii cărora se cer cunoştinţe speciale cu greu şi în mult timp câştigate, fără a li se da cu toate acestea perspectiva înaintării. Spre deosebire de statele antice, statul modern e sărac. Societatea, în mişcarea ei industrială şi economică, deschide o sumă de ramuri de activitate bine plătite şi atrage tinerimea inteligentă la ele, încât statul, care din parte ‘şi are asemenea o sumă de lucrări tecnice şi speciale de îndeplinit, e prea ades în pericol de-a fi servit prost, pentru că plăteşte prost.
În ţările din Apus titlurile şi decoraţiile formează un surogat încă respectat pentru răsplătirea meritelor pe care statul nu e în stare a le recompensa băneşte; onorile pe care el le gradează după însemnătatea serviciilor aduse ţin locul unei sporiri îndestulătoare a salariilor şi lucrul nu este tocmai nepractic de vreme ce pentru amorul – propriu al oamenilor din Apus o distincţiune e adesea mai preţioasă decât o recompensă bănească.
La noi risipa şi abuzul ce s-a făcut cu aceste semne le-a luat orice valoare în ochii publicului, încât cei mai mulţi oameni privesc conferirea lor mai mult ca un fel de jignire decât ca o distingere. Odată însă ce aceste semne sunt lipsite de chiar raţiunea lor de-a fi, odată ce nu se conferă pentru a distinge şi măguli meritul, ci după plac şi pentru cauze electorale, purtarea lor încetează de-a fi o onoare şi nu mai pot fi întrebuinţate ca un mijloc legitim pentru a răsplăti muncă şi merite, deci statul e pus în necesitatea de a recurge la alte mijloace, mai reale, spre a face faţă acestei trebuinţe.
În privinţa profesorilor o şi face, de astădată prin legea gradaţiunii.
Rămâne numai ca şi membrii corpului didactic să se convingă că aceasta e tot ce se poate face pe cale bugetară pentru îmbunătăţirea sorţii lor materiale şi de-acum înainte să evite ocupaţiunile străine sferei lor de activitate. Un profesor, cu cât o fi mai bun, cu cât se ocupă mai îndeosebi cu obiectul său şi se va specializa cu atât terenul altor ocupaţiuni devine mai străin pentru el, cu atât mai apt va fi pentru catedra ce-o ocupă, dar totdeodată mai neîndemânatic pentru orice soi de alte ocupaţiuni. În ştiinţă va înainta, căci nu este una din ele care să stea pe loc. Pe toate terenele se fac în fiece an descoperiri nouă şi chiar numai datoria de-a rămânea în curentul ştiinţei contimporane e îndeajuns pentru a-i ocupa profesorului tot timpul său desponibil şi puterea sa desponibilă de muncă. Şi cu cât cineva se adânceşte mai mult într-o ramură de ştiinţă cu atât ea devine mai interesantă, cu atât setea de a şti se măreşte. Prin chiar natura spiritului omenesc, nici una din ştiinţe nu poate avea sfârşit, de aceea perfectibilitatea fiecăreia e infinită. Fiecare din ele merită ca o inteligenţă omenească să i se consacre ei viaţa întreagă, dar se ‘nţelege că din momentul acela inteligenţa destinată ştiinţei trebuie pusă la adăpostul luptei pentru existenţă, la adăpost de vicisitudinile celorlalte clase ale societăţii.
Pân’ acum profesorii erau condamnaţi la un fel de stagnaţiune, căci o înaintare pe scară ierarhică nu există pentru omul special, iar munca sa, Oricât s-ar fi perfecţionat prin esperienţă şi studiu, rămânea retribuită pururea în aceeaşi măsură. După legea nouă timpul de serviciu e măsura după care se judecă şi se remunerează progresele în ştiinţă şi metoda de predare ce se presupune că profesorii le-ar fi făcut şi, dacă nu există înaintare pe cale ierarhică, cel puţin un spor al retribuţiei la anume perioade de ani asigură profesorului o existenţă lipsită de griji, liberă a se ocupa cu cercetarea şi propagarea adevărului.
Dar tocmai asupra cercetării şi propagării adevărului cată să insistăm. dacă în corpul nostru didactic există multe şi onorabile excepţiuni, nu putem tăgădui pe de altă parte că o seamă dintre profesori de liceu, mulţi dintre cei de universitate nu sunt în curentul ştiinţei moderne. De când au ieşit de pe băncile şcoalei n-au mai pus mâna pe carte. Erori demult invalidate prin esperienţă şi argumente foiesc până astăzi atât în prelecţiuni cât şi în cărţile lor didactice. Mulţi dintre cei mai bine văzuţi chiar nu au sentimentul onestităţii literare; o sumă de cărţi puse în mâna elevilor sunt plagiate neruşinate de pe cărţi străine, cu atât mai scandaloase cu cât plagiatorii s-au dispensat până şi de cunoştinţa elementară a limbei române, dând textele străine într-o formă nemistuită şi necorectă, proprie a nimici simţul logic al şcolarilor.
Mulţi se ocupă cu lucruri cu totul străine de sfera activităţii lor. Vreun text vechi, compilat acum douăzeci de ani, le serveşte şi azi pentru prelecţiuni şi toate orele în afară din şcoală le consideră ca ore libere, pe cari le consacră negoţului, întreprinderilor, politicei ş.a.m.d. Prin provincie mai cu seamă [î]i vedem nu numai luând parte activă la politică, dar devenind şefii facţiunilor provinciale şi combătând pe adversari cu un venin şi cu o răutate care-a devenit proverbială tocmai pentru profesori şi care le-a atras din partea publicului multe epitete. Pe cât timp se zicea că corpul didactic e uitat de Dumnezeu n-am fi crezut poate s-avem dreptul de-a releva defectele pe care el le are în ţara noastră. Dar, din momentul în care şi pentru el se deschide calea unei înaintări continue, măsura care vom pune-o va fi neapărat mult mai exigentă decât în trecut.
Profesorii trebuie să se specializeze de acum înainte. Din simpli absolvenţi ai facultăţilor, din simpli licenţiaţi, ei trebuie să devie cu timpul învăţaţi adevăraţi în ramurile lor şi să facă de prisos emigrarea tinerimii noastre în străinătate. La noi, unde cultura a fost de secole înţelenită, nimeni nu are scuza că antecesori iluştri nu i-ar mai fi lăsat nimic de lucrat; din contra, tuturor li se prezintă posibilitatea de-a câştiga prin muncă o reputaţie respectată.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
